MĂNĂSTIREA TISMANA 2

  Cel mai vechi așezământ monahal din Țara Românească, Mănăstirea Tismana a deținut un rol primordial în  transmiterea și menținerea credinței ortodoxe de-a lungul a peste 600 de ani. S-a înălțat pe poale de munte la 36 de km vest de orașul Târgu-Jiu și pe teritoriul orașului Tismana de astăzi.

          Venit de la sud de Dunăre, cu chemare de propovăduitor, cuviosului Nicodim a construit întâi Mănăstirea Vodița, în sud-vestul Olteniei. Mănăstirea Vodița a fost sora mai mare a Mănăstirii Tismana, dar a fost distrusă la puțin timp după construire. Mai apoi s-a construit lăcașul Vodița 2, unde Nicodim a revenit de la Tismana. Astfel, pentru un timp, singura citadelă a ortodoxiei noastre a rămas Mănăstirea Tismana, care dăinuie de peste șase secole. Pe calea acelor începuturi, Mănăstirea Tismana a devenit cel mai vechi așezământ monahal încă în funcțiune din Țara Românească.

        Acest așezământ monahal, socotit printre cele mai vechi din Țara Românească, a avut un rol primordial în menținerea credinței ortodoxe de-a lungul veacurilor. Toponimul cuvântului Tismana vine de la "loc fortificat de ziduri". Insă, numele poate fi luat și de la arborele "tisa" care împădurea pe vremuri aceste locuri.

           Mănăstirea Tismana este "cea mai veche și mai mareață dintre mănăstirile de peste Olt" (cum a numit-o Grigore Alexandrescu), "măreț cuib al Basarabilor" (cum a socotit-o George Coșbuc), "o lume de închipuiri, de basme" (cum a deslușit-o Alexandru Vlahuță), “fără seamăn nici în această țară, nici în alta, prin frumusețea locului și a așezării, prin mulțimea apelor sale și întărirea naturală pe care o are, ajutată și de ocrotirea zidurilor sale înconjurătoare" (cum a descris-o celebrul călător Paul de Alep - arhidiaconul și însoțitorul Patriarhului Macarie al Antiohiei în călătoria din 1657).

        Deoarece cu Vladislav I (Vlaicu Vodă, 1364-1377) începea pomelnicul mănăstirii, fratele lui Vlaicu, Radu I Vodă asociat la domnie din 1372, fiind al doilea în pomelnic, istoric se susține că la începutul domniei lui Vlaicu Vodă între anii 1364-1366 s-au construit mai întâi biserici din lemn și s-au făcut danii prin hrisov. "Tot ceea ce se făcea danie mănăstirii Vodița s-a dat și Tismanei, amândouă mănăstirile fiind sub conducerea unuia și aceluiași stareț, Nicodim". Abia după un scurt timp a început construcția Vodiței din zid, iar sub Radu I Vodă, cea a bisericii din zid a Tismanei.

        Mănăstirea Tismana este așezată pe un vârf de stâncă, pe muntele Stârmina, înconjurată de culmi împădurite și stâncoase, lângă gura Peșterii Sfântului Nicodim și de sub ale cărei ziduri izvorăște apa, rostogolindu-se în cascadă, cu o cădere de cca 40 m în râul Tismana. Celebrul călător – diaconul Paul de Alep, împreună cu Patriarhul Macarie al Antiohiei, au vizitat mănăstirea Tismana în iulie 1657 și menționează în cartea sa, scrisă în limba arabă, „Note de călătorie”, printre altele: "În adevăr, ea nu mai are seamăn nici în această țară, nici în alta, prin frumusețea locului și a așezării, prin mulțimea apelor sale și întărirea pe care o are, ajutată și de ocrotirea zidurilor sale înconjurătoare.

          Ctitorul mănăstirii este Cuviosul Nicodim cel Sfințit de la Tismana (1310–1406). In stânca din sudul bisericii se află și peștera Sfântului Cuvios Nicodim (26 dec. 1406), care a dus viata de schimnic.

          Cuviosul Nicodim a înființat la Tismana prima școală din țară de caligrafi și copiști de cărți bisericești în diverse limbi. Tot aici a funcționat prima școală de călugări învățați dintre care se recrutau viitorii episcopi, mitropoliți, dieci pentru cancelariile domnești și boierești. Aici s-au păstrat cele mai vechi documente începând cu sec.al 14-lea care au pus bazele istoriografiei românești. Obiecte foarte valoroase au fost duse în Primul Război Mondial la Moscova spre păstrare și nu s-au mai întors.

       In anul 1406 a avut loc la Mănăstirea Tismana întâlnirea lui Mircea cel Bătrân cu regele ungar Sigismund de Luxemburg în încercarea unei alianțe împotriva turcilor, prezent fiind și Cuviinciosul Nicodim. In 1458 mănăstirea l-a găzduit pe Vlad Țepeș, și tot aici s-a ascuns Neagoe Basarab de teama lui Mihnea cel Rău. Ulterior, mănăstirea a fost distrusă de un incendiu și rezidită în 1542.

         La 12 mai 1818 Ioan Gheorghe Caragea a orânduit spre paza mănăstirii 26 panduri. Mănăstirea Tismana a fost locul unde Tudor Vladimirescu a organizat revolta sa antifanariotă. Aici, el a lansat Proclamația de la Padeș din 22 ianuarie. Tot Tudor Vladimirescu a întărit garnizoana mănăstiri

         La Tismana se păstrează picturi murale cu o valoare artistică deosebită, executate de Dobromir cel Tânăr din Târgoviște, în 1564. Ele împodobesc pronaosul. Li se alătură picturi din 1732, în naos, repictate în frescă, în 1766. Aici s-a nevoit și înduhovnicit Cuviosul Nicodim de la Tismana (stins în 1406), de neam valah. Actuala biserică este o construcție mult schimbată din anul 1855, când a fost reclădită în stil romanic, cu elemente de decorație neogotică.

        Istoria celei mai vechi mănăstiri statornice din Țara Românească - Tismana - ca și viața ctitorului ei Sfântul Cuvios Nicodim, au intrat de mult in legendă. La faima de care s-a bucurat neîntrerupt mănăstirea a contribuit, în mare parte, și farmecul așezării sale. Tradiția susține chiar că frumusețea împrejurimilor a fost hotărâtoare în alegerea locului și că Sfântul Nicodim a căutat timp îndelungat pe valea "râului cu apa vie" stânca Stârminei cu cascada sa. Intr-adevăr, toate frumusețile si bogățiile naturii par să se fi strâns aici: șiruri de culmi cu reliefuri capricioase, râuri bogate în păstravi, nuceturi și livezi de castani care aveau să intre pe rând in domeniul mănăstiresc. Alegerea Cuviosului Nicodim a fost determinată, însă, și de rațiuni mai importante. In desișul legendelor care învăluie atât întemeierea mănăstirii, cât și personalitatea întemeietorului ei, în datele adesea contradictorii cuprinse în primele studii asupra monumentului, cercetătorul poate face cu greu lumină.

 Cioclovina de Sus

           Deși documente legate de monument s-au păstrat cu prisosință, mai cu seamă pentru vremurile mai apropiate, Tismana nu are nici pisanie săpata în piatră - actul de naștere al bisericilor noastre - nici primul hrisov domnesc de înzestrare. Cât despre Cuviosul Nicodim, datele legate de activitatea sa înainte și după venirea pe pământ românesc sunt extrem de sărace, iar redactările legendei vieții lui, cu totul târzii. Documentele Tismanei nu trebuie considerate în mod izolat, ci strâns integrate complexului de evenimente care străbat istoria Țării Românesti în ultima treime a veacului al 14-lea. Pentru această vreme, însăși întemeierea unei mănăstiri nu este decât reflectarea unuia din aspectele luptei pentru păstrarea independenței naționale și pentru stăvilirea penetrației catolicismului la sud de Carpați.

      Ultimele trei decenii ale sec.al 14-lea reprezintă tocmai momentul în care domnul grupează sub conducerea sa acțiunile de rezistență ale popoarelor ortodoxe din sud-estul Europei împotriva încercărilor de ocupare si catolicizare forțată ale regatului maghiar, încurajat de papalitate. In aceste condiții, orice efort de întărire a vieții bisericești, fie și sub aspectul ei monastic, însemna implicit o măsură de contraofensiva ortodoxă. Așa se explică sprijinul deosebit pe care Vladislav-Vlaicu l-a acordat călugărului greco-sârb Nicodim refugiat din sudul Dunării, de-a lungul întregii lui activități pe pământul țării noastre.

       Din cercetări rezulta că viitorul stareț al Tismanei a trecut în Țara Românească din ținutul Crainei, pe atunci în țaratul bulgăresc al Vidinului, unde desfășurase o bogată activitate pe tărâm monastic, până în momentul în care acest ținut a căzut - temporar - sub ocupația regatului catolic maghiar - 1370. O dată cu acel moment a trecut Dunărea cu o mică obște de 11 călugări. Domnitorul Vladislav-Vlaicu a primit pe Cuviosul Nicodim ca pe reprezentantul opoziției ortodoxe din Balcani, și, când i s-a solicitat a acorda sprijin pentru întemeierea unei mănăstiri la nord de Dunăre s-a arătat darnic. Prima fundație, Vodița, a fost bogat înzestrată de domn cu sate și venituri.

         Colaborarea dintre conducătorul statului și reprezentantul monahismului sud-dunărean are o explicație simplă. Așezarea unei fundații ortodoxe la marginea vestică a țării, în acel Banat al Severinului atât de disputat de Țara Românească și Ungaria, trebuia să joace rolul unui punct de sprijin al religiei de stat printre supușii ortodocși ai ținutului, reprezentați prin cnezii romăni din Banat, pe care documentele vremii îi semnalează într-o stare de continuă neascultare față de coroana maghiară.  Dar numai peste cativa ani de la asezarea lor aici, la Vodița "cinstitul între călugări Nicodim" și obștea sa, au fost siliti să-și părăsească ctitoria deoarece Banatul de Severin și odată cu el Vodișa cu toate posesiunile ei, au fost pierdute vremelnic de Țara Românească în favoarea regatului maghiar, probabil către 1375.

          Pierzând speranța continuării activității pe pământ unguresc și catolic, rămas totodată fără resurse materiale, Cuviosul Nicodim a trecut în Serbia. Peste mai puțin de un an a revenit în Țara Românească și s-a adresat din nou domnului - de data aceasta Radu I - cerându-i ajutor pentru a întemeia un alt lăcaș monastic pe pământul românesc. Sprijinul i-a fost acordat de îndată și pentru motive ușor de intuit, noua mănăstire trebuia să preia rolul care fusese încredințat Vodiței. Lui Nicodim "i s-a poruncit ca să meargă deci mai înăuntrul țării acesteia a Ungro-Vlahiei, a Baniei Severinului", nu numai pentru a alege un loc frumos, potrivit "întru viețuirea de obște". Locul asezării trebuia sa fie în același timp mai puțin primejduit ca cel al Vodiței și nu prea depărtat de granița Banatului, la care domnul român nu renunțase de fel la acea dată.

        Domnitorul Radu I a acordat Cuviosului Nicodim o serie de danii ca despăgubire pentru posesiunile pierdute pe teritoriul unguresc și mica obște, numărând acum numai 10 călugări, a începeut să ridice biserica pe apa Tismanei, pe locul ales după îndelungi căutări, lângă o cascadă.

          Legenda, pe deplin constituită încă din sec.al 17-lea, susține că primul lăcaș ridicat pe stânca de sub Stârmina a fost construit din lemnul unui arbore tisa, o specie de conifer cu lemn tare, roșietic, de la care ar fi provenit si numele mănăstirii. Este însă, mai probabil, dată fiind importanța ce i se acorda, ca biserica a fost de la început o construcție de zid care trebuie sa fi avut mari asemănări cu cea a Vodiței. Ridicarea ei se poate plasa între anii 1375 - momentul refugierii obștei călugărești de la Vodița - și 1377-1378, data sfințirii ei, cunoscută dintr-o notiță scrisă pe spatele unui document de la  domnitorul Dan al II-lea. Acesta consemnează două date care pot fi luate ca sigure: "S-a sfințit biserica în anul 6886 (1377-1378); a murit sfânt părintele nostru Nicodim în anul 6915 (1406)".

         Domnul Radu I a înzestrat încă din primele momente fundația cu danii în pământ și venituri care să asigure întreținerea fraților conduși de Cuviosul Nicodim. Un hrisov de la Radu I însă nu s-a păstrat, fie ca donația nu a primit o confirmare în scris, fie ca aceasta s-a pierdut. Se cunoaște însă în ce au constat acele donații dintr-un hrisov, din anul 1385, provenit de la Dan I, fiu al lui Radu I, Din același hrisov reiese că "am aflat în țara domniei mele, la locul numit Tismana, o mănăstire nu întru toate părțile ei terminată, pe care sfânt raposatul, binecredinciosul voievod Radu, părintele domniei mele, a ridicat-o din temelie, dar n-a sfârșit-o din pricina scurtimii vieții. De aceea a binevoit domnia mea ca, precum în domnie, să-i fiu urmaș și în aceasta, așadar să înnoiesc pomana părintelui meu și să-i întaresc cu toate darurile și veniturile, nu numai acestea, dar și câte au fost dăruite mănăstirii în vremea părintelui meu, pe toate să le întăresc și să le împuternicesc." Tot prin acest document Tismanei i se întărea stăpânirea asupra tuturor posesiunilor pe care le-a avut Vodița în ținutul Severinului recucerit de Dan I, în preajma acelui an. Astfel obștea devenea posesoarea unor întinse domenii și administratoarea ambelor fundații (Vodița si Tismana), iar Cuviosul Nicodim, stareț al amândurora.

             Următorul document referitor la Tismana este datat 1387, primul an al domniei lui Mircea cel Mare. Reconfirmându-i posesiunile și drepturile, Mircea a adăugat faptul ca lui i-a revenit datoria de a împlini "cele nedesăvârșite", formulare neclară care se referea probabil la terminarea chiliilor, sau a altor construcții monastice. Sub conducerea "părintelui și rugătorului, popa Nicodim", colaborator prețios a trei voievozi, care întrunea calități de cunoscător în meșteșugul zidirii, în cel de caligraf și miniaturist, de organizator de viață bisericească, dar și de bun gospodar al averii mănăstirești, comunitatea de la Tismana s-a întărit an de an.

 Cioclovina de Jos

         Ca instituție religioasă, Tismana s-a bucurat încă de la început de o situație aparte. Ea reprezenta o samovlastie, adică o comunitate monahală de sine stătătoare, nesupusă nici mitropolitului Ungrovlahiei, nici celui de Severin, fiind condusă numai de propriul ei sobor, randuială pe care cuviosul Nicodim a adus-o de la Muntele Athos: "după moartea lui chir Nicodim să nu fie volnic a pune în locul acela stareț nici domnul, nici arhiereul, nici alt careva; ci cum va zice chir Nicodim și cum va așeza, așa să țină călugării care sunt acolo și ei singuri să-și pună stareț". Această rânduială s-a păstrat până târziu, fiind reamintită în toate hrisoavele domnești. In afara de aceasta, starețului Tismanei i s-au conferit distincții speciale: Cuviosul Nicodim a primit de la patriarhul Constantinopolului, Filotei, rangul de arhimandrit, precum și dreptul de a face slujba cu bedernița (mică piesă de broderie liturgică cu semnificație specială în ierarhia preoțească).

         Până în sec.al 16-lea, când aceeași distincție a fost acordată Episcopiei de la Curtea de Argeș, Mănăstirea Tismana a rămas unica arhimandrie din Țara Românească. In ceea ce privește averea mănăstirii, Tismana era posesoarea, la un veac de la întemeiere, a celui mai mare domeniu mănăstiresc din voievodat. Călugării ei stăpâneau 10 sate pe pământul Țării Românești și alte 10 sate în Serbia (donații ale cneazului Lazăr), 40 sălașe de "ațigani", grâul din județul Jaleșului (Gorjul de azi), veniturile vămilor de la Calafat, Balta Bistrețului și Vâlcan, zeciuiala minelor de aramă de la Bratilovo, iazuri de pește, monopolul pășunatului în munții Sorbele (Soarbele), Oslea, Boul și Parângul embaticuri în orașe, iazuri de pește în Țara Românească, Serbia și Ardeal, precum și o serie de venituri anuale din casa domnească.

           Celor mai darnici donatori li s-au pictat portrete: Ştefan Glogoveanul, Episcopul Partenie, vel-consilierul Staico Bengescu, domniţa Casandra, Şerban Voievod, arhimandritul Gherasie, Nedelco Vornicul, domnitorii Radu şi Dan şi alţii. Voievozi şi domniţe, jupâni şi jupânese, boieri şi boieroaice au oferit bisericii odoare scumpe, cumpărate sau lucrate de mână. Vitregiile timpului le-au făcut pierdute pe multe. Doar actele de donaţie le mai amintesc. Craioveştii au dăruit un engolpion (iconiţă purtată de arhierei atârnată la gât) din argint, suflat cu aur; Neagoe Basarab - o tavă de argint cu marca ţării; Mircea Ciobanu - o evanghelie din argint; Matei Basarab - un sfeşnic, o candelă de argint şi un clopot mare; jupânul Nicula - o cristelniţă de argint aurit. 

          Ca un adevarat stăpân feudal, Nicodim a cerut sprijinul domniei pentru a-i apăra bunurile. Chiar din timpul lui Mircea cel Mare anumite sate mănăstirești au fost scutite de dări în schimbul obligației de a "face de strajă" la mănăstire.

              Existența bisericii Cuviosului Nicodim nu a fost de prea lungă durată. Deși din marele număr de hrisoave de întărire păstrate din sec.al 15-lea (de la Vlad Țepeș, Radu cel Frumos, Vlad Călugărul) reiese ca mănăstirea și-a continuat neîntrerupt activitatea ca instituție, o cauză nedeslușită până acum a dus la ruinarea lăcașului și a făcut necesară o refacere totală a lui. De altfel, în însăși lucrarea "Viata preacuviosului Nicodim Sfințitul", scrisă în mănăstire în 1839 de Ștefan ieromonahul, se consemna tradiția orală conform căreia "nu este aceasta cea din întâiu care s-a făcut prin strădania Sfântului Nicodim, de către Radu Vodă Negru" (adică Radu I). In privința acestui al doilea ctitor există multe discuții. Pisania pictată în naos, la zugrăvirea noii biserici în 1564, amintește de un domn tot cu numele Radu. Dar de care Radu poate fi vorba nu se știe. Noul ctitor este identificat când cu Radu I, întemeietorul primei biserici, când cu Radu cel Frumos (în "Viața preacuviosului Nicodim Sfințitul" scrisă de Ștefan ieromonahul), când cu Radu Paisie (consemnat în inscripția din 1541 a chenarului ușii principale).

           Ștefan ieromonahul a reținut însă un prețios element de identificare: acest Radu era tatăl lui Mircea Ciobanul, pe care-l cunoaștem a nu fi altul decât Radu cel Mare. Coroborând datele istorice cu argumentele de ordin stilistic, se poate afirma că cea de-a doua construcție bisericească de la Tismana datează din vremea domniei lui Radu cel Mare (1495-1508). Ea reprezenta unul din monumentele de seamă ale arhitecturii muntenești de la începutul sec.al 16-lea, o biserica de mari dimensiuni pentru acele vremi, compusă din altar, naos, pronaos și exonartex deschis, încununată cu trei turle. Dar Radu cel Mare nu a reușit probabil sa termine construcția. Numai așa se explică cea de-a doua lacună în istoria monumentului - lipsa pisaniei cioplită în piatră încastrată după obicei pe fațadă, cum se vede spre exemplu la Mănăstirea Dealu, ctitorie a aceluiași voievod. Lucrările de construcție la Mănăstirea Tismana au continuat deci și sub următorii domnitori.

           Prin importanța și dimensiunile sale, cea de-a doua biserică de la Tismana făcea parte din seria monumentelor domnești de amploare, construite în sec.al 15-lea și căreia îi aparțin bisericile mănăstirilor Dealu, Snagov și biserica episcopală din Curtea de Argeș.

             Neagoe Basarab și Doamna Despina "toată biserica o au acoperit cu plumb și alte lucruri au obârșit". Cum tot el a dăruit Tismanei și o serie de obiecte necesare cultului, se poate presupune ca în timpul domniei lui a început să se slujească în noua biserică, deși interiorul nu fusese încă zugrăvit. Pentru a-i da o podoabă provizorie, pe tencuiala încă udă fuseseră desenate dungi de culoare roșie.

        In vremea lui Radu Paisie (numit in documente și Petru Vodă), egumenul Vasile a așeazat frumoasele chenare de piatră ale ușilor (1541). In anul 1564, în timpul domniei lui Petru cel Tânăr, vornicul Nedelco Bălăceanu a zugrăvit interiorul bisericii. Atunci s-a așeazat și pisania pictată, importantă atât pentru faptul că este cea mai veche atestare privind numele ctitorilor, cât și pentru faptul că a consemnat numele meșterului zugrav "Dobromir ot Târgoviștea".

         In anii 1610-1611, o cumplită prădăciune a oștilor principelui Gabriel Bathory a adus stricăciuni zidurilor înconjurătoare ale mănăstirii. Inainte de a lua domnia, închis intre zidurile Tismanei, Matei Basarab a rezistat victorios asediului oștilor trimise împotriva lui de Leon-Vodă. Cronica spune că "Matei aga și cu ceilalți s-au închis în Mănăstirea Tismana și trei zile stând împrejurul mănăstirii gonacii, nimic nu le-au putut strica, ci noaptea au ieșit și au trecut din nou Transilvania".

        De îndată ce a devenit domn, Matei Basarab a refăcut incinta și clădirile mănăstirești (1646-1651). Tot el a construit paraclisul, așezat în afara incintei, la marginea platoului de răsărit. Câțiva ani după aceste transformări, în 1657, Paul de Alep, ucenicul, arhidiaconul și secretarul Patriarhului Macarie al Antiohiei, vizitând așezările monastice românești, a făcut o primă descriere a Tismanei. Insemnările sale de călătorie sunt prețioase informații despre multe din monumentele acelei vremi. Descriind intrarea in mănăstire, Paul de Alep spunea că a mers "pe o potecă îngustă de jur împrejurul clădirii, înainte de a ajunge la prima fereastră cu fier. In acest loc este o fântână cu apă țâșnitoare, și de deasupra unui turn mare care slujește de poartă, sunt numeroase creneluri. După ce am trecut prin această poartă, am ajuns la o a doua, tot de fier, deasupra căreia este clopotnița". In 1698 Cornea Brailoiu, banul Craiovei, a construit casele egumenești.

          O epocă de primejdii și pustiiri repetate a început pentru Tismana odată cu conflictele dintre turci și austrieci. In 1716 mănăstirea a fost jefuită de turcii întorși de la asediul Timișoarei. Mai târziu, între 1718 și 1739, Tismana a căzut, odată cu întreaga Oltenie, sub ocupație austriacă. Echipe de ingineri militari ai armatei imperiale au inspectat provincia pentru a alege punctele strategice care urmau sa fie întărite cu fortărețe. Planul și vederea de ansamblu făcute cu acea ocazie de inginerul Johann Weiss, reprezintă primul document grafic cunoscut asupra incintei Mănăstirii Tismana (1728-1731).

          Mănăstirea a fost silită de împrejurări, mai ales în secolele al 17-lea și al 18-lea, când vechile fortărețe ale Țării Românești fuseseră distruse din ordinul Porții, să servească și drept cetate. Incepand cu anul 1605, documentele menționează existența armelor la Tismana. In 1600, 1614, 1784, 1793 au fost reînnoite scutirile de dări ale unor sate care aveau în schimb dubla obligație de a "păzi plaiul", adică hotarele dinspre Transilvania și de a apăra mănăstirea de tâlharii care încercau adesea să o prade.

       La începutul sec.al 18-lea, vechea zugrăveală a lui Dobromir din Târgoviște "se foarte învechise". Egumenul Ioan, ajutat de jupaneasa Stanca Glogoveanu, care a dat "aorul si văpseli", a refăcut în întregime pictura bisericii. Pisania, din 1732, pomenește pe zugravii care au realizat-o. Trei ani mai târziu, alți meșteri s-au iscălit pe turla principală a bisericii. Tot în decursul sec.al 18-lea s-au efectuat o serie de lucrări mai mărunte, precum așezarea rozetelor de la absidele laterale, mărirea unor ferestre, precum și dotarea bisericii cu uși din lemn sculptat, tâmpla și diferite obiecte de mobilier.

          In 1766 s-au executat, într-o a doua campanie, o nouă serie de picturi, probabil cele din pronaos și din exonartexul ulterior dispărut. Ctitorița a fost și de data aceasta Stanca Glogoveanu. 

       Intre anii 1787 si 1792, când au avut loc noi conflicte între turci și austrieci, ostași turci au fost "oranduiti în mănăstire spre iernatic și pentru paza despre munți". Tismana a suferit cu acest prilej pagube însemnate: ușile ferecate ale clopotniței au fost luate și duse la cetatea Vidinului, plumbul de pe acoperiș (4600 de oca) a fost ridicat. Tezaurul de obiecte de preț a fost ascuns in peșteri. Multe dintre acestea s-au pierdut. Călugării au trăit aproape 10 ani risipiți de groază pe muntele Cioclovina. Abia în anul 1798, egumenul Ștefan Mănăstireanu a reușit să facă unele reparații la zidurile incintei și să reorganizeze viața monahilor.

      Peste două decenii, la începutul mișcării pandurilor, Tudor Vladimirescu a folosit zidurile mănăstirii pentru a "ține în pază" pe ispravnicii din plașile Olteniei. Mai târziu aici s-au unit două detașamente de panduri, conduse de D. Macedonski și D. Gârbea, însumând vreo 3500 de oameni. Dacă în anul 1821 multe mănăstiri, ca Strehaia, Cozia, Bistrița, Polovragi, au servit ca baze de rezistență ale răsculaților, Tismana a fost fără îndoială cea mai importantă dintre ele. La 1 iunie 1971, cu prilejul aniversarii unui secol si jumătate de la revoluția lui Tudor Vladimirescu, aici s-a fixat o placă comemorativă cu următoarea inscripție: "Tudor Vladimirescu a organizat la Mănăstirea Tismana o bază de pregătire a mișcării revoluționare din 1821".

           In 1844 a început o epocă de mari transformări pentru vechiul monument, care n-au avut însă cel mai fericit rezultat estetic. Pornite din inițiativa domnitorului Gheorghe Bibescu de a restaura cele mai vechi și însemnate monumente istorice ale țării, aceste lucrări au fost executate de arhitecți străini și într-o perioadă când în Europa era preponderent stilul neogotic, deasemenea străin și fără rădăcini în tradițiile noastre arhitectonice. Bibescu năzuia să transforme partea de sud a incintei mănăstirii în palat domnesc. Arhitectul Schlatter si meșterii săi au ridicat pe locul vechilor clădiri în stilul arhitecturii monastice tradiționale, fațade încărcate cu trăsături neogotice apusene, în vădit contrast cu lăcașul din centrul incintei.

          La biserica mănăstirii, prin dărâmarea, in 1855, a exonartexului deschis, ciuntind trupul bisericii și eliminând camerele și gangul ce sprijinea de ambele părți pronaosul și o parte din naos, Schlatter a provocat o pierdere ireparabilă. In afară de acesta el a dărâmat contraforturile altarului, a cioplit vechea modenatură a fațadelor înlocuind-o cu o tencuială inexpresivă imitând piatra, a mărit ferestrele, a deschis altele noi, a modificat așezarea firidelor de pe abside și a construit o intrare nouă, nepotrivită cu vechiul monument. Numai comparând aspectul rezultat cu desenul în peniță executat de Dionisie diadoh ieromonahul pe pomelnicul mănăstirii din 1840 și cu vederea de ansamblu a inginerului Weiss, se poate constata cât de schimbată a ieșit Tismana în urma acestei transformări. Nici pictura monumentului nu a rămas neatinsă. In 1844 un zugrav fara talent a repictat în ulei registrele inferioare până deasupra ferestrelor.

           Comisia Monumentelor Istorice a efectuat primele cercetări în spiritul restaurării științifice moderne în anul 1934. Ele au avut ca rezultat precizarea vechilor forme ale bisericii. Lucrările de restaurare au fost reluate abia în 1954. In răstimpul unei decade, Direcția Monumentelor Istorice cu sprijinul Mitropoliei Olteniei, sub arhipăstoria mitropolitului Firmilian, a terminat decapările fațadelor și a dat la iveală picturile lui Dobromir din Târgoviște din pronaosul bisericii, procedând în același timp la extragerea și expunerea muzeală a picturilor stratului suprapus din sec.al 18-lea, caz unic în Europa. Numai din sinaxar au fost recuperate 304 tablouri.

         In 1970 s-au făcut importante săpături arheologice de sondaj, prilej cu care s-a descoperit temelia unui alt lăcaș de cult de plan trilobat, construit din bolovani de râu și cărămidă romană, anterior construcției Cuviosului Nicodim. In continuare s-au făcut lucrări de restaurare a celor două biserici, a chiliilor, a acoperișului și pardoselilor, sub directa supraveghere și îndrumare a Mitropolitului Olteniei, Dr. Nestor Vornicescu, cercetător istoric și pasionat descoperitor al trecutului. Prin reconstituirea pridvorului bisericii, în 1983 și a picturii, până în 1994, biserica și-a recăpătat aspectul tradițional românesc.

Arhitectura și pictura bisericii  

       Biserica Mănăstirii Tismana a fost sfințită la 15 august 1378 cu hramul "Adormirea Maicii Domnului", fapt întărit documentar de hrisovul Voievodului Dan I din 1385, 3 octombrie, care se păstrează și astăzi. Ea este construită în stil bizantin, cu plan triconc, cu ziduri de piatră foarte groase, cu trei turle pe naos, pronaos și pridvor și este susținută de contraforți și de pridvorul ce înconjoară pronaosul și o parte din naos. Biserica de la Tismana se deosebește însă de cele din sec.al 15-lea (Dealu, Snagov, Curtea de Argeș) prin materialele din care este construită. Zidurile sunt din blocuri de tuf calcaros, iar în locul paramentelor de piatră în întregime acoperite cu sculpturi de la Dealu și Argeș, la Tismana fațadele erau probabil simplu tencuite. Prin această tratare a materialelor, ca și prin unele trăsături ale planului, ea se apropie de o grupă de monumente contemporane din Serbia. 

      Mănăstirea Tismana a suferit mai multe distrugeri și transformări, multe refaceri și donații din partea voievozilor Basarabi și a unor boieri înstăriți, mănăstirea fiind ctitorie voievodală și un puternic loc strategic. In 1520 voievodul Neagoe Basarab a acoperit biserica cu plumb; în 1541 domnitorul Radu Paisie a făcut chenarele și ușile bisericii mari; Matei Basarab a făcut biserica mică a spitalului mănăstiresc (1650), clopotnița și a dăruit un clopot mare; marele ban al Craiovei Cornea Brăiloiu a refăcut chiliile și casele egumenești, de asemenea a făcut mari donații mănăstirii; Jupâneasa Stanca Glogoveanu a refăcut pictura (1733 și 1766) și ușile bisericii (1782). Importante danii și obiecte de cult a făcut Constantin Brâncoveanu. Donaţiile făcute Mănăstirii Tismana pe parcursul a circa cinci secole sunt foarte numeroase și însemnate, demne de o mănăstire atât de celebră, o fundaţie a Basarabilor.

            Mulţimea documentelor, a hrisoavelor aflate în păstrare la Arhivele Statului (52 de pachete şi 3 condici mari) este o strălucită mărturie a donaţiilor făcute cu atâta dărnicie şi pietate de către domnitori, boieri, chiar şi străini.

           Altarul este luminat de o fereastră mare în centrul peretelui dinspre răsărit, de alta mai mică pe dreapta aceluiași perete și de încă o fereastră dublă pe fiecare parte prevazută cu grilaj metalic, și de câte o fereastră mică pe fiecare perete, sub boltă

     Pronaosul este slab luminat pentru că cele două ferestre sunt așezate în partea superioară a zidurilor. Pridvorul are câte patru ferestre mari pe fiecare perete din vest, nord și sud. Fațadele exterioare nu au pictură, sunt văruite în alb ca și pereții clădirilor din jur.

        La început biserica a fost zugrăvită într-o singură culoare, în ocru, cu figuri geometrice și florale, apoi a fost pictată în 1564, de zugravul Dobromir din Târgoviște, lucrare subvenționată de marele vornic Nedelea. Pictura are stil bizantin, în frescă aplicată peste prima tencuială cu frescă monocromă. Această pictură în culori vegetale se află și astăzi pe pereții din pronaos fiind cea mai veche pictură bizantină ce se păstrează în Țara Românească. In anul 1732 a fost refăcută pictura din altar și naos cu ajutorul material al doamnei Stanca Glogoveanu. In pronaos, fresca din 1564 n-a fost distrusă, ci peste ea a fost aplicată noua frescă datată 1766. 

           In anul 1814, primul registru din altar și naos, icoanele și ușile împărătești au fost pictate în ulei peste pictura din 1732. Incepând cu anul 1955, s-a decapat pictura din pronaos, executată in 1766, și s-a încastrat pe pereții din muzeul mănăstirii și pe coridoarele chiliilor, caz unic în Europa.  Totodată s-a restaurat şi conservat prima pictură, din 1564, care a fost lucrată după toate canoanele artei bisericeşti. La realizarea celor nouă registre ale Sinaxarului s-a folosit un roşu oriental – culoare specifică doar Mănăstirii Tismana.

         O ultimă pictură a bisericii s-a făcut în pridvor care a fost reconstruit în 1983, după planul Sfântului Nicodim și pictat în 1994. Este pictură bizantină, cu desen corect și armonie discretă a tonurilor cromatice, cu prezentare iconografică unică. Aici, pentru prima dată au fost pictați toți sfinții daco-români descoperiți și canonizați în ultimii ani ai sec.al 20-lea, alături de toți sfinții români ce se prăznuiau.

           Paraclisul, care deține câteva vitralii donate de poetul George Coșbuc, a fost pictat în 1948. In anul 1994 a fost pictat pridvorul bisericii în stil bizantin. Aici, pentru prima dată au fost pictați sfinții străromani descoperiți și canonizați în ultimii ani.

           In anul 1979 s-a realizat o raclă din argint, executată la București. In interiorul ei se găsesc trei părticele din sfintele moaște ale Sfântului Nicodim (degetul), Sfântului Ignatie Teoforul și Sfântului Ioan Gura de Aur, împreună cu crucea de plumb purtată de Sfântul Nicodim. Pe capac sunt prezentați, în medalioane emailate acești sfinți. In exterior, pe raclă, sunt redate scene din viața și minunile Sfântului Nicodim. Racla este așezată în naos pe partea stângă.

         In pronaos se află mormintele a doi fondatori: Matei Glogoveanu (1731), în dreapta, și al Rosiței Brăileanu (1747), pe stânga. Mormântul Sfântului Nicodim, trecut la cele veșnice in 26 decembrie 1406, se află în pridvorul bisericii, la acestă dată sărbătorindu-se al doilea hram al bisericii.

         O mare parte din obiectele de valoare ale mănăstirii se găsesc la Muzeul de Artă al României, printre care cel mai important este Tetravanghelul Sfântului Nicodim. Muzeul mănăstirii are o bogată colecție de picturi murale (pictura din 1766, provenită din pronaos), icoane vechi pe lemn, obiecte de cult, cărți vechi, un orar, bedernița și un epitrahil ce a aparținut Sfântului Nicodim. In 1916, tezaurul Tismanei, atât cât s-a păstrat, a fost evacuat în Rusia, alături de alte obiecte de valoare. In zadar l-au căutat, în timpul Primului Război Mondial, soldaţii germani şi austrieci prin beciuri, ziduri şi biserică. In anul 1956, o parte a odoarelor a fost restituită României de URSS, care deține samavolnic Tezaurul României încredințat pe timpul Primului război mondial.

           Se poate spune ca n-a fost domnitor în ţara Românească care să nu fi făcut o donaţie mănăstirii s-au cel puţin să-i confirme stăpânirea peste averile dăruite de înaintaşi. O parte a obiectelor de tezaur a mănăstirii o găsim la Muzeul de Artă din Bucureşti, Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, Muzeul de la Mogoşoaia, Muzeul Patriarhiei. Obiectele foarte valoroase au fost duse în primul război mondial la Moscova, spre păstrare.

       Biserica Mănăstirii Tismana își etalează statutul de „monument de artă” prin tot ceea ce reprezintă și există în ea: catapeteasma din stejar executată în 1766 în stil post-brâncovenesc cu ornamente florale, suflată în aur, cu icoanele împărătești (1844); iconostasul mic sculptat în lemn de tei, aurit, executat de Ghenadie monahul (1741-1742); stranele (tetrapoadele) sculptate de călugări în anul 1731 și 1735; policandrul mare din alamă lustruită din sec.al 19-lea; toaca metalică de forma vulturului bicefal – stema domnitorilor Basarabi, deosebit de valoroasă, și altele.

             Mănăstirea Tismana a fost transformată în chinovie de maici în anul 1949, care duc viață de obște, împletind munca cu rugăciunea. Slujbele se săvârșesc după tipicul tradițional: Sfânta Liturghie în fiecare zi, Vecernia seara și Miezonoptica și Utrenia la miezul nopții; Cântările se fac pe muzică psaltică conform tipicului monahal. Mănăstirea are 60 de viețuitoare, dintre care cinci stau în schiturile mănăstirii. 

          Pe muntele Cioclovina, la nord-vest de Mănăstirea Tismana se află două schituri: Schitul Cioclovina de Jos, amintit documentar în anul 1660, iar în anul 1715 conform pisaniei a fost refăcut de egumenul Nicodim, având hramul „Sfinții Voievozi”, și Schitul Cioclovina de Sus, ridicat de același egumen în anul 1714, pe vârful muntelui având hramul „Schimbarea la Față”. Bisericuța Schitului Cioclovina de Sus a fost pictată în anul 1999 și a fost sfințită de IPS Teofan, Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolitul Olteniei în vara anului 2005. 

         Mănăstirea Tismana a fost și rămâne cea mai veche vatră de cultură, un uriaș muzeu al trecutului, un sanctuar pentru marile arderi umane ale prezentului și o fereastră deschisă spre aspirațiile viitorului.

Mănăstirea Tismana; racla de argint cu părticele de Sfinte Moaște de la Sfântul Nicodim, Sfântul Ignatie Teoforul și Sfântul Ioan Gură de Aur

Tezaurul Băncii Naționale a României a fost ascuns la Mănăstirea Tismana spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Incă din luna iulie 1944, guvernatorul BNR luase măsuri ca să se transporte și să se depoziteze aurul BNR la Mănăstirea Tismana, datorită contraofensivei sovietice care ajunsese în Basarabia, teritoriu românesc. Mai întâi tezaurul a fost ascuns în una din pivnițele lăcașului. Considerându-se loc nesigur, s-a amenajat un spațiu în Peștera Mănăstirii, în ciuda evenimentelor de după 23 august 1944 când sovieticii instituiseră o supraveghere cruntă asupra întregii țări. In zilele de 14-16 septembrie 1944 acțiunea se terminase în cel mai mare secret iar în grota a doua au fost depozitate:

·                      - Monezi: 1641 casete în greutate brută de 82742,560 kg, din care 67.575,60258 kg aur;

·                    - Lingouri tip internațional: 1372 casete în greutate brută de 73.495,575 kg, 

din care 67.761,31306 kg aur;

·                    - Lingouri tip standard: 1022 casete in greutate brută de 56.007,170 kg, din care 54.337,07480 kg aur.

·                 - Total general: 4035 casete in greutate brută de 212.245,305 kg, din care 189.673,99044 kg aur.

Pe lângă depozitul BNR mai fuseseră ascunse și 51 casete de aur polonez, în greutate brută de 3.057,450 kg. Era o parte din aurul pe care polonezii (cu care ne învecinam) ni-l lăsăse în păstrare, înainte de invadarea lor, în 1939, de către nemți. Cealaltă parte a tezaurului polonez fusese transportată direct în străinătate, via Constanța - România.

In peștera de lângă mănăstire se amenajază un muzeu al tezaurului.