TROPAEUM TRAIANI - ADAMCLISI - TEZAUR ISTORIC AL ROMÂNIEI

            

Tropaeum Traiani este unul dintre cel mai importante monumente antice de pe teritoriul României. La peste un secol după primele cercetări arheologice întreprinse, în anul 1882, de Grigore Tocilescu la monumentul triumfal de la Adamclisi, acesta pare să‑şi dezvăluie adevărata semnificaţie, graţie unei spectaculoase identificări făcută de Michael P. Speidel şi care este de natură să atragă importante consecinţe privind elucidarea problematicii complexe a acestui grandios monument triumfal al antichităţii, cel mai mare din cuprinsul Imperiului roman (depăşind - e drept doar cu câţiva centimetri - pe cel întrucâtva similar, din localitatea Gaeta‑Napoli, ridicat pentru Munatius Plancus, general al lui Augustus.

 

Monumentul, în varianta în care a fost reconstituit de către arheologi, este alcătuit dintr-un soclu cilindric, care are la bază mai multe rânduri de trepte circulare, iar la partea superioară un acoperiș conic, cu solzi pe rânduri concentrice de piatră, din mijlocul căruia se ridică suprastructura hexagonală. La partea superioară se află trofeul bifacial, înfățișând o armură cu patru scuturi cilindrice. La baza trofeului se află două grupuri statuare care conțin fiecare reprezentarea trupurilor a trei captivi. Înălțimea monumentului împreună cu trofeul este aproximativ egală cu diametrul bazei și anume circa 40 m. De jur împrejur, cele 54 de metope din calcar de Deleni, înfățișează în basorelief scene de război. Metopele erau lespezi dreptunghiulare cu înălțimea de 1,48‐1,49 m. Din cele 54 metope inițiale, se mai păstrează 48.

 

Deasupra metopelor se află o friză cu 26 de creneluri, din care s-au păstrat numai 23, sculptate și ele în basorelief, care alcătuiesc coronamentul nucleului circular.

Ansamblul, din care făcea parte monumentul, mai cuprindea un altar funerar, pe ai cărui pereți se aflau înscrise numele celor aproximativ 3.800 de soldați romani căzuți probabil în lupta de la Adamclisi, și de asemena un mausoleu, cu trei ziduri concentrice, în care se pare că a fost înmormântat comandantul (praefectus castrorum), care, cu prețul vieții sale, a decis victoria din anul 102.

 

La 2 km vest de magnificul monument a fost întemeiată de Traian cetatea romană Tropaeum Traiani, care este menționată în inscripții pentru prima dată ca municipiu în anul 170.

 

Interesul suscitat de‑a lungul anilor de acest monument comemorativ a fost mare, iar încercările de a‑i explica semnificaţia, dintre cele mai diverse. Analizând metopele pe care le‑au putut descoperi lângă monument (câteva dintre ele fuseseră înstrăinate ori definitiv pierdute), primii cercetători, Grigore Tocilescu, ajutat de profesorul austriac Otto Benndorf, au socotit că este vorba de un monument triumfal înălţat de împăratul Traian în urma victoriilor obţinute în cele două războaie cu dacii (101-102 e.n. şi 105-106 e.n.).

Identificarea, în imediata apropiere a trofeului, a altor două construcţii, un Altar funerar în cinstea ostaşilor romani căzuţi în război şi un Mausoleu, adăpostind osemintele unui general al lui Traian (comandantul spatelui, adică al trupelor de intendenţă), a pus însă sub semnul întrebării această ipoteză. Potrivit părerii emise de istoricul şi arheologul Teohari Antonescu, trofeul ar fi fost înălţat pentru a comemora unele victorii dobândite în primul război daco‑roman, anume sângeroasele bătălii, trei la număr, desfăşurate în Moesia, fiind ridicat chiar pe locul celei mai grele dintre aceste lupte. Acestei opinii i s‑a raliat şi Radu Vulpe.

 

Celelalte opinii exprimate în legătură cu acest monument sunt păreri mai mult sau mai puţin derivate din ipotezele menţionate mai sus.

Identificând pe una din metope scena sinuciderii lui Decebal (episod petrecut la capătul celui de‑al doilea război daco‑roman, în anul 106), descoperirea prof. Speidel dovedeşte în mod limpede că trofeul a fost înălţat pentru a comemora, pe lângă bătălia de la Adamclisi, şi al doilea război daco‑roman. Explicaţia e logică: dacă metopele ar fi înfăţişat doar primul război, nu ar fi avut nici un sens ca una din imagini să zugrăvească episodul petrecut în al doilea război.

Dar, în acest caz, care a fost raţiunea înălţării unui monument în acest loc şi nu în inima Munţilor Orăştiei, acolo unde s‑au desfăşurat bătăliile hotărâtoare, soldate cu transformarea unei părţi a Daciei în provincie romană? O primă explicaţie o găsim în relaţia dintre trofeu şi celelalte monumente: Altarul şi Mausoleul; o a doua, în inscripţia - în dublu exemplar - aşezată sub trofeul de arme (realizat şi el bifacial) şi închinată „lui Marte Răzbunătorul".

Faptul că avem de‑a face cu două inscripţii şi că trofeul de arme este astfel construit încât să fie privit din două părţi ne arată clar că metopele erau împărţite în două hemicicluri distincte. Un hemiciclu de metope - orientat spre locul unde se afla Mausoleul - trebuia să comemoreze evenimentele petrecute pe acel loc în timpul primului război daco‑roman; al doilea hemiciclu de metope, orientat către Altar, avea drept scop relatarea celui de‑al doilea război daco‑roman, destinat, în mentalitatea vremii, să răzbune miile de soldaţi romani căzuţi în sângeroasa luptă desfăşurată chiar pe acel loc.

Iată, aşadar, că bătălia de la Adamclisi era socotită crucială pentru cucerirea Daciei, monumentul triumfal de la Adamclisi „istoriseşte" în metopele sale răzbunarea acelei victorii sângeroase prin totala înfrângere a Daciei în al doilea război. Astfel, metopele trofeului de la Adamclisi nu pot fi privite drept o replică a Columnei traiane, înălţată în capitala Imperiului roman, în cinstea victoriilor dobândite de Traian împotriva dacilor.

 

De fapt, Columna (realizată ulterior) reia unele scheme iconografice de pe monumentul de la Adamclisi! Dealtfel, o analiză temeinică a celor două monumente ne arată că ele sunt opera unuia şi aceluiaşi artist. Fireşte, nu ne gândim la meşterii pietrari care au cioplit metopele şi, respectiv, scenele ce alcătuiesc Columna, ci la artistul programator care a gândit reprezentările şi succesiunea lor. Acest artist nu poate fi însă - aşa cum s‑a crezut - Apollodor din Damasc, a cărui profesiune era de arhitect, nu de sculptor.

Dintr‑o serie de detalii, între care semnificative mi se par modul în care sunt separate metopele una de alta prin alternanţa de pilaştri canelaţi cu pilaştri cu vrejuri, precum şi prezenţa pe creneluri a unor arbori exotici (specifici florei mediteraneene şi microasiatice), socot că acest artist era originar din Asia Mică - poate chiar din Milet. Alternarea celor două tipuri de pilaştri o întâlnim la Nimfeul din acest oraş, construit de împăratul Traian în memoria tatălui său, care fusese guvernator al provinciei Asia. Desigur, este vorba de un ansamblu de probleme privind istoria şi teoria artei romane a căror discutare am făcut‑o recent într‑o lucrare de specialitate

 

Imbucurător mi se pare însă faptul că noua interpretare iconografică a monumentului de la Adamclisi oferă cheia unei mai judicioase înţelegeri a artei imperiale din epoca lui Traian şi, totodată, ilustrează unul din cele mai eroice episoade ale antichităţii româneşti, de rezistenţă dârză în faţa expansiunii celui mai puternic Imperiu al vremii.

 

 

TEZAURUL DE LA BĂICENI

          

Descoperit în mod întâmplător de localnici, în 1959, în comuna Băiceni, jud. Iaşi, la marginea estică a platoului Laiu, şi recuperat cu începere din 1961 de Muzeul de Istorie al Moldovei, ansamblul pieselor acestui tezaur a atins greutatea de 2,5 kg metal preţios (aur) prelucrat în obiecte dintre care multe se prezintă acum în stare fragmentară.

Compus dintr‑un coif, o brăţară, un colan şi un număr de aplice de harnaşament şi decoraţiuni vestimentare, lotul pe care‑l avem azi pare a reprezenta partea cea mai însemnată a depozitului originar, nu însă în totalitatea lui; titlul aurului este între 18 şi 24 carate. Remarcabilă este stilizarea părului pe calota coifului, învederând o dată mai mult epuizarea de către toreuţii traco‑daci a tuturor posibilităţilor de exprimare plastică a unui motiv: coifurile de la Coţofeneşti, Covaceviţa (Bulgaria), pulparele de la Agighiol, Vraţa (Bulgaria), vasul plastic de la Peretu etc. Tezaurul nu provine dintr‑un mormânt princiar, ci a fost pur şi simplu ascuns.

Avându‑se în vedere neta factură getică, se poate pune întrebarea dacă nu a constituit obiectul unui jaf antic, ulterior momentului ultimei lui întrebuinţări, căci este exclus faptul ca el să fi fost o pradă getică în mediul scitic, de pildă. Coiful de la Băiceni împreună cu acela de la Coţofeneşti sunt singurele piese de aur de acest gen din lumea traco‑getică. Datarea lor timpurie (sfârşitul secolului V) este impusă tocmai datorită acestui fapt, pentru că precaritatea ulterioară a aurului a dus la apariţia cunoscutelor tezaure de argint.

Două puteau fi sursele acestui aur (cea sud‑tracică iese din discuţie, controlată fiind de greci): întârziată rămăşiţă a acumulării şi marii unităţi a bronzului european (ne amintim de nu demult descoperitul tezaur de la Hinova, jud. Mehedinţi, bunăoară) sau refolosire a preţiosului metal prin topirea unor obiecte pe care raidurile scitice din veacurile VI‑V î.e.n.le‑au lăsat în mâna învingătorilor locali o dată cu trupurile posesorilor lor, destinate unor morminte lipsite de fast. În ce priveşte ultima posibilitate, obiectele scitice de aur din depozitul de la Stânceşti, jud. Botoşani (asupra cărora ne vom opri mai jos) ca şi cele din aşa‑zisul tezaur de la Celei (despre care va fi vorba în legătură cu coiful de la Coţofeneşti) par a pleda clar în favoarea ei. Tezaurul de la Băiceni este deci getic prin însăşi existenţa coifului de aur (piesă de armură caracteristică exclusiv traco‑geţilor).

Coifurile de luptă getică din bronz, de o tipologie aparte, şi‑au sporit în ultima vreme numărul exemplarelor cunoscute, începând cu cel de la Mastiughino, descoperit pe cuprinsul marii enclave getice din sudul Ucrainei şi continuând cu cel de la Găvani (Brăila), ambele din sec. IV î.e.n., şi coiful de la Popeşti (sec. II‑I î.e.n.). Este firesc ca în zonele de contact geto‑scitice sau daco‑celtice să existe unele contaminări stilistice de amănunt, dar este tot atât de firesc, după cum am mai spus, ca aceste „influenţe" anistorice să fie lipsite de repercusiuni în faţa prestigiului şi puternicei realităţi a iradiaţiei elenice şi a fenomenului creaţiei interpretative de tip istoric pe care acesta îl generează. Gâturile cailor pe aplicele de la Băiceni sunt redate prin volume unghiulare, fapt caracteristic artei scitice a veacurilor anterioare, la rândul lui moştenire a meşteşugului tăierii în lemn sau os. Tot de tradiţie scitică este şi figuraţia contorsionată, în unghi drept, a leontopegasului atacat de un lup (?), pe aplica rectangulară. În fine, fără a recurge la acromegalia polimorfă, figuraţia animalieră a tezaurului acuză o sensibilă înclinare către monstromorfoză, fenomen obişnuit în arta scitică. De aici se poate deduce că meşteşugarul care a lucrat tezaurul, la curtea principelui get, lucrase înainte şi pentru comanditari sciţi.

Dacă putem preusupune că executarea coifurilor comune de luptă se făcea în ateliere îndepărtate de locurile unde acestea erau desfăcute, un coif de aur trebuia lucrat „pe măsură", împreună cu podoabele aferente, la curtea celui ce comanda garnitura şi punea la dispoziţie metalul preţios. Asemănările motivistice ale acestor obiecte de aparat se pot explica nu prin comunitatea de ateliere, ci prin identitatea meşterilor itineranţi, a repertoriilor şi tiparelor lor, a gustului, mentalităţilor şi exigenţelor celor ce le comandau, ca firească urmare a aceloraşi poziţii de excepţie ce le deţineau. Prin „scitismele" sale accidentale, tezaurul de la Băiceni confirmă tocmai spusele de mai înainte.

O LISTĂ A TEZAURELOR DESCOPERITE IN ROMÂNIA

 Lista tezaurelor descoperite în România

- Tezaur funerar roman (Mormântul de la Neptun, judetul Constanta )
Descoperit în anul 1972, la 2 kilometri de Mangalia (anticul
Callatis). Intr-un sarcofag sigilat se afla scheletul unei nobile cu
un bogat inventar, printre care obiecte din sticla, lemn si os,
încaltaminte, oglinzi din bronz, resturile unui instrument muzical din
lemn si diadema de aur. Muzeul de Istorie Constanta.

- Tezaur funerar roman din Constanta (anticul Tomis)
Descoperit în 1986 în necropola tomitana. Contine peste 60 de obiecte
de podoaba de aur. Muzeul de Istorie Constanta .
Cercei elenistici de aur – secolul al II-lea î. Hr. Descoperiti la
Mangalia, judetul Constanta . Se afla la Muzeul de Istorie Constanta.

-Tezaurul de la Galesu,Poarta Alba, judetul Constanta . Descoperit în
1951, este compus din doua mansoane din aur tronconice, probabil
diademe. Datare – prima vârsta a fierului, anul 500 î.Hr. Muzeul
National de Istorie Bucuresti.

- Crucea de aur – Histria, judetul Constanta
Arta romano-bizantina, secolul al VI-lea d.Hr. Muzeul National de
Istorie Bucuresti.

- Cruce, comuna Jijia, judetul Tulcea. Descoperita în 1950 în fosta
cetate romano-bizantina Dinogetia, în straturile apartinând secolului
al X-lea d.Hr. Muzeul National de Istorie Bucuresti.

- Inel din aur, descoperit în 1954 în cetatea Dinogetia împreuna cu alte
trei inele de aur. Arta bizantina din secolul al XI-lea d.Hr. Muzeul
National de Istorie Bucuresti.

- Tezaurul de la Pietroasa, Buzau , cunoscut si sub numele “Closca cu
puii de aur”. A fost descoperit în 1837. Initial, depozitul a avut 22
de obiecte, dintre care autoritatile au recuperat doar 12, în greutate
de circa 19 kilograme. Tezaurul este format din vase si podoabe de lux
lucrate în epoci diferite, dar apropiate. Au apartinut, probabil, unei
capetenii “barbare” de origine germanica din secolul al V-lea,
respectiv Athanaric, regele vizigotilor. Faimoasa comoara a avut
parte, de la descoperire, de numeroase “aventuri”, fiind
descompletata, distrusa, recuperata, furata si partial distrusa în
1875, salvata de la incendiu în 1876, restaurata la Berlin, plecata la
Moscova între 1917 – 1956. Muzeul National de Istorie Bucuresti.

- Diadema princiara getica de la Bunesti, judetul Vaslui.
Descoperita în cetatea geto-daca de aici în 1984. bijuteria, fara
echivalent în România, este, probabil, un obiect de import. Secolele
IV-II î.Hr. Muzeul National de Istorie Bucuresti.

- Diadema hunica de la Gheraseni, judetul Buzau . O alta diadema
asemanatoare a fost descoperita si la buhaieni, judetul Iasi . Ambele
sunt date în primul sfert al veacului al V-lea d.Hr. Muzeul Judetan
Buzau.

- Tezaurul de la Brad, judetul Bacau
La Brad s-a descoperit în 1982 un important tezaur de obiecte din os,
cupru, dar si doua mici discuri din aur. Discurile sunt cele mai vechi
obiecte din aur, au fost faurite cu 7 mii de ani în urma si apartin
Culturii Cucuteni A. Muzeul din Roman.

-Tezaurul de la Baiceni, comuna Cucuteni, judetul Iasi .
A fost descoperit întâmplator în 1959. Arta traco-getica din secolul
al IV-lea î.Hr. Muzeului National de Istorie Bucuresti.

- Tezaurul de la Stâncesti, judetul Botosani.
Descoperit într-o asezare getica în timpul unor excavatii în 1960,
este datat în secolul al V-lea î.Hr. Muzeul National de Istorie
Bucuresti.

- Tezaurul de la Rădeni, judetul Neamt.
In 1966 s-au descoperit 3 cesti cu toarte, din aur, unice pe
teritoriul româniei. Secolul V î.Hr. Muzeul din Neamt.

- Tezaurul de la Tufalău, comuna Borosneul Mare, judetul Covasna.
Descoperit în 1840, tezaurul era depus într-un vas de ceramica si avea
greutatea de 3 kilograme. Alcatuit din aproxiamtiv 300 de obiecte si
podoabe, a fost ulterior risipit sau pierdut, doar o mica parte fiind
salvata. In mod deosebit se remarca toporul din aur. Secolul al
VIII-lea î.Hr. Se afla la Muzeul de Istorie din Viena.

- Bratara de la Pipea, comuna Nades, judetul Mures. A fost faurita în
secolul al V-lea î.Hr. Se afla la Muzeul National din Budapesta.

- Bratara de aur de la Vlad, judetul Brasov .
Se afla la Muzeul de Istorie din Viena. Înca doua bratari
asemanatoare, gasite tot în Transilvania, se alfa la Muzeul National
din Budapesta.

- Coiful getic de aur de la Poiana-Cotofenesti, judetul Prahova.
Descoperit întâmplator în 1928, este un coif de ceremonie de tip getic
bogat decorat prin ciocanire. Secolul al IV-lea î.Hr. Se afla la
Muzeul National de Istorie din Bucuresti.

- Cercel de aur, Buzau .
Este arta romano-bizantina din secolele IV-V. Se afla în colectiile
muzeului National de Istorie Bucuresti.

- Tezaurul fuenerar de la Hârsova, judetul Tulcea.
Descoperit în necropola romana de la Hârsova (anticul Carsium) în
1987. Cuprinde fibule si aplice de aur ce apartin unui ofiter roman de
rang înalt si familiei sale – secolul al Iv-lea d.Hr. Se afla în
Muzeul de Istorie Constanta.

- Pandativ – Gumelnita, judetul Calarasi. Mileniul III î.Hr. Se afla la
Muzeului National de Istorie Bucuresti.

- Tezaurul de al Turnu Magurele, judetul Teleorman.
Este un ansamblu de piese descoperite în 1880. Secolul al V-lea. Se
afla la Muzeului National de Istorie Bucuresti. Tezaurul de la
Persinari, judetul Dâmbovita. Descoperit în 1954, cuprinde 11 pumnale
si un fragment de spada de tip micenian. Epoca de mijloc a bronzului -
secolul al XVI-lea î.Hr. Muzeului National de Istorie Bucuresti.

- Diadema de nunta de la Goranu, judetul Vâlcea,a fost descoperita în
1980. Este o piesa de import din vestul europei – secolul al XII-lea.
Se afla în colectiile muzeului National de Istorie Bucuresti.

- Podoabele de la Curtea de Arges.
In 1926 a fost descoperit, în interiorul bisericii Sf. Nicolae
Domensc, un mormânt voievodat intact, nejefuit dealungul timpului.
Atribuit lui Vladislav Vlaicu (voievod între 1364-1366), mormântul
pastra parti din vesmântul cu care fusese îngropat. Cel mai frumos
obiect este paftaua de aur a centurii. Muzeului National de Istorie
Bucuresti.

- Tezaurul de la Smig, comuna Atel, judetul Sibiu . Apartine epocii
bronzului (secolul al XV-lea î.Hr.). Unele piese sunt pastrate la
muzeul din Cluj-Napoca , altele la Muzeul National din bucuresti si o
parte la Muzeul de istorie din Budapesta.

- Bratara de aur descoperita într-un loc necunoscut din Transilvania.
Epoca de muijloc a bronzului, aproxiamtiv secolul al XVI-lea. Se
pastreaza la Muzeul de Istorie din Cluj-Napoca.

- Tezaurul de la Moigrad, judetul Salaj.
Descoperit înainte de 1912, se compune din aptru piese, din care una
este cel mai mare obiect neolitic din aur descoperit la noi în tara .
Aceasta piesa este realizata prin ciocanire si decupare din aur nativ.
Priam jumatate a mileniului al IV-lea î.Hr. Muzeului National de
Istorie Bucuresti.

- Tezaurul de la Sărăsău, judetul Satu Mare.
Tezaur bogat din secolele X – VII î.Hr. este împrastiat pe la mai
multe muzee. Aici o piesa de la Muzeul de Istorie din Budapesta.

- Diademele de la Sărmâșag, judetul Salaj.
Descoperite în 19000, sunt 4 diademe si alte 3 mici artefacte. Epoca
de mijloc a bronzului – secolul al XVI-lea î.Hr. Muzeul de Istorie
Cluj-Napoca.

- Tezaurul din primul mormânt princiar de al Apahida, judetul Cluj, zis
al lui “Omharus”. Descoperit în 1989. S-au gasit podoabe de vesmânt si
harnasament ce aua apartinut probabil unui important persoanj de neam
germanic-gepid. A doua jumatate a secolului al V-lea d.Hr. Muzeului
National de Istorie Bucuresti.

- Tezaurul de la Velt, judetul Sibiu .
Descoperit în 1905, într-un mormânt. Obiectele au apartinut, probabil,
unei capetenii germanice. Secolul al V-lea d.Hr. Muzeului National de
Istorie Bucuresti.

- Bratarile dacice de aur.
Descoperite în zona Sarmisegetuza Regia (Gradistea Muncelului, judetul
Hunedoara) prin braconaj arheologic, în anii 2000 – 2001, în două
locuri diferite si comercializate ilegal. Statul român a recuperat
pâna în ianuarie 2008, 9 dinn cele 15 bratari descoperite. In 2011 mai era numai una de recuperat. Apartin epocii dacice clasice, secolele I î.Hr. – I d.Hr. Muzeului National de
Istorie Bucuresti.

- Tezaurul de la Săcuieni, judetul Bihor.
Descoperit în 1927, cuprindea atunci 8 falere de aur, dintre care au
ajuns la noi doar 3 si jumatate. Secolul al X-lea î.Hr. Muzeului
National de Istorie Bucuresti.

-Tezaurul de la Graniceni, judetul Arad . Descoperit înainte de 1909,
este compus din 3 falere mari din aur din secolul al VIII-lea î.Hr.
Placutele votive de la Geogiu-Bai, judetul Hunedoara. Descoperite în
1986 în complexul termal antic, cele 8 placute sunt dedicate unor
zeitati protectoare si tamaduitoare ale apelor. Secolele II-III d.Hr.
Muzeul din Deva.

- Tezaurul de la Pecica-Rovine, judetul Arad .
Descoperit în 1938 este compus din 48 de conuri din tabla de aur,
gaurite pentru a fi însirate pe un snur, si o mica falera – secolul al
VII-lea î.Hr. Muzeului National de Istorie Bucuresti.
- Tezaurele de kosoni – Gradistea Muncelului, judetul hunedoara.
Intre anii 1992-2001 braconierii arheologici au jefuit mai multe
tezaure de moneda de aur de tip koson, cunoscute doar ape teritoriul
Transilvaniei, din zona muntilor Orastiei. Imita denarii romani
republicani emisi de Brutus, dar cu adaosul “Koson”. Probabil ca
aceste monede au fost batute de un suveran dac, dar în conditii înca
neelucidate. Secolul I î.Hr. Se gasesc în diverse muzee, colectii
particulare si banci.

- Tezaurul de la Ostrovul Mare, judetul Mehedinti.
Descoperit în 1921, este format din 33 de falere, 10 inele si 3
bratari. Epoca de mijloc a bronzului – secolul al XVI-lea. Muzeului
National de Istorie Bucuresti.

- Tezaurul de la Hinova, judetul Mehedinti.
A fost descoperit în 1976, are o greutate de 5 kilograme si e compus
dintr-un numar mare de obiecte de podoaba. Secolul al VIII-lea î.Hr.
Muzeului National de Istorie Bucuresti.

- Tezaurul al II-lea de la Apahida, judetul Cluj.
Descoperit în doua etape, între 1968-1969, într-un mormânt al unei
printese gepide. Contine Podoabe de vesmânt, aplice de harnasament,
vesela de sticla decorata cu foi de aur. Secolul V d.Hr. Muzeului
National de Istorie Bucuresti.

- Tezaurul de la Someseni, judetul Cluj.
Descoperit în 1956-1957, este tezaurul funerar al unei printese gepide
crestine. Bijuteriile erau produse în Imperiul Roman, special,
probabil, pentru a le oferi conducatorilor germanici. A doua jumatate
a secolului al V-lea d.Hr. Muzeului National de Istorie Bucuresti.

- Inel de aur – Turda, judetul Cluj.
A fost descoperit în 1996 în mormântul unei printese gepide, în
interiorul castrului roman Potaissa. Secolul V d.Hr. Muzeul de
Istorie Turda.

- Lingou roman de aur – Feldioara, judetul Brasov . A fost descoperit în
1880, are o greutate de 393,2 grame si este datat între anii 379-380
d.Hr., dupa una din stampile, ce reprezinta 3 împarati romani.
Muzeului National de Istorie Bucuresti.

- Tezaurul de la Biia, judetul Alba.
Descoperita în 1845, este o cana ritualica si o bratara din secolul al
VII-lea î.Hr. O piesa se aflala Muzeului National de Istorie
Bucuresti, iar alta la Viena.

- Tezaurul de la Fitireaz, judetul Arad . A fost descoperit în secolul
al XIX-lea si este format din 16 bratari de aur cu capetele terminate
în spirale. Secolul al VII-lea î.Hr.

- Tezaurul de la Sânnicolau Mare, judetul Timis.
Descoperit în 1799, este cel mai bogat tezaur descoperit pe teritoriul
României. Format din 23 de vase, cântareste aproape 10 kilograme..
Studiile recente arata ca vasele ar fi fost eralizate de atelierul
unui mester persan de traditie sassanida, comandate fiind de niste
conducatori protobulgari care stapâneau asupra Banatului în veacul al
X-lead.Hr. Obiecte se afla la Muzeul din Viena.

- Tezaurele de la Simleul Silvaniei, judetul Salaj.
Tezarul 1, descoperit în 1797. Cuprinde un faimos colier cu pandative
simbolice, 13 medalii romane transformate în medalioane si alte
obiecte. Se afla la Muzeul din Viena.

- Tezaurul 2, descoperit în 1889, cuprinde 10 perechi de fibule de
argint aurit, 3 vase de aur semisferice, 2 bratari si alte fragmente
datate la începutul secolului al V-lea d.Hr. Se afla la Muzeul din
Budapesta.
- Tezaurul de la Craiova
- Tezaurul dela Sâncrăieni
- Tezaurul de la Băiceni
- Coiful de la Popești
- Coiful de la Găvani (Brăila)
- Tezaurul de la Celei (Olt)
- Tezaurul de la Agighiol
- Tezaurul de la Peretu
- Rytonul de la Poroina

Lista este mult mai lungă și va fi completaă pe parcurs, dacă vor mai zile !!!

RYTONUL DE LA POROINA

              

S‑au împlinit o sută de ani de când rytonul de la Poroina, judeţul Mehedinţi, a intrat (în anul 1883) în colecţia fostului Muzeu de antichităţi. Dar şi astăzi acest excepţional produs al măiestriei toreuţilor antici (aflat acum în colecţia Muzeului Național de Istorie) continuă să suscite discuţii atât în privinţa originii şi datei la care a fost realizat, cât şi a semnificaţiei reprezentărilor aflate pe el.
Cel dintâi care l‑a analizat, atribuindu‑l populaţiilor migratoare, a fost Alexandru Odobescu, în monumentala sa operă Tezaurul de la Pietroasa. Ulterior, savantul american de origine rusă, Mihail Ivanovici Rostovtzeff şi Vasile Pârvan l‑au atribuit şi ei neamurilor de stepă: sarmaţilor - cel dintâi, sciţilor - cel de‑al doilea. În ultimele decenii, cercetătorii au emis ipoteza apartenenţei acestei piese la toreutica geto‑dacică.

Datarea - în lipsa unui context arheologic precis (piesa fiind găsită în mâlul de pe marginea Dunării) - a oscilat şi ea între 180 î.e.n. (Ecaterina Dunăreanu‑Vulpe) şi 300 î.e.n. (Dumitru Berciu). În sfârşit, mult dezbătut a fost şi modul de execuţie a rytonului. Pe toţi cei care au studiat piesa i‑a frapat discrepanţa între perfecţiunea artistică cu care a fost realizată decoraţia zoomorfă (capul de taur) şi reprezentările omeneşti, aflate în partea superioară a rytonului, realizate la un nivel artizanal. S‑au emis mai multe ipoteze: fie că meşterul ar fi fost specializat exclusiv în executarea figurilor de animale, fie că rytonul ar fi fost realizat de doi meşteri diferiţi, în epoci diferite, fie că ar fi fost lucrat în acelaşi timp şi în acelaşi atelier, dar de doi meşteri cu calificări diferite.

Mai înainte de a intra în unele detalii privind particularităţile acestei piese, se impun câteva precizări: rytonurile sunt recipiente pentru băut, utilizate şi în ceremoniile cu caracter religios, a căror formă imită, de regulă, o protomă (un bot) de animal, cel mai adesea de bovideu sau de cervideu; apar însă şi alte reprezentări, inclusiv umane (cum este cazul unuia din rytonurile de la Peretu). În lumea dacilor, şi în general a tracilor, se cunosc asemenea piese fie ca obiecte în sine, fie reliefate pe alte produse de orfevrărie (pe coiful de la Băiceni, de pildă). Dealtfel, chiar personajele din partea superioară a rytonului în discuţie ţin în mână câte un astfel de obiect.
Piesa găsită la Poroina are însă o deosebită semnificaţie pentru nivelul artistic atins de meşterii antici. Aceştia manifestau predilecţie pentru reprezentările policrome, chiar statuile de marmură greceşti fiind viu colorate. Pentru a conferi podoabelor de aur un fast sporit, utilizau pietre semipreţioase şi (mai rar) email de diverse culori. Procedeul prezenta însă o seamă de inconveniente: pietrele cădeau deseori din montura lor, iar emailul - după o vreme - devenea mat. Sesizând că prin realizarea contrastului între umbră şi lumină se poate dobândi un efect coloristic sugestiv, unii dintre meşteri au reuşit ca prin simpla adâncire a unor detalii anatomice şi fina lor cizelare să obţină efecte cromatice deosebite.

Aşa au procedat şi cei ce au lucrat obiectul la care ne referim. De pildă, ochii taurului, deşi bătuţi în aceeaşi foiţă de argint cu restul piesei, sunt atât de perfect conturaţi încât globurile oculare par efectiv implantate.

 

De asemenea, la montarea coarnelor (deşi acestea nu s‑au păstrat) artistul a adoptat o soluţie originală. El nu le‑a sudat de restul piesei, ci le‑a prins cu ajutorul unor pliuri circulare (un fel de filet) realizate prin baterea extrem de migăloasă a metalului. Lucrarea este atât de desăvârşită, încât unii cercetători au considerat că taurul rytonului de la Poroina nici n‑ar fi avut coarne!

La fel ca alte realizări de acest gen de la Panaghiurişte de pildă, piesa în discuţie reprezintă o comandă a unui principe get, executată parţial într‑un atelier elen. Parţial, deoarece imaginile antropomorfe ne arată că ea a fost ulterior prelucrată - cu alt gen de măiestrie - şi în mediul getic. Partea superioară a rytonului (pe care se află două grupe de câte două personaje feminine) a fost iniţial lisă (netedă) şi înfăţişează o scenă inspirată din unele ritualuri specifice lumii geto‑dacice. Utilizarea foiţei de aur aplicată peste argintul din care este alcătuit rytonul reprezintă un procedeu specific toreuticii geto‑dacice, de natură să creeze un efect cromatic deosebit.

 

TEZAURUL DE LA PERETU (TELEORMAN)

              

           

Tezaurul de la Peretu este un tezaur arheologic descoperit în 1970 în localitatea Peretu, județul Teleorman, format din peste 50 piese, cca. 750 de grame. O mare parte din piesele componente sunt expuse în prezent la Muzeul Național de Istorie. În comparaţie cu alte descoperiri arheologice de acest gen, în care fie că descoperitorii au încercat să valorifice pe cont propriu piesele găsite, fie că cercetarea competentă la faţa locului a întârziat sau pur şi simplu nu s‑a făcut, tezaurul princiar de la Peretu reprezintă un caz fericit. obiectele găsite în toamna anului 1970, cu prilejul lucrărilor agricole, au putut fi recuperate în întregime şi, ceea ce e la fel de important, foarte puţin deteriorate.

 

 Apoi, pentru că săpăturile ştiinţifice efectuate de către arheologul Emil Moscalu, de la Muzeul de Istorie al R.S. România, au îngăduit cercetarea amănunţită a tumulului princiar, ceea ce a adus precizări importante cu privire la ritualul funerar al strămoşilor noştri. Este un mormânt de înhumaţie - unul din destul de rarele locaşuri de acest fel; din reconstituirea lui, pe care o putem revedea la Muzeul de Istorie al R.S România, ne dăm seama cum arătau asemenea construcţii, precum şi ofrandele care‑l însoţeau pe cel decedat: un car cu patru roţi şi obişnuitele victime rituale - un cal, un bovideu, câţiva câini: deci, carul de transport şi animalele din gospodăria omului.

 

De o importanţă excepţională sunt piesele de armură, vasele şi podoabele vestimentare sau de harnaşament - făurite din argint parţial aurit, cu deosebită migală şi cu desăvârşită măiestrie artistică: în primul rând un coif getic, un vas‑ryton în formă de cap feminin, purtând la gât un colier de perle, sugerând amfore; un alt ryton asemănător unei căni înalte cu gât îngust şi gura lărgită; mai multe fiale (cupe) de tip greco‑persan, una din ele cu o decoraţie radială în „limbi de pisică", sita unei strecurători de argint, diferite aplice de harnaşament etc.

Nu vom insista asupra coifului, asemănător în mare măsură celor de la Băiceni şi Agighiol, şi reflectând deci unitatea de cultură materială şi spirituală a geto‑dacilor.  Cele mai importante Cele mai importante piese, sub raportul semnificaţiei lor artistice, sunt cele două rytonuri. Amândouă vasele prezintă o particularitate specifică: umplute, ele nu pot fi aşezate în nici o poziţie, pentru că nu au o suprafaţă de sprijin! Îndeosebi rytonul în formă de cană, o cană curioasă cu fundul bombat, este imposibil de aşezat în poziţie verticală, fiind un exemplar singular în arta antichităţii. (Uşoare similitudini pot fi constatate doar cu un ryton în formă de con de pin, identificat în tezaurul de la Vraţa, R.P. Bulgaria.)

Dar dincolo de remarcabila sa valoare artistică, tezaurul descoperit acum mai bine de un deceniu aduce informaţii importante despre societatea geto‑dacă din Câmpia Dunării în sec. IV î.e.n. Căci, aşa cum o arată unele aplice de argint şi mai ales rytonul în formă de cap feminin, el datează din prima jumătate a sec. IV î.e.n., ceva mai târziu decât cel de la Agighiol (care era din primul sfert al aceluiaşi secol), dar anterior tezaurului de la Vraţa, de asemenea de factură getică, deoarece geţii - cum se ştie - se întindeau pe ambele maluri ale fluviului Dunărea. Pentru această datare pledează existenţa, în complexul funerar de la Vraţa, a unui vas‑ryton de lut, în formă de cap feminin, foarte asemănător cu piesa de la Peretu.

Aşadar, tezaurul de la Peretu a aparţinut unui principe care a trăit până către anul 350 î.e.n. Nu i se cunosc, din păcate, nici numele, nici faptele. Totuşi despre existenţa ulterioară a poporului peste care stăpânea ne‑au parvenit unele ştiri, prin intermediul unui istoric al antichităţii, Flavius Arrianus(sec. II e.n.). Povestind viaţa lui Alexandru cel Mare, Arrianus arată că în anul 335 e.A, deci la două‑trei decenii de la moartea principelui îngropat la Peretu, înainte de a porni în marea sa expediţie asiatică, Alexandru a iniţiat o campanie împotriva tribalilor (trib traco‑ilir de lângă Dunăre) şi a aliaţilor acestora, geţii din Câmpia Dunării. Ajuns la Dunăre, în urmărirea regelui tribalilor Syrmos, care se retrăsese pe o insulă a fluviului, „Alexandru, scrie Arrianus, s-a hotărât să treacă Istrul împotriva geţilor, care locuiau dincolo de Istru, deoarece îi vedea că sunt adunaţi acolo în număr mare... (Erau acolo vreo patru mii de călăreţi, iar pedestraşi peste zece mii) [s.n.]”. In cursul nopţii, armata lui Alexandru cel Mare a trecut fluviul, iar în zori ostaşii săi au pornit prin lanuri înalte de grâu, pe care, pentru a putea înainta, trebuiau să le culce la pământ cu suliţele, îndreptându‑se spre un oraş (identificat de arheologi cu Zimnicea) ce se afla la o distanţă de o „parasangă" (aproximativ 5 km) de fluviu. Văzându‑i, locuitorii au părăsit în grabă oraşul.

După studii asupra coifului (dar și asupra altor obiecte, cum ar fi coiful de la Porțile de Fier) s-a ajuns la ideea că înaintea acestei expediții macedonene dacii din zonă au reușit să găsească o formă de afișare emblematică a reprezentării, proprie dinastiei lor: o sinteză, în general, din 3 elemente ale zonei ce țin de peisajul vegetal sau faunistic. Reprezentarea emblematică este formată dintr-un vultur cu un penaj bogat și cu creastă, care ține în gheare un iepure, iar în cioc are un pește. Aceasta se găsește pe obrăzarul drept al coifului. Pe obrăzarul stâng se află reprezentat un cerb.

TEZAURUL PRINCIAR DE LA AGIGHIOL (TULCEA)

              

 

In primăvara anului 1931, autorităţile din jud. Tulcea au fost sesizate că pe locul numit Movila lui Uţă (un tumul funerar, cum s‑a stabilit ulterior) din localitatea Agighiol, „căutătorii de comori" întreprind săpături, fireşte neautorizate.

De îndată s‑au luat măsuri pentru sistarea acestei „îndeletniciri", fiind anunţate, în acelaşi timp, cercurile ştiinţifice. În luna octombrie, acelaşi an, prof. I. Andrieşescu, asistat de prof. D. Berciu, care a şi publicat un studiu asupra tezaurului acum un deceniu şi jumătate, au început cercetările sistematice, care au dus la descoperirea unui mormânt cu două camere funerare alăturate şi dromos (coridor de acces) din piatră,descoperire foarte valoroasă pentru cunoaşterea unor aspecte culturale ale vieţii străvechilor locuitori ai patriei noastre, în primul rând a ritualului lor de înmormântare. In mormânt au fost găsite splendide piese de armură din argint aurit, vase de asemenea din argint şi podoabe de aur, veritabile capodopere artistice ale toreuticii geto‑dacice, ca şi piese de ceramicăgrecească de import, ce au înlesnit datarea ansamblului în primul sfert al sec. IV e.A.

Spre această datare conduce şi numărul relativ redus de obiecte din aur, căci în rândul societăţii greceşti şi traco‑getice se înregistrează atunci o criză a aurului, fastuoasele armuri de aur specifice sec. V e.A. fiind înlocuite cu piese din argint şi argint‑aurit, cu nimic mai prejos însă din punct de vedere artistic.

Cele câteva mici aplice vestimentare de aur şi fragmentele de colier descoperite, toate, în mormântul secundar provin din mediul scitic, unde atare decoraţie aparţinea costumaţiei feminine, ceea ce confirmă constatarea că mormântul secundar adăpostea rămăşiţele unei femei. Probabil că soţia principelui get de la Agighiol a fost o scită, asemenea căsătorii (care statorniceau, totodată, alianţe politice între diferite etnii) fiind frecvente în acea vreme. Mormântul acestei principese va fi cuprins, de bună seamă, mai multe podoabe din aur, dar, cândva, în antichitate, tumulul a mai cunoscut vizita altor „căutători de comori", care vor fi luat cea mai mare parte a pieselor din aur.

Dar peripeţiile tezaurului de la Agighiol nu s‑au isprăvit nici după cercetările întreprinse în anul 1931. In timpul celui de‑al doilea război mondial, o parte din piesele acestei comori (adăpostite în vechea aripă a Universităţii bucureştene) s‑au pierdut ca urmare a bombardamentului la care a fost supusă clădirea. O dată cu aceasta au dispărut şi toate fotografiile şi clişeele făcute în timpul cercetărilor din 1931 (înainte de a fi publicate ). Aşadar, piesele expuse astăzi într‑o vitrină specială a Muzeului de Istorie a R.S. România cuprind doar ceea ce a mai putut fi recuperat din acest tezaur princiar pe care ni‑l putem doar închipui în toată splendoarea sa.

Piesele păstrate, un coif, două apărătoare pentru pulpe (denumite pulpare sau cnemide), două pahare‑ryton, cinci fiale, dintre care una de bronz, câteva aplice de harnaşament atât plate, cât şi în relief tridimensional (aşa numitul ronde‑bosse), ca şi podoabele vestimentare răzleţe din aur, constituie o mărturie sugestivă a înaltului nivel la care ajunsese creaţia artistică a geto‑dacilor la începutul sec. IV e.A. şi oferă, totodată, suficiente elemente pentru analiza şi încadrarea tipologică a tezaurului.

Nu este locul pentru a intra în detalii privind descrierea pieselor; acest lucru a fost făcut în diferite lucrări şi, dealtfel, imaginea lor vorbeşte de la sine asupra înaltei măiestrii a meşterilor care au realizat diferitele componente ale tezaurului. Căci,evident, podoabele nu au fost confecţionate toate o dată şi de către un singur orfevrier.

De asemenea, nu au fost produse într-un anume centru meşteşugăresc, ci de către meşteri itineranţi, care, venind din diferite părţi, executau la comandă piesele solicitate de o anume curte princiară, după care porneau la alte curţi, în căutarea altor comenzi. Astfel se explică, pe de o parte, diversitatea de motive artistice în cuprinsul unuia şi aceluiaşi tezaur şi, pe de altă parte, asemănarea cu piesele din alte tezaure (Peretu sau Craiova), ilustrând unitatea de cultură materială şi spirituală a strămoşilor noştri. Se impun totuşi câteva precizări cu privire la imaginile reprezentate pe obrăzarele coifului (câte un călăreţ şarjând cu suliţa) şi pe apărătoarea de la ceafă (doi călăreţi orientaţi în sensuri opuse şi având drept centru de simetrie o rozetă) - aşadar este vorba de reprezentări laice.

 

COIFUL DE AUR DE LA POIANA-COȚOFENEȘTI

              

Coiful de aur de la Poiana-Coțofenelti este o piesă de orfevrărie antică care s‑a bucurat, încă de la descoperire, de o popularitate ieșită din comun. A decorat albumele de artă veche românească; la expoziţiile de artă antică a dominat afişele; imaginea sa a apărut deseori pe coperți de cărţi şi a fost răspândită în mii de exemplare pe ilustrate.

 

O asemenea popularitate este cât se poate de îndreptăţită, celebrul coif constituind una din capodoperele toreuticii geto‑dacice. El se remarcă printr‑o aleasă execuţie artistică şi are o valoare inestimabilă.

 

Piesa a fost descoperită în anul 1928 în satul Coţofeneşti, comuna Poiana Vărbilău, judeţul Prahova, de către un elev al şcolii primare din localitate. Cercetările întreprinse ulterior la faţa locului au furnizat puţine informaţii: coiful fusese îngropat singur pe teritoriul unei aşezări geto‑dacice aparţinând celei de‑a doua vârste a fierului (La Tène). Aşadar, o descoperire singulară. Dar ce descoperire! O piesă din aur masiv, cântărind 770 grame, aproape intactă, în pofida miilor de ani care au trecut peste ea! Lipseşte doar partea superioară a calotei; altminteri nici un detaliu de decor nu este deteriorat.

 

Obrăzarele coifului - părţile cele mai bogat decorate (şi mai interesante ca semnificaţie) - înfăţişează două imagini identice: un personaj masculin (rege sau preot) îmbrăcat într‑o platoşă din solzi metalici, peste care se află o hlamidă fixată pe umăr cu o fibulă (agrafă) şi având pe cap un coif (însă nu turtit ca acela pe care este înfăţişat personajul respectiv, ci conic, asemănător celui descoperit la Băiceni, se pregăteşte să oficieze un sacrificiu ritual. Cu un genunchi pe spatele berbecului, al cărui bot îl strânge cu mâna, el are în dreapta un pumnal de tip „akinakes", specific unei arii largi traco‑geto‑dacice şi scitice. Pumnalul este ţinut într‑o poziţie nefirească pentru lovire, cu vârful în sus, poziţie la care nu se putea ajunge decât prin răsucirea braţului. Era vorba probabil un gest ritual. Din punct de vedere compoziţional scena aminteşte de episoade ale ciclului lui Herakles.

 

Imbrăcămintea personajului prezintă un interes deosebit, căci ne oferă informaţii sigure atât cu privire la identitatea sa, cât şi în privinţa apartenenţei coifului.

Mai întâi se cuvine subliniat că hlamida era veşmântul tipic purtat de cavaleria antică - cum ne stau mărturie mai multe aplice descoperite în sudul Dunării (la Letniţa, Lukovit ş.a.). Pe de altă parte, armura personajului (coif, platoşă şi pumnal, la care se adăuga şi o suliţă) erau specifice cavaleriei grele (cum o dovedeşte şi ornamentaţia de pe pieptenele scitic de aur descoperit la Soloha, în Ucraina.).

 

Or, trebuie arătat că în perioada în care a fost lucrat coiful (sfârşitul sec. V î.e.n.), grecii nu aveau cavalerie grea, ci numai uşoară, deci care nu purta armură. Armurile aparţineau trupelor de infanterie grea. Acestea nu purtau însă hlamidă. Lumea nord‑elenică (macedonenii şi, în primul rând, traco‑geto‑dacii), dispunând de cai mulţi şi de o calitate recunoscută încă din cea mai veche antichitate, avea o cavalerie grea, dar nu folosea, în schimb, trupele de infanterie echipate cu armuri.

 

Combinaţia hlamidă - armură grea ne arată, aşadar, că personajul reprezentat pe coif aparţinea în mod cert lumii nord‑elenice, costume de acest fel fiind caracteristice cavaleriei grele a acesteia - cavalerie ce constituia principala armată a prinţilor traci şi geto‑daci în desele războaie pe care le purtau.

Datorită împrejurărilor, până la noi nu a ajuns decât coiful luptătorului. Reprezentările înfăţişate pe el ne oferă însă destule elemente pentru a putea reconstitui înfăţişarea unor asemenea principi geto‑daci: îi vedem parcă aievea, în armurile lor strălucitoare, cu hlamida fluturând pe umeri, călărind în fruntea cetei de războinici, sau în costum de ceremonial, sacru, oficiind jertfe rituale de genul celei descrise.

Dar decoraţiile şi ornamentele de pe coif furnizează şi alte elemente sugestive pentru sublinierea unităţii de cultură materială şi spirituală geto‑dacice: pe apărătoarea de la ceafă a coifului sunt reprezentate, în partea de sus, două grupuri a câte două păsări fantastice, separate de o rozetă, iar în partea de jos - trei leontopegaşi (animale fantastice rezultând dintr‑o combinaţie între leu şi un cal înaripat) foarte asemănător cu cei de pe una din aplicele de la Băiceni.

 

Un alt element se află pe frontalul coifului: este vorba de ochii mari, aşa‑numiţii ochi apotropaici, a căror semnificaţie, în credinţa celor de atunci, era că aveau calităţi magice, ferindu‑i de rele pe purtători. Asemenea „ochi" apar pe numeroase alte coifuri din această perioadă, descoperite la Agighiol, Peretu , coiful aflat la Detroit, fiind, aşadar, specifice lumii traco‑dacice.

 

 

TEZAURUL DE LA STÂNCEȘTI - JUD. BOTOȘANI

        

Pe raza comunei Mihai Eminescu, satul Stâncești, judeţul Botoşani, s‑au descoperit două cetăţi geto‑dace, ridicate pentru a proteja populaţia autohtonă împotriva invaziilor popoarelor nomade din stepele de la nordul Mării Negre.

 

Cercetările efectuate în anul 1965 la una dintre aceste cetăţi, denumită convenţional Cetatea II de arheologi, au condus la descoperirea, sub podeaua unei locuinţe de suprafaţă din cuprinsul fortificaţiei, a uneia dintre cele mai neobişnuite piese de orfevrărie din antichitatea noastră. Este lungă de 47,80 cm, cu o lăţime maximă de 9,70 cm, cântăreşte 100 grame şi are o formă ciudată, de animal fantastic - capul de mistreţ, trupul acoperit cu solzi, asemenea unui peşte, coada asemănătoare celei a păsărilor. În acelaşi vas în care fusese ascunsă această piesă de aur, se aflau alte două obiecte tot de aur, însă de mai mici dimensiuni (unul foarte deteriorat), înalte de 18,50 cm, late de 8 cm şi cântărind doar 10 grame, alături de zăbale şi fragmente de pulpare din bronz.
S-a pus întrebarea ce proveniență au avut aceste obiecte de valoare a căror factură nu era autohtonă, geto-dacică.
Pornind de la cele trei reprezentări animaliere de pe piesa mare, s-a presupus ar fi vorba de însemne ale puterii sau de obiecte ce reprezintă o reflectare a credinţei despre structura Universului: capul de mistreţ ar simboliza pământul, corpul de peşte - apa, iar coada de pasăre - văzduhul. Cât priveşte celelalte două figurine, arheologii le consideră antropomorfe, deopotrivă destinate cultului. In realitate, sunt piese de harnaşament, un frontal de cal, podoaba principală şi două obrăzare în formă de ureche de cal, foarte stilizate, caracteristice artei popoarelor de stepă, în speţă scitice.

Dealtfel, pentru originea scitică a acestor obiecte pledează şi analogiile ce se pot stabili cu piesele identice găsite în kurganul de la Soloha şi în alte descoperiri învecinate din sudul Ucrainei.
Asupra raportului dintre arta scitică şi cea geto‑dacică s‑au emis mai multe opinii. Cercetările recente au dovedit că influenţa scitică asupra artei geto‑dacice a fost mult mai redusă decât se credea într‑o anumită perioadă. Constatare confirmată, dealtfel, şi de tezaurul de aur de la Stânceşti, unul dintre foarte puţinele tezaure de certă sorginte scitică ajunse pe pământul ţării noastre. Se pune întrebarea cănd au fost confecționate obiectele de aur.
La Stânceşti, strămoşii noştri au creat un sistem de fortificaţii, Stânceşti I şi Stânceşti II, care, împreună cu alte importante cetăţi dacice din Moldova (Cotnari, Moşna etc.), alcătuia o puternică apărare împotriva atacurilor populaţiilor de stepă. Cea dintâi dintre aceste cetăţi, Stânceşti I, întinsă pe o suprafaţă de 22 hectare, a fost ridicată la sfârşitul sec. VI e.A. şi a dăinuit până la sfârşitul sec. III e.A. A doua, acoperind 23 hectare, a fost construită în vecinătatea primeia, în sec. IV e.A, şi a fost abandonată tot la sfârşitul sec. III e.A, sub impactul invaziei bastarnilor, populaţie germanică ce locuia teritoriul de la nord de Carpaţi şi la est de Vistula.
Originea scitică a acestor obiecte ne sugerează următorul tablou istoric. Sub presiunea triburilor sarmate, sciţii din câmpiile nord‑pontice au exercitat, la rândul lor, o presiune asupra teritoriilor stăpânite de geţi. Pentru apărare, aceştia au construit fortificaţii ca acelea de la Stânceşti, Cotnari, Moşna etc. Una dintre luptele purtate de geto‑daci a prilejuit şi moartea căpeteniei scitice căreia i‑au aparţinut aceste piese, care astfel au trecut în posesia geto‑dacilor. Căci, în mod logic, asemenea podoabe de aur nu puteau constitui obiectul unor schimburi comerciale. Ulterior, în timpul invaziei bastarnilor, la sfârşitul sec. III e.A, obiectele au fost ascunse, dar distrugerea cetăţilor de la Stânceşti a făcut ca ele să nu mai fie recuperate de posesorul lor, dăinuind, astfel, până în zilele noastre.
Acest singur tezaur, de obiecte de aur scitice descoperite pe teritoriul ţării noastre, nu poate semnifica, desigur, o dominaţie a sciţilor asupra geţilor din Moldova, ci se constituie ca un element în plus în cunoaşterea evenimentelor istorice ale acelor vremuri despre care, în afara mărturiilor arheologice, nu avem nici un fel de izvoare scrise.

BIERTAN - TEZAUR DE ISTORIE ȘI CULTURĂ

           

Comuna Biertan este situată la 80 de kilometri de Sibiu, între oraşele Sighişoara şi Mediaş. Numele așezării provine din limba maghiară limba maghiară, Berethalom însemnând "Dealul lui Berth", preluat în dialectul săsesc sub forma Bierthalmen, Bierthalm. Inocențiu Micu a evidențiat localitatea în anul 1733 sub numele de Bertán, iar Ștefan Moldovan în anul 1852 sub numele de Berthan^[6]. Localitatea este recunoscută pentru peisajele sale, ce se potrivesc perfect cu arhitectura clădirilor, care pastrează aerul medieval

 

Localitatea a fost atestată documentar pentru prima dată în anul 1224.

Biertanul face parte dintre primele așezări germane de sași din Ardeal fiind cuprins în cele „Două Scaune” (Mediaș și Șeica) în Diploma Andreeană (Andreaneum)^] din 1224. Localitatea Biertan este atestată documentar in 1283, într-un document alături de Mediaș și Moșna, toate trei localitățile aflate într-o competiție acerbă pentru obținerea centrului administrativ al celor „Două Scaune”. Astfel, fiecare din cele trei localități încerca să-și măreasca renumele printr-o construcție sacră mai impunătoare și ornamentală.

 

In 1397 Biertanul este atestat ca cetate. Ca orice așezare săsească, avea organizare urbanistică, remarcându-se stilul francon al șirurilor de case dispuse în jurul unei piețe centrale, deasupra careia se înalță impunătoarea biserică-cetate. Impresionantul monument de cult îmbină armonios stilul gotic cu cel al Renașterii, apărat fiind de trei ziduri de incintă cu turnuri și bastioane medievale. Prima incintă a cetății este atribuită secolului al XII-lea, când probabil a fost ridicată și prima biserică (Sf. Maria). Biserica actuală a fost ridicată în 1486-1524, în stil gotic-târziu.

Timp de 300 de ani, între 1572 și 1867, Biertanul a fost sediul episcopatului săsesc, aceasta favorizând construirea uneia dintre cele mai puternice cetăți țărănești din Transilvania, în jurul bisericii fortificate. In 1572, preotul Lucas Unglerus (din Biertan) este ales intendent suprem al comunității evanghelice din Transilvania, localitatea câștigând în importanță spiritual - religioasă ceea ce pierduse în plan administrativ în defavoarea Mediașului. In 1704, cetatea, deși foarte puternică, a fost luată prin surprindere de curuți, și devastată de aceștia; în timpul ocupației curuților, aceștia au furat vasele prețioase de cult, documente inestimabile și au violat criptele episcopilor în căutare de tezaure.

In anul 1733, când episcopul român unit cu Roma Inocențiu Micu-Klein a organizat o conscripțiune în Ardeal, în localitatea Bertán erau recenzate 35 de familii românești. Cu alte cuvinte, în Biertanul anului 1733 trăiau circa 165 de români. Aceștia, însă, nu aveau nici preot și nici biserică.

 

Protopopul Ștefan Moldovan a menționat în anul 1852 faptul că în perioada 1833-1844 biserica românească a fost folosită alternativ de ortodocși și de greco-catolici. În anul 1844 „neuniții [ortodocșii] au lăpădat pe uniți [greco-catolici] din biserica comună, și așia [sic] uniții au fost fără de oratoriu până în an[ul] 1850 (...) și acum se gătesc a redica biserica demnă de acest nume.”

Odată cu prăbușirea comunismului, crește numărul sașilor care părăsesc Biertanul cu destinația Germania. Dacă în anul 1977 locuiau în Biertan 1613 sași, în anul 1992 Biertanul număra doar 280 locuitori sași.

In 1775, în apropierea Biertanului, în pădurea Chimdru a fost descoperit Donariul de la Biertan, obiect ritual des invocat pentru a argumenta prezența unei populații creștine vorbitoare de limba latină în regiunea Daciei în secolul al IV-lea.

 

Donariul de la Biertan este un obiect votiv creștin datând din epoca lui Constantin cel Mare (din secolul al IV-lea). Realizat din bronz, obiectul conține textul latin EGO ZENOVIVS VOTVM POSVI (Ego Zenovius votum posui), (în română Eu, Zenovius am oferit (am depus) acest dar), sub care se află monograma lui Isus Hristos. A fost descoperit în 1775 în pădurea Chimdru, la circa 5 km lângă Biertan, și a fost parte a colecțiilor baronului Samuel von Brukenthal. A fost descoperit a doua oară într-un depozit al Muzeului Brukenthal din Sibiu de istoricul sas Kurt Horedt (care a tratat subiectul și în cărți publicate după emigrarea sa în Germania). In prezent, obiectul votiv face parte din colecțiile Muzeului Brukenthal din Sibiu. Acest donariu este uneori prezentat ca reprezentând una dintre dovezile existenței unei populații creștine vorbitoare de limba latină în Dacia de după retragerea hotărâtă în anul 271 de împăratul Lucius Domitius Aurelianus (270-275) și implicit a originii autohtone a românilor în Transilvania.

 

Complexul arhitectural medieval este alcătuit din biserica și centura de fortificații, fiind amplasat în centrul așezării, pe un deal. Biserica de tip hală, ocupa partea centrală a complexului, fiind construită între anii 1490 și 1520 în stilul gotic târziu, fiind ultima din Transilvania înălțată în acest stil. Construcție monumentală, de mari dimensiuni, are trei hale de înălțimi egale. Intrarea se face prin trei porți: de vest, de nord și de sud. Meșterii din Viena și Nürnberg sunt părinții spirituali ai celor care au realizat între 1483 și 1513 splendidul altar poliptic al bisericii de aici, cel mai mare din țară, cu cele 28 de panouri pictate ale sale. Amvonul, sculptat în piatra, din 1500, deși opera meșterului Ulrich din Brașov, trădează puternica influență sud-germană.

 

Iar stranele din cor sunt caracterizate de George Oprescu astfel: „Mobilierul este de speță rară și foarte valoros. Stalurile, adică stranele din cor, de la începutul secolului al XIV-lea, sunt decorate cu benzi de ornamente gotice... Este decorația ce o întâlnim pe mobilele de acest fel din Germania și Elveția, cu nimic inferioare acestora, așa încât putem zice că la Biertan se găsesc strane, lucrate la noi, de tâmplari ardeleni, care ar putea figura în orice mare muzeu de artă aplicată”.

De faimă internațională se bucură ușa sacristiei, cu un sistem foarte complicat de 19 încuietori, realizată de meșterii locali în anul 1515 și care a stârnit un interes deosebit, fiind premiată la Expoziția Mondială din 1900 de la Paris și care constituie un exemplu reprezentativ de manufactură săsească medievală, datorită excepționalelor intarsii și a sistemului original de închidere, care funcționeaza și astăzi. Fortificațiile din jur sunt considerate drept cele mai puternice din Transilvania, de la o cetate țărănească. Are trei rânduri de ziduri, 6 turnuri și 3 bastioane construite în etape diferite începând cu secolul al XIV-lea. La partea superioară are un coridor de apărare, ceasul și clopotele. Turnul „mausoleu” este amplasat la nord-est și are la parter un mausoleu care adăpostește, din 1913, mormintele prelaților acestei biserici.

Lespezile au fost realizate de Nikolaus Elias din Sibiu. Turnul catolicilor, situat pe latura sudică, a a adăpostit capela rezervată catolicilor netrecuți la reformă.

 

Pe vremuri, în bastionul estic se afla „carcera”, unde erau închiși, timp de două săptămâni, cuplurile (soț și soție) care se certau și intenționau să divorțeze. În camera de mici dimensiuni, având o masă mică și un singur pat, comunitatea sașilor le punea la dispoziție o singură farfurie, un singur tacâm și o singură cană pentru apă. Se spune că, în acele circumstanțe, doar o singură pereche a rămas neclintită în hotărârea inițială de a divorța, toate celelalte cupluri ieșind de acolo împăcate, fără a se mai apela la justiție. În partea de sud-vest se afla Turnul Slăninilor. În secolul al XVI-lea s-a construit cea de-a treia centură de ziduri pe laturile de est, vest și sud ale cetății. Turnul Închisorii era situat în partea de nord-vest, dar în 1840 a fost demolat pentru a se construi o școală. Pe centura a treia au fost ridicate Turnul de Poartă, pe latura sudică, Turnul Țesătorilor în partea de vest. Accesul în interior spre biserică se face printr-o scară acoperită, lungă de 100 m, care pornește din piața centrală a satului, de lângă turnul paznicului.

 

La capătul de sus al scării, lângă biserică se poate vedea un bolovan mare, pe care, duminica erau așezați cei care făceau rele în cursul săptămânii, spre a fi văzuți de întreaga comunitate. Era un mijloc eficient de a-i educa și integra în colectivitatea așezării. Astăzi, această veche așezare săsească este cunoscută în lume datorită bisericii-cetate, inclusă în 1993 pe lista monumentelor patrimoniului mondial a UNESCO. Biserica-cetate de aici, cu hramul Sfânta Maria, a fost restaurată prin donații făcute de originari din Biertan răspândiți în Europa, Statele Unite ale Americii și Australia. Șeful proiectului de restaurare, arhitectul Hermann Armeniu Fabini, a fost distins în 1991 cu medalia „Europa Nostra”.

In Biertan este ridicat Monumentul Eroilor Români din Primul Război Mondial. Monumentul este amplasat în strada Avram Iancu nr. 2, în fata școlii generale. Acesta a fost dezvelit în anul 1939, în memoria eroilor români din Primul Război Mondial. Monumentul, înalt de 3,5 m, este compus din beton mozaicat, împrejmuirea fiind realizată cu un gard din beton. Pe monument sunt inscripționate numele a 38 de eroi români și cuvintele: „Ridicat acest semn de cinstire și de recunoștință a trecutului de către românii din comuna Biertan, în anul domnului 1935, Ziua Eroilor, din inițiativa membrilor Societății foștilor luptători din Biertan“.

 

Complexul arhitectural medieval este alcătuit din biserica și centura de fortificații, fiind amplasat în centrul așezării, pe un deal. Biserica de tip hală, ocupa partea centrală a complexului, fiind construită între anii 1490 și 1520 în stilul gotic târziu, fiind ultima din Transilvania înălțată în acest stil. Construcție monumentală, de mari dimensiuni, are trei hale de înălțimi egale. Intrarea se face prin trei porți: de vest, de nord și de sud. Meșterii din Viena și Nürnberg sunt părinții spirituali ai celor care au realizat între 1483 și 1513 splendidul altar poliptic al bisericii de aici, cel mai mare din țară, cu cele 28 de panouri pictate ale sale. Amvonul, sculptat în piatra, din 1500, deși opera meșterului Ulrich din Brașov, trădează puternica influență sud-germană.

Iar stranele din cor sunt caracterizate de George Oprescu astfel: „Mobilierul este de speță rară și foarte valoros. Stalurile, adică stranele din cor, de la începutul secolului al XIV-lea, sunt decorate cu benzi de ornamente gotice... Este decorația ce o întâlnim pe mobilele de acest fel din Germania și Elveția, cu nimic inferioare acestora, așa încât putem zice că la Biertan se găsesc strane, lucrate la noi, de tâmplari ardeleni, care ar putea figura în orice mare muzeu de artă aplicată”.

 

De faimă internațională se bucură ușa sacristiei, cu un sistem foarte complicat de 19 încuietori, realizată de meșterii locali în anul 1515 și care a stârnit un interes deosebit, fiind premiată la Expoziția Mondială din 1900 de la Paris și care constituie un exemplu reprezentativ de manufactură săsească medievală, datorită excepționalelor intarsii și a sistemului original de închidere, care funcționeaza și astăzi. Fortificațiile din jur sunt considerate drept cele mai puternice din Transilvania, de la o cetate țărănească. Are trei rânduri de ziduri, 6 turnuri și 3 bastioane construite în etape diferite începând cu secolul al XIV-lea. La partea superioară are un coridor de apărare, ceasul și clopotele. Turnul „mausoleu” este amplasat la nord-est și are la parter un mausoleu care adăpostește, din 1913, mormintele prelaților acestei biserici.

Lespezile au fost realizate de Nikolaus Elias din Sibiu. Turnul catolicilor, situat pe latura sudică, a a adăpostit capela rezervată catolicilor netrecuți la reformă.

 

Pe vremuri, în bastionul estic se afla „carcera”, unde erau închiși, timp de două săptămâni, cuplurile (soț și soție) care se certau și intenționau să divorțeze. În camera de mici dimensiuni, având o masă mică și un singur pat, comunitatea sașilor le punea la dispoziție o singură farfurie, un singur tacâm și o singură cană pentru apă. Se spune că, în acele circumstanțe, doar o singură pereche a rămas neclintită în hotărârea inițială de a divorța, toate celelalte cupluri ieșind de acolo împăcate, fără a se mai apela la justiție. În partea de sud-vest se afla Turnul Slăninilor. În secolul al XVI-lea s-a construit cea de-a treia centură de ziduri pe laturile de est, vest și sud ale cetății. Turnul Închisorii era situat în partea de nord-vest, dar în 1840 a fost demolat pentru a se construi o școală. Pe centura a treia au fost ridicate Turnul de Poartă, pe latura sudică, Turnul Țesătorilor în partea de vest. Accesul în interior spre biserică se face printr-o scară acoperită, lungă de 100 m, care pornește din piața centrală a satului, de lângă turnul paznicului.

La capătul de sus al scării, lângă biserică se poate vedea un bolovan mare, pe care, duminica erau așezați cei care făceau rele în cursul săptămânii, spre a fi văzuți de întreaga comunitate. Era un mijloc eficient de a-i educa și integra în colectivitatea așezării. Astăzi, această veche așezare săsească este cunoscută în lume datorită bisericii-cetate, inclusă în 1993 pe lista monumentelor patrimoniului mondial a UNESCO. Biserica-cetate de aici, cu hramul Sfânta Maria, a fost restaurată prin donații făcute de originari din Biertan răspândiți în Europa, Statele Unite ale Americii și Australia. Șeful proiectului de restaurare, arhitectul Hermann Armeniu Fabini, a fost distins în 1991 cu medalia „Europa Nostra”.

Chiar dacă Biertanul şi-a pierdut aspectul urban de altadată, acesta a câştigat farmecul unei comune pitoreşti cu case tradiţionale săseşti, cu ziduri groase, decoraţii cu motive viticole şi fundaţii de piatră.
Una dintre atracţiile Biertanului este impunătoarea Biserică fortificată, inclusă în patrimoniul mondial UNESCO.
"Biserica de la Biertan de astăzi a fost construită în locul alteia mai mici în 1490-1524 şi reprezintă stilul gotic tarziu. Este cea mai mare biserica de tip hală, înseamnă că are 3 hale de tip egal”.
Odată ce ai intrat în Biserica-cetate de la Biertan e imposibil să nu remarci altarul, unul dintre cele mai mari din Transilvania.
“Sunt 28 de icoane care reprezintă scene din viaţa Mariei şi a copilăriei lui Iisus. În centru, unde se afla acum crucifixul cu Iisus am avut mai întâi o sculptura cu Sfanta Maria, de aici vine numele bisericii, Biserica Sf. Maria”.
Dar biserica Biertan are şi alte surprize pentru turiştii care îi calcă pragul. Este vorba despre bijuteria acestei biserici, practic, uşa de la camera tezaurului. Aceasta a fost construită în 1515 şi are 19 puncte de închidere. Patru se închideau cu cheia, iar celelalte 15 cu ajutorul manivelei.
Biserica fortificată adăposteşte şi un locaş special şi neobişnuit în acelaşi timp - bastionul închisorii, unde erau ţinute cuplurile care doreau să divorţeze.. Mai exact acestora li se dădea o singură furculiţă, o lingură, o cană şi un singur pat în tot timpul şederii. Practica aceasta a avut un efect benefic, în zonă nu s-au înregistrat divorţuri.
"Fortificaţiile din jur sunt considerate drept cele mai puternice din Transilvania de la o cetate ţărănească. Sunt trei rânduri de ziduri, şase turnuri si trei bastioane, construite toate în etape diferite, începând cu secolul al XIV-lea",

Cetatea și biserica din Biertan reprezintă un tezaur istoric și de cultură pentru România și pentru  Europa.