BISERICA "ADORMIREA MAICII DOMNULUI" DIN BAIA

Ctitorire

Săpăturile arheologice efectuate în ultimul deceniu al sec.al 20-lea atât în interiorul Bisericii "Adormirea Maicii Domnului din Baia", cât și în întreaga incintă a monumentului, au dus la descoperirea temeliei (un parament de 0,40 m) unei alte biserici construită anterior celei ridicate de Petru Rareș, precum și a unor monede voievodale din vremea lui Ștefan cel Mare, Petru Rareș și Alexandru Lăpușneanu. 

 

             Biserica "Adormirea Maicii Domnului" din Baia a fost ctitorită în anul 1532 de domnitorul moldovean Petru Rareș (1527-1538, 1541-1546), fiul lui Ștefan cel Mare. Deasupra ușii de intrare se află o pisanie în limba slavonă cu următorul text:"Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, binecredinciosul și iubitorul de Hristos, Io Petru Voievod, din mila lui Dumnezeu Domnul Țării Moldovei, fiul bătrânului Ștefan Voievod, a zidit și săvârșit acest hram întru numele Adormirii Precistei și stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu Maria, în anul 7040 luna septembrie 12, iar al domniei lui anul al cincilea și pe al șaselea curgător."  Lăcașul de cult a fost pictat atât în interior, cât și în exterior între anii 1535-1538 tot pe cheltuiala domnitorului.

             Cronicarul Grigore Ureche (c. 1590-1647) scrie astfel în "Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă" despre ctitoriile bisericești ale domnitorului Petru Rareș: "Iară daca să întoarse Pătru vodă de la Țara Ungurească, într-acéia laudă au sfârșit mănăstirea Pobrata, carea era zidită de dânsul și o au sfințit. Așijderea și mănăstirea Râșca au început. Din Dobrovățul încă au săvârșitu, de la Căpriiana mănăstirea au lucrat, încă și alte lucruri bune multe să află făcute de dânsul, cumu-i la mitropoliia de Roman și la mitropoliia de Suceava și la mănăstirea de Bistriță și bisérici de piiatră în Hârlău și în Bae și încă și alte lucruri bune multe să află în țară de dânsul făcute." 

                Cercetările efectuate în ultimul deceniu al sec.al 20-lea, prilejuite de realizarea lucrărilor de restaurare, au condus la ipoteza existenței în faza primară a bisericii a unui pridvor deschis cu arcatura înaltă asemănătoare cu cea de la biserica Mănăstirii Moldovița sau de la biserica Mănăstirii Humor. Pridvorul avea un singur nivel, cu patru arce înalte, dintre care două cu parapet pe fațada de vest și câte unul pe laturile de nord și sud, pe unde erau și accesele din exterior. După opinia arhitectului Virgil Polizu, pridvorul inițial a fost modificat în urma unor deteriorări structurale majore în zidăria bisericii, datorate unor calcule eronate realizate de meșterii lui Petru Rareș.

           In decursul timpului, lăcașul de cult a fost reparat de puține ori. O primă serie de lucrări de renovare a avut loc în anul 1925, în urma demersurilor istoricului Nicolae Iorga. În timpul celui de-al doilea război mondial, s-a aflat în zonă o linie a frontului, fiind pricinuite unele avarii vechiului lăcaș de cult. 

           Ca urmare a deteriorării grave a structurii de rezistență a edificiului monument istoric prin infiltrarea apei în ziduri, au fost necesare lucrări de restaurare ale bisericii. Lucrările au fost începute în 1987 la comanda Mitropoliei Moldovei și Sucevei de un grup de specialiști aflat sub coordonarea arhitectului Virgil Antonescu (1909-?); lucrările s-au desfășurat cu intermitență din cauza lipsei fondurilor și au durat aproape două decenii.

Pe lângă cercetările arheologice, s-a realizat consolidarea lăcașului de cult prin executarea de lucrări de dren în jurul bisericii (1992-1994), consolidarea bolților și a zidurilor cu grinzi și stâlpi de beton armat, înlocuirea totală a acoperișului (s-a înlocuit șarpanta de stejar și s-a amplasat o nouă învelitoare din tablă de zinc de 8 mm). După cum considera arhitectul Virgil Polizu, "refacerea șarpantei, învelitorii și streșinii, o reușită asemeni celei de la Arbore, datorită aceluiași sensibil arhitect care a fost Virgil Antonescu, a redat monumentului volumul său inițial, armonios și impozant, echilibrat în proporții și impunător în dimensiuni".

In vara anului 1998, în urma săpăturilor făcute de un grup de arheologi ieșeni, s-a descoperit o ciupercă numită "Cancerul zidurilor", care făcea ca zidurile interioare să fie afectate de o igrasie progresivă. Mai multe comisii de specialiști au sosit la Baia pentru a hotărî asupra măsurilor necesare pentru salvarea și restaurarea picturii. 

In vederea consolidării zidurilor, frescele exterioare a trebuit să fie decapate, ele fiind replantate în 2006 de o echipă condusă de pictorul restaurator Ion Chiriac. In interior, s-a amplasat o pardoseală din cărămidă specială, de Sighișoara.

Lucrările de consolidare și restaurare au fost recepționate la 29 noiembrie 2005. Cu acest prilej, pr. paroh Vasile Hrestic a catalogat lucrarea ca fiind "cea mai consistentă, sistematică și complexă restaurare de la domnia lui Petru Rareș până în prezent”.

In perioada derulării lucrărilor de consolidare a lăcașului de cult, slujbele bisericești au fost oficiate într-o biserică de lemn din apropiere. In anul 2004, cu prilejul comemorării a 500 de ani de la moartea marelui voievod al Moldovei, Ștefan cel Mare, arhiepiscopul Pimen Zainea al Sucevei și Rădăuților a dispus construirea a 6 biserici de lemn de dimensiuni mici în care să se oficieze slujbele bisericești pe parcursul restaurării bisericilor monument istoric (la Arbore, Baia, Bălinești, Părhăuți, Pătrăuți și Sfântu Ilie).  In prezent, se dorește restaurarea frescelor interioare, deteriorate ca urmare a igrasiei și infiltrării apei.

Arhitectura

          Analizând arhitectura Bisericii “Adormirea Maicii Domnului” din Baia, arhitectul Virgil Polizu o încadrează în grupul de biserici din prima jumătate a secolului al XVI-lea, "care preiau și      prelucrează, aparent minimal, planul, arhitectura și decorația unor alte monumente premergătoare ca timp și aparținând în principal perioadei lui Ștefan cel Mare".

             Biserica "Adormirea Maicii Domnului" din Baia este construită din piatră și cărămidă, în plan rectangular, fără turlă. Absidele naosului sunt înscrise în grosimea zidurilor, iar absida altarului, de formă semicirculară, este decroșată față de restul construcției. Ea are fațadele simple, tencuite și văruite și fără nici un fel de decorații și nici cornișă. Soclul este din piatră cioplită.

              Edificiul monument istoric este împărțit în pridvor, pronaos, naos și altar. Pridvorul are un etaj deschis prin patru arcade în arc frânt, acolo aflându-se clopotnița. Din punct de vedere al arhitecturii, edificiul este asemănător cu Biserica Duminica Tuturor Sfinților din Părhăuți, ctitorită de logofătul Gavriil Trotușan în 1522. Pridvorul deschis al bisericii din Baia este asemănător astăzi cu cel al bisericii din Părhăuți, construită de Petru Rareș, cu 10 ani mai devreme decât cea din Baia.

După cum a rezultat în urma cercetărilor efectuate în ultimul deceniu al sec.al 20-lea, biserica a avut în faza primară un pridvor deschis cu arcatura înaltă asemănătoare cu cea de la biserica Mănăstirii Moldovița sau de la biserica Mănăstirii Humor. Pridvorul avea un singur nivel, cu patru arce înalte, dintre care două cu parapet pe fațada de vest și câte unul pe laturile de nord și sud, pe unde erau și accesele din exterior. Arhitectul Virgil Polizu menționează mai multe elemente care susțin această ipoteză: Se observă urmele de naștere ale bolții cilindrice de cărămidă ce acoperea transversal pridvorul, la partea superioară a camerei clopotelor, actuala boltă de peste parterul pridvorului actual are o zidărie neglijentă, colțul fostelor arcade laterale ale pridvorului este cutat și are piatra frumos finisată pe fațada interioară, pe toată înălțimea elevației, aspect observat în urma apariției de fracturi între navă și pridvor la nivelul cornișei și în special la nivelul pardoselii compartimentului clopotelor, existența unui masiv de zidărie pe fațada de vest, peste un gol destul de amplu ca deschidere,  lipsa unui ancadrament sau a altor elemente de marcare, obișnuite în arhitectura epocii, la profilul de piatră a soclului, în dreptul golului de intrare.

                   Pridvorul inițial a fost modificat în urma unor deteriorări structurale majore în zidăria bisericii, ca urmare a unor calcule incorecte ale elementelor de rezistență.

Pictura

Asemeni altor biserici ctitorite de Petru Rareș, și Biserica "Adormirea Maicii Domnului" din Baia a fost pictată între anii 1535-1538 atât în exterior, cât și în interior, tot pe cheltuiala domnitorului. Picturile murale ale bisericii din Baia erau contemporane cu cele de la Mănăstirea Humor. Pictura exterioară s-a păstrat mai bine pe peretele sudic și pe cel vestic, putându-se vedea imagini palide din „Asediul Constantinopolului“ sau din "Arborele lui Iesei". Pictura interioară nu este cea originală, ea fiind refăcută în mare parte.


Pe peretele vestic din dreapta intrării în naos se află un tablou votiv în care sunt pictați ctitorul Petru Rareș, Doamna Elena și un copil, probabil Iliaș. Cei trei sunt reprezentați în haine festive; domnitorul poartă pe cap, sub coroana voievodală, o bonetă brodată cu mărgăritare, iar Doamna Elena Rareș un văl lung care-i cade pe spate.

BISERICA ALBĂ DIN BAIA

          Localitatea Baia exista ca asezare medievala închegată încă din jurul anului 1200, sau din prima jumatate a veacului al 13-lea. Astazi, comuna Baia se află la 7-8 kilometri de Fălticeni, în judetul Suceava. Aici s-a aflat unul din cele mai vechi orașe din Moldova, probabil cea mai veche resedință domnească a țării. De la Baia, reședința țării s-a mutat curând și temporar la Siret, apoi la Suceava.

           In orașul de aici s-a așezat o comunitate de germani (sași sau germani din Galiția) pe lângă români, unguri și armeni. Prezența germanilor este dovedită de faptul ca orașul medieval a avut un sigiliu cu legenda scrisă în limba latină. De la această comunitate, precum și de la cea maghiară, au rămas două biserici catolice, Biserica Sfintii Apostoli Petru si Pavel și Biserica Sfintei Fecioare din Baia, astăzi ruinate.

            Localitatea Baia, situata pe raul Moldova, apare in documentele scrise in latineste cu denumirea de "Civitas Moldaviensis", fiind cunoscuta in trecut, pe romaneste, si sub numele de "Targul Moldovei". In izvoarele germane, variantele au fost: "Stadt Molde","Molda" si "Mulda". Astăzi Baia este o comună formată din două sate: Baia si Bogata.

            Numele cel vechi al localității, întalnit in documentele maghiare - Moldavbanya - este tradus prin "Mina Moldovei", în ungurește "banya" înseamnând "mină". Mineritul nefiind prezent în zon se poate înțelege că numele de "banya" se referea la altceva. "Banya", pronunțat cu un anumit accent, însemna și "Bănia, sau Domnia". Cuvantul "ban" însemna și mare feudal sau monedă.

            Un document străin din 1339 a menționat Baia ca fiind "cel mai mare oraș de la est de Carpați". Baia a devenit cea dintâi capitală a statului feudal Moldova, confirmat prin actele cancelariei regelui ungar Ludovic de Anjou. In anul 1359 Târgul Moldovei a dat numele său întregului teritoriu al țării care s-a eliberat de sub dependența maghiară și a devenit stat feudal de sine stătător, sub Bogdan I Voievod (1359–1365). Sigiliul târgului a purtat inscripția latină: „Sigiliul orașului Moldavia, capitala Țării Moldovenești“. Sub urmașii acestuia, în timpul lui Lațcu Vodă (1365-1373), capitala s-a mutat la Siret, iar în anul 1388, sub domnia lui Petru Mușat (1375-1391), a fost fixată în orașul Suceava.

             Baia nu a fost doar prima cetate de scaun a Moldovei ci și un foarte important centru religios. In veacul al 13-lea, misionari catolici dominicani au ridicat aici o biserică, iar în 1337 a fost amintită într-un document și o biserică franciscană.

             In anul 1410, din porunca voievodului Alexandru cel Bun, s-a început ridicarea catedralei catolice, cea mai mare din Moldova de atunci, ale carei impresionante ruine se văd și astăzi. Din 1420, Baia a fost și reședința unei episcopii catolice, desființată curând după bătălia din 14-15 decembrie 1467, unul dintre cele mai însemnate evenimente din viața orașului, unde oștile lui Ștefan cel Mare le-au zdrobit pe cele ale lui Matias Corvin. Cu acel prilej, orașul a fost distrus. Apoi a fost recladit cu multă îngrijire din partea domniei.

          La data bătăliei la Baia nu era  consemnată existența unui lăcaș de cult ortodox, religie îmbrățișată de majoritatea poporului român, de boierime și de Domnie. Asaltul Bisericii catolice era deosebit de insistent. După bătălia victorioasă, Ștefan cel Mare a dispus ridicarea unei biserici ortodoxe de piatră pe locul unei foste bisericuțe de lemn distruse în timpul bătăliei. Cu timpul, pe măsura dezvoltării altor orașe, Baia a început să decadă.

Conform tradiției locale, Biserica Albă, cu hramul"Sf. Gheorghe", din Baia, a fost construită de domnitorul Ștefan cel Mare (1457-1504) după lupta de la Baia (1467). Anul construcției bisericii nu este cunoscut în lipsa pisaniei și a altor referiri în hrisoave sau în letopisețele medievale.



Legendele leagă ridicarea Bisericii Albe din Baia de Bătălia de la Baia din 14-15 decembrie 1467. Conform letopisețului lui Grigore Ureche, regele Matias Corvin a intrat în Moldova cu oastea sa ungurească ca să supună Moldova. A trecut Carpații Orientali pe Valea Trotușului, a trecut prin orașul Roman pe care l-a jefuit și incendiat și apoi a luat drumul Sucevei, unde-l aștepta Ștefan cel Mare cu oastea moldovenească. Matias făcut un mic ocol la Baia în ziua de 14 decembrie 1467, unde oastea ungurească a început să prade localitatea, iar spre seară oștenii unguri erau deja beți. In acea noapte, Ștefan cel Mare a intrat în Baia cu oastea sa și i-a atacat pe unguri. "Și fiindu și beți și negătiți de război, i-au lovitu Ștefan Vodă cu oaste tocmită în răvărsatul zorilor, de multă moarte și perire au făcut într-înșii". În dimineața zilei de 15 decembrie 1467, târgul Baia "era un rug pe care ardeau morții (...). Iar craiul nu mai călărea în frunte, ca un tânăr erou ce cucerește jucându-se: îl duceau pe targă. El avea trei răni pe dânsul, și fierul unei săgeți țărănești îi rămăsese, nu în față, ca să se poată mândri măcar, ci în spate. ".



O altă legendă spune că regele maghiar (cu certe origini române), rănit în luptă, a putut fugi din învălmășeala care s-a creat călăuzit de un trădător moldovean care l-a trecut munții în Transilvania. Trădătorul a fost prins și închis într-o mină părăsită din apropierea localității Bogata (aflată în vecinătate), cunoscută sub denumirea de Groapa lui Hârjap (sau Borta lui Hârjap). Cheia cu care a fost încuiată ușa de la gura minei a fost așezată sub altarul Bisericii Albe. 

Restaurarea lăcașului de cult

Biserica a suferit, probabil, pe parcursul timpului numeroase transformări, dar ea rămâne o comoară a poporului român, mai ales pe linie istoric-sentimentală. Ca urmare a trecerii timpului și a situării sale în mijlocul câmpului, biserica a început să se ruineze. La mijlocul sec.al 19-lea, proprietara moșiei Baia era boieroaica Luxița Paladi, care stăpânea și moșiile vecine Tâmpești și Horodniceni. Această boieroaică era fiica hatmanului Constantinică Bogdan Paladi, care a murit de holeră în 1831, lăsând o avere considerabilă: 14 moșii și târgușoarele Ștefănești și Podu Iloaiei, unde funcționau 40 de crâșme. Luxița Paladi s-a căsătorit mai întâi cu logofătul Nicolae Cantacuzino-Pașcanu, de care s-a despărțit, și apoi cu Don Emanuel Acunia, marchiz de Bedmar, grande al Spaniei, senator și membru al Jockey-Club-ului din Paris. Acesta provenea din familia diplomatului spaniol din timpul regelui Filip al II-lea, cardinalul Alonso de la Cueva Benarides, marchiz de Bedmar. Avea în proprietate un castel la Canillijos (Spania), iar sora sa era ducesa de Vinona.

După cum scrie paharnicul Costandin Sion în “Arhondologia Moldovei”, “de la hatmanul Constantinică rămâind numai o fată Luțica și foarte ră de muscă fiind, n-au găsit în toată Moldova, din toți feciorii de boieri unul ca să poată sătura. Au purces, au cutrierat toată Europa, au cercat toți berbanții, și ș-au găsit pe un jidov spaniol și l-au luat barbat, cu carele pe la 1844 venind aice, și numindu-l Marchiz de Bedmar, ș-au vândut toate moșiile și țiganii, și s-au dus înapoi la praznicu dracului”.

In testamentul său din 13 martie 1859, subscris la 19 iulie 1859 în orașul Napoli (Italia), boieroaica Luxița Paladi, marchiză de Bedmar, dispunea, printre altele, "a nu vinde moșiile citate din Moldova decât la cea mai mare extremitate, de a pune ca să se rezidească biserica veche de la Baia și a privi bine pe vechii servitori ai familiei mele". Acest testament a fost tradus și publicat în anexa Monitorului Oficial nr. 197 din 8 iunie 1860 și în Gazeta de Iași nr. 69 din 19 iulie 1895
 

Luxița “marquise de Bedmar née Palladi” a murit la Napoli, la 24 februarie 1860, la vârsta de numai 40 de ani. Ea a avut un singur fiu, Rodrigo Acunia, care a murit fără urmași. Fostul ei soț s-a recăsătorit mai târziu.

Moștenitorii averii sale au fost pe rând Don Rodrigo Acunia (fiul Luxiței Paladi, care a murit fără urmași), Don Emanoil Acunia, marchiz de Bedmar (soțul Luxiței) și apoi Carolina Montofor și Garcia Infanta Marchiză de Bedmar (a doua soție a marchizului). Niciunul dintre ei nu au îndeplinit voința defunctei referitoare la rezidirea bisericii vechi din Baia. In consecință, la 26 iunie 1886, Epitropia bisericii Baia a dat-o în judecată pe Carolina Montofor și pe Garcia Infanta, Marchiză de Bedmar, cerându-le executarea legatului lăsat de Luxița Paladi în baza testamentului și a art. 843 și 844 din Codul Calimach. Procesul s-a tărăgănat din cauza dificultății de a se înmâna citațiile pe cale diplomatică, iar în acest timp averea Luxiței Paladi (moșiile Baia, Tîmpești și Horodniceni) a revenit, prin succesiune, minorilor Louisei și Emanoil Lemonteux, iar uzufructul părinților acestora, Matilda și Teodor Lemonteux. Prin Decretul Regal nr. 194 din 29 noiembrie/12 decembrie 1900, Epitropia bisericii Baia a fost autorizată a primi legatul lăsat de Luxița Paladi.

Prin sentința nr. 208 din 17 mai 1902, Tribunalul județului Suceava a respins acțiunea Epitropiei bisericii din Baia, condamnând-o la plata sumei de 1000 lei „pentru raportul de expertiză". Epitropia a făcut apel. Apelul s-a judecat la 19 septembrie 1903 de către Curtea de Apel din Iași, pentru Epitropie pledând strălucit celebrul avocat Take Ionescu (viitor prim-ministru). Prin decizia nr. 129, Curtea de Apel din Iași a admis apelul Epitropiei Bisericii din Baia și i-a obligat pe Matilda Dacunia căsătorită Lemonteux, pe Emanoil Lemonteux și Louisa Lemonteux "ca să rezidească Biserica veche de la Baia județul Suceava în termen de 2 ani, calculați de la data acestei Deciziuni, iar în caz contrar ca să plătească zisei Epitropiei suma de 100.000 mii lei pentru rezidirea bisericii". Până la judecarea recursului, moștenitorii Luxiței Paladi au vândut moșiile Baia, Tâmpești și Horodniceni către Alexandru Cantacuzino-Pașcanu cu prețul de 1.400.000 lei. Tribunalul Suceava a făcut poprire asupra prețului vânzării, iar astfel cumpărătorul Alexandru Cantacuzino-Pașcanu a depus suma de 100.000 mii lei.

Contribuția debitorului nu a fost suficientă și a fost nevoie de intervenția instituțiilor statului. Pentru a salva Biserica Albă din Baia de la dispariția totală, Comisiunea Monumentelor Istorice a refăcut-o între anii 1907-1908, cu banii marchizei Luxița Palade de Bedmar, obținuți prin executarea dispozițiilor testamentului său.

Bolțile și turla (grav deteriorate) au fost refăcute din cărămidă. Invelitoarea a fost realizată din țiglă - solzi, ca și ocnițele de la turlă și de pe fațade. Paramentul din piatră brută de carieră (provenită se pare de la Pipirig) a fost rostuit cu mortar ciment. Cornișa a fost refacută din piatră simplă cioplită. După cum considera arhitectul Virgil Polizu, biserica a fost refăcută "într-o aproximativă arhitectură “Ștefan”, modă a timpului care a modificat nefericit aspectul și al unor alte monumente importante ale epocii, ca “Sf. Nicolae Domnesc” Iași, “Sf. Nicolae Domnesc” Dorohoi sau “Sf. Gheorghe“ Hârlău, într-o enumerare sumară. Personal consider că biserica și incinta ei este cel mult o prezență romantică, plăcută ochiului și atrăgătoare prin pitorescul său, cu o firească încărcătură istorică." După finalizarea lucrărilor, lăcașul de cult a fost resfințit la 26 aprilie 1915 de către mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei și Sucevei.

Pe peretele vestic, în dreapta intrării, s-a așezat o placă de piatră cu următoarea pisanie: "Această sfântă și dumnezeească biserică cu hramul marelui mucenic Gheorghie zidită de fericitul întru pomenire Io Ștefan Voevod cel Mare domn al Țerii Moldovei stricându-se în cursul vremilor s'au prenoit în glorioasa și binecuvântata domnie a Maiestății sale Carol I rege și domn al României sub arhipăstoria IPS Pimen mitropolit al Moldovei și Sucevei, prin purtarea de grijă a Comisiunii Monumentelor Istorice, cu ajutor dela răposata întru fericire Luxița marchiză de Bedmar născută Paladi în anii 1907-1914".

In 1932 biserica a fost trăsnită și a luat foc. Pentru repararea stricăciunilor, lucrările au început în 1937. Cutremurul din 10 noiembrie 1940 a adăugat noi pagube.
In anul 2002, s-au început lucrări de reparații ample la biserică. S-a optat să restaureze biserica după forma din prezent și să nu se reconstituie un stadiu anterior al monumentului, distrus el-însuși de evoluția istorică (așa-numita „retrorestaurare”).


Această opțiune a arhitectului restaurator era în concordanță cu art. 11 al Chartei de la Veneția prin care s-a recomandat să se accepte monumentul în aspectul său actual și să nu se încerce restabilirea unui stadiu anterior decât în cazuri excepționale, justificate și documentate foarte temeinic. Lucrările efectuate au presupus: repararea zidurilor exterioare și a turlei, repararea acoperișului (s-a consolidat șarpanta prin înlocuirea elementelor degradate, s-au înlocuit olanele degradate cu altele noi, de dimensiuni similare, decaparea tencuielii de pe pereții interiori în vederea executării picturii.

Timp de sute de ani, Biserica "Sf. Gheorghe" din Baia era recunoscută pentru faptul că nu avea pictură, nici în interior și nici în exterior. Totuși, după Revoluția din decembrie 1989, un fiu al satului, pe nume Mihai Chiriac, stabilit în SUA, a avut inițiativa ca acest lăcaș de cult să fie pictat, deși acesta nu fusese niciodată pictat. In anul 2002, cu banii donați de el, s-au început lucrări de reparații la biserică. S-au reparat zidurile exterioare și acoperișul și s-a decapat tencuiala interioară în vederea executării picturii. Primindu-se aprobări din partea comisiei speciale a Patriarhiei Române, biserica a fost pictată de către prof. univ. dr. Nicolae Sava. Pictura a fost finalizată în august 2009, prin aceasta fiind afectată nota sa de unicitate ca "biserică albă", adică fără pictură. Pe pereții bisericii a fost pictat un tablou votiv (în care apar Ștefan cel Mare, Doamna Maria și copiii Alexandru, Bogdan, Petru, Olena, Maria și Bogdan Vlad), o reprezentare a Bătăliei de la Baia și o imagine a târgului Baia (în care sunt reprezentate toate cele trei biserici monument istoric, inclusiv Catedrala Catolică).


In "Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Patrimoniul Construit, Siturile Istorice și Naturale", elaborat în septembrie 2009 sub patronajul Administrației Prezidențiale, se precizează că "s-a produs un grav abuz asupra coerenței artistice și istorice a corpului plastic al monumentului, afectându-i unitatea: prin pictarea pereților interiori i s-a aplicat monumentului un element străin bisericii originare".

Arhitectura bisericii

Biserica Albă din Baia este construită în plan dreptunghiular din piatră brută și cioplită. Pereții bisericii au grosimea de 1,8-2 metri. Pereții bisericii sunt în întregime din piatră neregulată, având grosimea de 1,8 până la 2 m. Bolțile și turla sunt refăcute din cărămidă în vremea domniei regelui Carol I al României. Sub cornișă se află un rând de ocnițe care se întind pe întreg perimetrul bisericii. Ferestrele sunt mici și terminate în acoladă la partea superioară (formă ogivală).
Intrarea în biserică se face printr-o ușă amplasată pe peretele vestic. Portalul de intrare este dreptunghiular și cu chenare deviate. Între pronaos și naos se află un perete despărțitor în care se află o deschizătură de trecere. Sistemul de boltire al naosului este cel obișnuit în arhitectura bisericească moldovenească.

In dreptul naosului se află două abside laterale de formă semicirculară înscrise în grosimea zidurilor și marcate în exterior exclusiv prin rezalite. In absidele laterale se află câte o fereastră terminată în acoladă la partea superioară. Absida altarului este semicirculară și ușor decroșată față de restul construcției, formându-se astfel cele două nișe (proscomidiarul și diaconiconul). Sub fereastra altarului, în ax, se află un picior de contrafort.
Deasupra naosului se află o turlă de formă octogonală, executată în întregime din cărămidă. Turla are patru ferestre (în cele patru puncte cardinale) și este sprijinită de patru contraforturi mici așezate pe diagonală. Ea se înalță pe două baze: prima pătrată și a doua stelată (cu 12 colțuri). Deasupra ferestrelor și pe ambele baze se află firide încheiate în semicerc la partea superioară.

BISERICA SFÂNTA TREIME DIN SIRET

            Biserica "Sfânta Treime" din Siret este o biserică construită în sec.al 14-lea-lea în orașul Siret și este considerată a fi una dintre cele mai vechi biserici de piatră din Moldova și prima construită după planul triconc, de tip bizantin. Orașul Siret a fost pentru scurt timp cea de a doua capitală a Moldovei nou întemeiate.

    Ansamblul Bisericii "Sf. Treime" din Siret este format din 2 obiective:

* Biserica "Sf. Treime" - datând din sec.al 14-lea și Zvonița - datând din sec.al 17-lea

Datarea construcției

După cum a scris cronicarul Ion Neculce în prima legendă din "O samă de cuvinte", prima capitală a Moldovei a fost orașul Siret. Acesta a atribuit lui Dragoș Vodă construcția bisericii, alături de o curte domnească fortificată pe care primul descălecător ar fi ridicat-o aici. După cuvintele cronicarului, "Dragoș-vodă, așa povestescu oamenii cum că, dacă au descălecat Țara Moldovii, au descălecat târgul Siretiului. Și i-au fost scaonul domnii(i) sale acolo. Și au făcut zamcă, cetate de pământ, și în zamcă case domnești și lângă zamcă biserică de piiatră. Și hramul bisericii este Sf(â)nta Troițe, care și până astăzi iaște și să slujaște sfânta liturghie."



Lipsa documentelor legate de această construcție face ca și în prezent data construcției și numele ctitorului să rămână discutabile. Unii autori atribuie biserica lui Sas Vodă(1354-1358) sprijinindu-și afirmația pe faptul că biserica este situată pe Dealul Sasca, toponim ce derivă de la numele voievodului. Ea se află la circa 300 m nord de locul unde tradiția consemnează existența cetății construite de Sas Vodă și a fost considerată ca fiind capela Curții Domnești din Siret. 
Istoricul Nicolae Iorga a atribuit ctitoria bisericii domnitorului Petru I Mușat (1374-1391), pe baza studierii materialului de zidărie și a tehnicii folosite. Acesta a avut pentru un timp reședința domnească în orașul Siret. Cercetările arheologice efectuate la începutul sec.al 21-lea aveau să confirme datarea monumentului la finele sec. al 14-lea, cât și rolul său de capelă a Curții Domnești de la Siret. S-a infirmat ipoteza avansată în anii '60-'70 ai sec.al 20-lea că biserica actuală ar fi o refacere din temelii datând de la începutul sec.al 15-lea, din primii ani ai domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432), negăsindu-se niciun indiciu care să ateste existența unei construcții anterioare.



Lângă biserică au fost descoperite locuințe datând din deceniile nouă și zece ale sec.al 14-lea, în interiorul cărora au fost găsite discuri ceramice smălțuite, identice cu cele care decorează paramentele monumentului, fapt care subliniază contemporaneitatea construirii bisericii cu perioada de funcționare a acestor locuințe. Alături de biserică au fost cercetate și numeroase morminte, datând din secolele 15-18.
Totuși, domnitorul Petru Mușat a fost cel care a mutat capitala Moldovei la Suceava și în afară de dania pe care a făcut-o Bisericii catolice Sf. Ioan din Siret, nu au mai fost găsite legături ale acestuia cu Siretul, pe când Sas Voievod este mereu menționat în toponimia și monumentele Siretului.

Restaurări

După mutarea scaunului Moldovei la Suceava (de către Petru Mușat), acest lăcaș de cult a servit ca biserică parohială credincioșilor de pe dealul Sasca. Prezența în biserică a unor pietre de mormânt ale unor negustori din Siret presupune danii importante din partea acestora în favoarea acestui lăcaș de cult. In anul 1858 locașul a fost transformat în biserică filială a Bisericii Nașterea Sf. Ioan Botezătorul.

In a doua jumătate a sec.al 19-lea, peretele nordic se crăpase din cauza greutății naosului, ceea ce a necesitat, în 1873, înlocuirea bolții vechi și a acoperișului. Reparațiile din 1890 au dus la înlocuirea acoperișului de șindrilă cu unul din olane, fațadele au fost tencuite și s-a adăugat o turlă falsă deasupra naosului. Ulterior, pereților li s-au alipit tălpi de piatră pentru creșterea rezistenței monumentului. O restaurare parțială a mai avut loc în anul 1922.

Clopotnița de tip zvoniță de pe latura de nord vest a bisericii datează din sec.al 17-lea, fiind formată din ogive de piatră pentru clopote. Clopotnițele de tip zvoniță apar destul de rar în arhitectura românească, fiind întâlnite numai la bisericile din nordul Moldovei: Biserica Sfânta Treime din Siret, Biserica Adormirea Maicii Domnului din Ițcani (Suceava), Biserica Sfântul Procopie din Bădeuți (Milișăuți), Biserica Sfântul Dumitru din Zaharești și Biserica Invierea Domnului din Suceava. Cele trei clopote datează din sec.al 19-lea, cel mai mare fiind turnat, în 1853, la Cernăuți.

Ca urmare a faptului că nu era întreținută, în anul 1936 tâmpla bisericii era foarte deteriorată, stranele vechi erau stricate etc. Restaurarea exemplară efectuată între anii 1937-1940 a urmărit să redea Bisericii „Sfânta Treime” un aspect cât mai apropiat de forma sa inițială, cu excepția acoperișului din țiglă care a rămas cel din 1890. Au fost înlăturate intervențiile improprii (turla, tencuielile de pe fațadă care acopereau bogata decorație ceramică), au fost înlocuite discurile de ceramică lipsă sau deteriorate cu ornamente de teracotă noi, iar temelia a fost subzidită în scopul consolidării pereților.

Neexistând, în afară de tradiție, mărturii care să ateste data exactă a construirii lăcașului de cult, preotul paroh Ioan Hapenciuc a "considerat că este responsabilitatea contemporanilor de a face o aniversare, cu riscul de a greși cu câțiva ani (10-15 ani), decât să nu o facem niciodată". Astfel, la 10 iunie 2009, Parohia „Sfânta Treime”, împreună cu Primăria Siret, au aniversat 650 de ani de la zidirea acestui monument de arhitectură. Cu acest prilej, s-a celebrat o liturghie de către arhiepiscopul Pimen Zainea al Sucevei și Rădăuților, înconjurat de un sobor de 23 de preoți și diaconi 

 Restaurări

După mutarea scaunului Moldovei la Suceava (de către Petru Mușat), acest lăcaș de cult a servit ca biserică parohială credincioșilor de pe dealul Sasca. Prezența în biserică a unor pietre de mormânt ale unor negustori din Siret presupune danii importante din partea acestora în favoarea acestui lăcaș de cult. In anul 1858 locașul a fost transformat în biserică filială a Bisericii Nașterea Sf. Ioan Botezătorul.

In a doua jumătate a sec.al 19-lea, peretele nordic se crăpase din cauza greutății naosului, ceea ce a necesitat, în 1873, înlocuirea bolții vechi și a acoperișului. Reparațiile din 1890 au dus la înlocuirea acoperișului de șindrilă cu unul din olane, fațadele au fost tencuite și s-a adăugat o turlă falsă deasupra naosului. Ulterior, pereților li s-au alipit tălpi de piatră pentru creșterea rezistenței monumentului. O restaurare parțială a mai avut loc în anul 1922.

Clopotnița de tip zvoniță de pe latura de nord vest a bisericii datează din sec.al 17-lea, fiind formată din ogive de piatră pentru clopote. Clopotnițele de tip zvoniță apar destul de rar în arhitectura românească, fiind întâlnite numai la bisericile din nordul Moldovei: Biserica Sfânta Treime din Siret, Biserica Adormirea Maicii Domnului din Ițcani (Suceava), Biserica Sfântul Procopie din Bădeuți (Milișăuți), Biserica Sfântul Dumitru din Zaharești și Biserica Invierea Domnului din Suceava. Cele trei clopote datează din sec.al 19-lea, cel mai mare fiind turnat, în 1853, la Cernăuți.

Ca urmare a faptului că nu era întreținută, în anul 1936 tâmpla bisericii era foarte deteriorată, stranele vechi erau stricate etc. Restaurarea exemplară efectuată între anii 1937-1940 a urmărit să redea Bisericii „Sfânta Treime” un aspect cât mai apropiat de forma sa inițială, cu excepția acoperișului din țiglă care a rămas cel din 1890. Au fost înlăturate intervențiile improprii (turla, tencuielile de pe fațadă care acopereau bogata decorație ceramică), au fost înlocuite discurile de ceramică lipsă sau deteriorate cu ornamente de teracotă noi, iar temelia a fost subzidită în scopul consolidării pereților.

Neexistând, în afară de tradiție, mărturii care să ateste data exactă a construirii lăcașului de cult, preotul paroh Ioan Hapenciuc a "considerat că este responsabilitatea contemporanilor de a face o aniversare, cu riscul de a greși cu câțiva ani (10-15 ani), decât să nu o facem niciodată". Astfel, la 10 iunie 2009, Parohia „Sfânta Treime”, împreună cu Primăria Siret, au aniversat 650 de ani de la zidirea acestui monument de arhitectură. Cu acest prilej, s-a celebrat o liturghie de către arhiepiscopul Pimen Zainea al Sucevei și Rădăuților, înconjurat de un sobor de 23 de preoți și diaconi 

Arhitectura

Biserica este construită din piatră brută de carieră, la fațade folosindu-se însă, cu funcție decorativă, cărămida simplă sau smălțuită. Ea este cea mai veche construcție din piatră cu plan trilobat din Moldova, datând din sec.al 14-lea.

Dimensiunile bisericii sunt modeste în comparație cu cele ale unei ctitorii domnești tipice. Are lungimea de 16,5 m, lățimea de 11 m, grosimea zidului de 1,1 m și înălțimea soclului de 40 cm.

In exterior, biserica este decorată cu discuri ceramice policrome, flori cruciforme și cărămizi. Decorul cu discuri va căpăta o mare dezvoltare în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, fiind prezent la Biserica Sf. Nicolae din Bălinești, bisericaMănăstirii Neamț, precum și pe platoul Cetății de Scaun (sub formă de material arheologic). Deocamdată la acest monument discurile nu sunt figurative, ci au o formă geometrică simplă. In forma generală a edificiului se regăsesc caracteristici specifice bisericilor moldovenești: lipsa turlei, calota naosului, ocnițele oarbe și decorul ceramic sus-amintit.

Pe fațadă, la circa două treimi din înălțimea zidurilor, se află pe abside și pe fațada sudică până în dreptul ferestrei pronaosului, o friză formată din două rânduri de discuri ceramice, alternând cu flori cruciforme între două rânduri de cărămizi. In jurul ferestrelor (cu excepția celei de pe absida nordică), la partea superioară, se află câte un chenar rectangular, format din două rânduri de discuri smălțuite și trei de flori cruciforme. Ferestrele sunt alungite, încadrate în chenare de piatră cioplită. Pe alocuri se pot observa fragmente de frescă. Același decor se observă și în partea superioară a icoanei hramului de deasupra ușii de intrare, care are o cornișă deasupra.

Interiorul bisericii este compartimentat în pronaos, naos și altar. Nu există portal de intrare, intrându-se printr-o ușă direct în pronaos. Pronaosul prezintă o fereastră de mici dimensiuni pe latura sudică, în naos sunt două, iar în altar încă una situată pe axul absidei. Pronaosul este dreptunghiular și îngust, fiind boltit cu un semicilindru care pleacă direct de pe zidurile exterioare. Pronaosul este separat de naos printr-un perete gros de piatră, în mijlocul căruia se află o ușă arcuită mică.

Naosul este alungit în sensul axei longitudinale, fiind acoperit cu o cupolă spriujinită pe patru arce semicilindrice: două înguste încadrează cele două abside laterale și două mai late, inegale, sprijinite pe console. El este cu o treaptă mai jos decât pronaosul. Altarul este cu o treaptă mai înalt decât naosul și are formă semicirculară, cu trei ferestre.

Biserica nu a fost pictată niciodată. Un iconostas valoros realizat în stilul „baroc moldovenesc”, datând cel puțin de la începutul sec.al 19-lea, a fost renovat în anul 1841 și înlocuit cu unul nou în anul 1995. Actuala catapeteasmă este confecționată din lemn de stejar.

In pronaos, biserica adăpostește mai multe pietre funerare din secolele 16-17, împodobite cu elemente sculpturale de epocă. Cea mai veche piatră funerară este a unui armean și are ca motiv ornamental o floare ieșind dintr-un vas.