MĂNĂSTIREA FRUMOASA X

In Iași, la poalele dealului Cetățuia,pe o terasă joasă cu o altitudine relativă de 8-10 metri fata de șesul pârâului Bahlui s-a ridicat un lăcaș numit cu afecțiunea locuitorilor și a ctitorior Mănăstirea Frumoasa. Numele mănăstirii Frumoasa trebuie pus în legatură cu "pitorescul de basm" al locului, unde se înalțau biserica și curțile domnești.de mai târziu. "Iazul înconjurator, care întregea splendoarea decorului natural, făcea din mănăstirea Frumoasa o mică cetate de insulă."

Lăcașul ctitorit de hatmanul Meletie Balica, spre sfârșitul sec.al 16-lea domină un dâmb ce domină zona inundabilă a pârâului Nicolina. Se presupune că edificiul s-a înălțat între anii 1583-1586 de hatman pe un teren dăruit de domnitorul Petru Șchiopul. Deci locurile mănăstirii au intrat in istorie in timpul celei de-a doua domnii a lui Petre Șchiopul, iar ctitorul primei biserici de la Frumoasa, ridicată probabil între 1583-1586, a fost înaltul și bătrânul dregător din divanul Moldovei, hatmanul mult respectat de domnitor. Meletie Balica, numit și Leonte a fost Portar al Sucevei și Hatman al Moldovei. Lăcașul ctitorit de el a purtat hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril
Anul exact al edificării nu este cunoscut cu precizie din cauza lipsei unei pisanii, sau a unor documente, dar și pornind de la informația că hatmanul Balica a revenit în Moldova din pribegie în 1583, după revenirea pe tron a lui Petru Șchiopul. Totodată dintr-un act rezultă că hatmanul ctitor era deja mort în 1586.
Mănăstirea hatmanului Balica si a sotiei sale, Ana, a fost închinată Manastirii Schimbarea la Fata din muntele Sinai. La 9 august 1586, data la care se constată documentar ca Melentie Balica, hatmanul, era mort, mănăstirea fusese deja închinată. Mănăstirea a fost atestată documentar pentru prima dată într-un hrisov din 10 aprilie 1587 prin care Petru Șchiopul a dăruit mănăstirii de la Muntele Sinai șase fălci de vie de la Cotnari ale hatmanului Balica.


Marele boier Meletie Balica era descendent din renumita familie a boierilor Buzești din Țara Românească, fiind fiul pitarului Gherghină Buzescu și al Mariei, fiica lui Petru Rareș, și rudă cu Movileștii. El a îndeplinit dregătoriile de paharnic (16 iulie 1576 - 4 iulie 1578) și de hatman (2 aprilie 1579 - 21 august 1581). Hatmanul Balica este menționat în cronica lui Grigore Ureche, alături de boierii Movilești, cu care a fugit din țară în timpul domniei lui Iancu Sasul (1579-1582): "Multe lucruri spurcate și nedumnezeiești făcea Iancul vodă în domniia sa, că de răotățile lui toată țara și boierii să oțărâia, că legea creștinească nu o iubiia, la avuție lacom și prădătoriu, țara cu dările o îngreuia și era om curvariu preste samă, că nu numai afară, ce nice de curtea sa nu să feriia, că jupânesile boierilor de la masa doamnii sale le scotea, di le făciia silă. Acéstea toate neputându suferi boierii, mai vârtos Movileștii, vlădica Gheorghie, Erimiia vornicul, carile mai apoi au fostu și domnu și frati-său Simion păharnicul, Balica hatmanul, s-au sfătuit pre taină ca să pribegească. Carii întăi ș-au făcut prileju cu voia lui, ca să margă să sfințească mănăstirea Suceviții și apoi cu toții au trecut la Țara Leșască, alții la turci, alții la munténi, alți printr-alte părți. Mergându décii jalbă la împărăție de răsipa țării, i-au luat domniia și au dat-o lui Pătru vodă Șchiopul".. 

După mazilirea lui Iancu Sasul în 1583, în urma jalbelor trimise sultanului de către boieri, a fost așezat ca domnitor, pentru a treia oară, Petru Șchiopul (1574-1577, 1578-1579, 1583-1591). Astfel, boierii pribegi s-au reîntors în Moldova, unde au primit dregătoriile avute anterior. "Auzindu déciia pribégii carii era fugiți pintr-alte țări de nevoia Iancului vodă, cu dragoste s-au întorsu la domnu său, Pătru vodă. Pre carii i-au miluit iară cu boieriile lor." 
Mănăstirea zidită de hatmanul Balica a fost înfrumusețată de urmașul său, Isac Balica, mare vistiernic și apoi hatman al Moldovei, decapitat de Ștefan Tomșa al II-lea (1611-1615, 1621-1623) după bătălia de la Cornul lui Sas din 1 iulie 1612. In toamna anului 1615, în timpul luptelor pentru domnie dintre Alexandru Movilă și Ștefan Tomșa, documentele de înzestrare a mănăstirii și de închinare a ei au fost îngropate în pământ de către călugări și au putrezit.
La 12 februarie 1618, domnitorul Radu Mihnea a ridicat biserica la rangul de mănăstire, păstrându-i închinarea la Muntele Sinai. In 1653, arhidiaconul Paul de Alep a menționat existența mai multor case în incinta mănăstirii.


In veacul al 17-lea, Mănăstirea lui Balica a beneficiat de mai multe danii, în principal de la domnitorii Movilești. Cu toate acestea, războaiele și proasta administrare a averilor sale de către călugării greci au dus mănăstirea în stare de ruină.
Din relatările "Cronicii anonime" tradusă de Alexandru Amiras și din "Cronica Ghiculeștilor", în anii '20 ai sec.al 18-lea, biserica zidită de hatmanul Balica era într-o stare jalnică. Dorind "să o ridice în starea altor mănăstiri mari", începând din 1729, domnitorul Moldovei, Grigore al II-lea Ghica (1726-1733, 1735-1739, 1739-1741 și 1747-1748), a refăcut ansamblul ruinat al Mănăstirii lui Balica: a extins și reparat biserica, adăugându-i un pridvor, acoperind-o din nou, zugrăvind-o pe interior și înzestrând-o cu obiectele de cult necesare, a împrejmuit-o cu ziduri de piatră, a construit un turn-clopotniță deasupra porții, case domnești în incintă, iar, la nord de zidurile mănăstirii, a adus meșteri care au amenajat o grădină cu fel de fel de flori și fântâni arteziene. In spatele mănăstirii, în valea de sub Dealul Cetățuia, s-au barat apele pârâului Nicolina, formându-se un lac artificial pe care se puteau plimba bărci și caiace.


Lucrările inițiate de Grigore al II-lea Ghica au fost consemnate și de Ion Neculce în Cronica sa:

„Iară în al treilea an a domniei lui Grigore-Vodă s-au făcut de cătră toate părțile bună pace. Și s-au apucat di-au acoperit mănăstirea Balica cu oale și au tencuit-o pre dinafară și au făcutu-i și tindă, și au zugrăvit-o peste tot pri dinlontru, și zid împregiur, și clopotniță, și curți de piatră. Și au îndzăstrat-o cu toate, cu veșminte, cu odoară și cu bucate, și cu robi și moșii și vii, ca pre o mănăstire deplin. Așijderea au mai făcut curți scumpe și hălășteu cu iaz la Frumoasa, să fie de primblare domnilor. Făcut-au și turn mare pe poartă, în curte domnească, și ceasornic mare. Așijdere și două cișmele, fântâni aduse pre oale, cu multă cheltuială, una denainte porții curții domnești și una denainte feredeului. Așijderea și feredeul l-au mai tocmit. Mai tocmit-au și câteva casă în curțile domnești și odăile simenilor și la grajduri, ce era stricat, tot au tocmit.

.   Domnitorul Grigorie al II-lea Ghica, a fost determinat să restaureze mănăstirea hatmanului Balica dartorită poziției ei deosebit pitorești și de cadrul atrăgător în care era situată. A condus lucrările între anii 1727-1733, adăugându-i un ansamblu de palate luxoase după moda orientlă de la Constantinopol, niste curți spațioase, un heleșteu mare în apropiere, pe care se puteau plimba barci și caiace, precum și grădini cu fântâni arteziene. Reconstruită în stilul Renașterii, biserica a impresionat pe contemporanii săi care au supranumit-o "Frumoasa". Mănăstirea a constituit, în continuare  o atracție pentru mulți dintre domnitorii Moldovei drept reședință de vară. Sub denumirea de "Frumoasa", biserica a fost menționată într-o însemnare grecească din 1723 de pe o Evanghelie a acesteia, gasită în Bucuresti și răscumpărată de catre protosinghelul Silvestru.
Peste un deceniu, în timpul ocupației rusești de la 1739, casele clădite de Grigore Ghica la Frumoasa au fost dărâmate. După cum relatează Ion Neculce, Constantin Cantemir, fiul lui Antioh Cantemir, împreună cu fratele său, maiorul Dumitrașcu, și cu oștile rusești, au intrat la 2 septembrie 1739 în Iași, ieșindu-le înainte "mitropolitul și cu caimacamii și cu alțî boeri care să mai tâmplasă, și călugări, și neguțitori de laturea târgului, despre muntenime, și i-au închinat cheile țărâi și stiagurile slujitorilor. Și s-au împreunat cu mare bucurie ș-au purces pen Iașu. Pân'la Frumoasa l-au petrecutu boerii. Și s-au așădzat acolo cu oastea." După "Cronica Ghiculeștilor", Constantin Cantemir s-a instalat în casele de la Frumoasa, în timp ce oastea a rămas în corturi, pe câmp. La 3 septembrie, a sosit în oraș feldmareșalul rus Burkhard Christoph von Münnich, care s-a instalat pentru o săptămână la Curtea domnească. El a chemat pe mitropolit și pe boieri și le-a cerut sume mari de bani, amenințând că în caz de nesupunere va dispune să se dea foc târgului.

Deși se încheiase Pacea de la Belgrad, rușii refuzau să părăsească Iașul. Apropierea oștilor lui Grigore Ghica și ale turcilor l-au silit pe generalul Petru Șipov să ia măsuri de evacuare a orașului. Chesarie Daponte precizează că oștile venite cu Cantemireștii au dărâmat "casele Frumoasei și Galatei", iar cronicarul anonim al Ghiculeștilor a adăugat că dărâmarea caselor domnești s-a făcut din ordinul lui Münnich. Ion Neculce confirmă că distrugerea caselor domnești a fost ordonată de Münnich, care se afla atunci la Hotin, mâniat că nu mai putea "să zapciască pe boeri de bani". După cum scrie Neculce, "Meneh l-au pus la calaur (strajă, n.ns.) și s-au mâniet și au trimis de au strâcat casăle de la Frumoasa"

In primăvara anului 1740, Ghica a pus să se clădească alte case în incinta Mănăstirii Frumoasa. Cronicarul Enache Kogălniceanu a scris următoarele: "Iară când a fost de primăvară s-au apucat iară de casele domnești de la Frumoasa și le-au isprăvit până în toamnă, după cum se văd și astăzi".
Cronicile vremii menționează că s-au construit două palate domnești la Frumoasa, unul destinat femeilor (în grădina domnească, deoarece mănăstirea Frumoasa era mănăstire de călugări) și unul destinat domnitorului și boierilor (în incinta mănăstirii). După cum relatează și abatele Giuseppe Boscovich, palatul femeilor era mai mare decât cel din incinta mănăstirii, el fiind descris în detaliu de călătorul străin. Istoricii Dan Bădărău și Ioan Caproșu au presupus că Ghica Vodă ar fi reparat casele mai vechi din incinta mănăstirii, care fuseseră menționate anterior de către Paul de Alep, iar palatul din afara mănăstirii a fost construit mai târziu.
Urmașii la tron ai domnitorului Grigore Ghica au folosit și ei clădirile din complexul mănăstiresc ca reședință de vară, unde se retrăgeau în zilele toride de vară. În anul 1753, domnitorul Matei Ghica (1753-1756), fiul lui Grigore al II-lea Ghica, a efectuat o serie de lucrări de restaurare ale Bisericii Frumoasa.


In anul 1812, în incinta Mănăstirii Frumoasa a fost construită o casă cu parter și etaj, cunoscută sub denumirea de „Palatul de pe ziduri“. Autorul planurilor a fost arhitectul Marin Kubelka. Aici s-a aflat sediul egumeniei, dar în unele perioade locuia aici și domnitorul, egumenul mutându-se atunci în vechea clădire din sud-vestul incintei. Turnul-clopotniță a fost refăcut în perioada 1819-1833 de către arhimandritul Ioasaf Voinescu, egumenul mănăstirii, după planurile aceluiași arhitect.
Actuala clădire a bisericii datează din perioada 1836-1839, fiind ctitoria aceluiași egumen Ioasaf Voinescu, care a rezidit-o din temelie, după cum arată și pisania care amintește pe lângă Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil, un al doilea hram în cinstea Adormirii Maicii Domnului (Uspenia).
Biserica actuală este un monument din prima jumătate a sec.al 19-lea, construită în stil ucrainean. Fațadele sunt ornate în stil clasic cu panouri și pilaștri angajați. Fațada are intrarea decorată cu un înalt portic doric format din patru coloane, cele din mijloc fiind unite printr-o arcadă în cintru.
Domnitorul Mihail Sturdza a împodobit interiorul bisericii și a ridicat alături, în anul 1833, un mausoleu de marmură albă pentru a adăposti mormintele membrilor familiei sale. Monumentul amintește de începuturile sculpturii statuare din Moldova.

In curte se află casa numită „palatul de pe ziduri“ sau „Palatul Sturdza“, construită între anii 1818-1819 cu parter și etaj, restaurată ultima dată în 1982-1983. În curte se mai găsesc ruinele vechilor case boierești de pe timpul lui Grigore Ghica și cavoul familiei Sturdza (tatăl domnitorului Mihail Sturdza) și a altor membri ai familiei din care doi înrudiți cu familiile Vogoride și Mavrogheni.
Până la secularizarea averilor mănăstirești în anul 1863, Mănăstirea Frumoasa era una dintre cele mai bogate mănăstiri din Moldova, având 16 moșii în Moldova, Bucovina și Basarabia. După secularizare, Guvernul a transformat curțile domnești în cazarmă pentru diferite regimente de cavalerie, închisoare militară a Corpului IV Armată, apoi s-a instalat un spital militar cu specializare oftalmologică.[26] Biserica Frumoasa a devenit biserică de parohie.
In anul 1930, închisoarea militară a Corpului IV Armată s-a mutat din casele egumenești ale Mănăstirii Frumoasa într-un depozit de cereale și furaje de pe dealul Copoului, ce aparținea Corpului IV Armată.

Ocupanții vremelnici ai mănăstirii nu s-au îngrijit de repararea acesteia, unele dependințe din incintă dispărând cu totul, cu excepția unei case mai importante, lipită de zidul sudic al incintei, care a fost demolată de preotul paroh în 1948, șarpanta sa fiind pusă pe foc.
După o perioadă destul de tulbure în istoria sa, această ctitorie voievodală și boierească a redevenit mănăstire, în vara anului 2003, cu binecuvântarea mitropolitului Daniel Ciobotea al Moldovei și Bucovinei. In prezent, la Mănăstirea Frumoasa viețuiește o obște de călugărițe care au venit de la Mănăstirea Războieni din județul Neamț.

Biserica mănăstirii

Actuala biserică este ctitoria egumenului Ioasaf Voinescu, care a rezidit-o din temelie în perioada 1836-1839. Pe frontispiciul bisericii, se află următoarea pisanie cu inscripția în limba română cu caractere chirilice:

„Această sf(â)ntă și dumnezăiască biserică sau zidit din temelie pre cum să vedi de preacuviosul arhimandrit și cavaler Chir Ioasaf Anastasă cei zic și Voinescu, cu toată cheltuiala sa, întru cinste maimarilor voevozi Mihail și Gavriil și întru cinstea Preacuratii Adormirii Maicii lui Dumnezău, spre vecinica pomenire, rugănd pre cei din urmă ocărmuitori aceștii mănăstiri, ca să facă pomenire la zilile acestor praznice și pentru cel ce au zidit acest sft. lăcaș. Sau început această zidire la anu 1836 și sau sfărșit la anul 1839.“

Ca stil, această nouă biserică aparține clasicismului. Biserica este monumentală ca proporții, planul ei asemănându-se cu cel al Bisericii "Sf. Spiridon" din Iași.[14] Edificiul are un plan treflat estompat cu totul prin reducerea aproape completă a absidelor laterale.[27] Zidul exterior al bisericii este împărțit în cinci travee: trei, mai mari, la mijloc și două, mai mici, la capete. Traveea centrală este adâncită și flancată de două coloane, cele două travee alăturate au câte o fereastră înaltă și largă, terminată la partea superioară într-un arc în cintru; celelalte două travee din capete au ferestre mici.
Deasupra bisericii se înalță patru turle false construite după modelul turlelor bisericilor rusești-ucrainene și dispuse în linie; cele două turle mari corespund celor două cupole ale navei, iar celelalte două, mai mici, sunt așezate deasupra pridvorului și altarului. Turlele sunt înfășurate în întregime în tablă. Clădirea cuprinde o singură navă, flancată de încăperea altarului spre răsărit. Pridvorul este precedat de un frumos portic, compus din patru coloane înalte în stil doric, cele din mijloc fiind legate între ele printr-o arcadă în plin cintru, pe care se sprijină un fronton triunghiular clasic. Pridvorul, pronaosul și naosul sunt aproape egale ca dimensiune și separate doar printr-un arc dublou median încadrat de arcade longitudinale, sprijinite pe coloane degajate, după o concepție arhitecturală care se bazează pe ideea tratării unitare a spațiului interior.
Pictura bisericii este realizată în tempera, în culori vii, fiind bine conservată. La intrare sunt pictate portretele familiei lui Grigore al II-lea Ghica. Pe peretele din stânga este pictat domnitorul (îmbrăcat într-o ținută somptuoasă) alături de Doamna Zoița și de cei doi copii: Matei Ghica (viitor domnitor al Munteniei: 1752-1753 și al Moldovei: 1753-1756) și Ruxandra. Pe peretele din dreapta, este pictat celălalt fiu al domnitorului, Scarlat Ghica, domnitor al Moldovei (1757-1758) și al Munteniei (1758-1761 și 1765-1766).

Ruinele palatului domnesc

In pronaos, pe peretele din dreapta, a fost pictat egumenul Ioasaf Voinescu. Acesta a fost zugrăvit în culori închise, sobre, ținând în mână ctitoria sa. Lângă portretul său se află următoarea inscripție: „Nu nouă Doamne, nu nouă, ci numelui Teu celui Sfânt s-a tidit din temelie această Sf. biserică, de smeritul și păcătosul robul Teu Arhimandritul Ioasaf Voinescu, și s'au înfrumusețat în lăuntru și afară precum se vede astăzi, și din nou s-au înzestrat cu toate argintăriile și vestmintele și alte odoare, pe care păzește-o Tu Doamne și o întărește în veci neclătită. Iar către bunii și drept slăvitorii Hristiani, care vor avea dragoste a ceti pe aceste slove, cu umilință vă rog să ertați orice greșală veți afla și se ziceți cuvântul: "Milostiv fii Doamne păcătosului acestuia" ca și voi aseminea să aflați milă înaintea Domnului. S-a început zidirea bisericei la anul 1836 și s-a sfârșit la anul 1841, Octomvre 30.“ [9] Din diferența dintre cele două inscripții cu privire la anul finalizării rezultă că zidirea bisericii s-a încheiat în 1839, iar pictarea acesteia în 1841. Pe arcul-dublou dintre pronaos și naos, alături de cele șapte sinoade ecumenice, a fost zugrăvit și "Sinodul de la Iași" (15 septembrie - 27 octombrie 1642), orașul vechi fiind zugrăvit pe fundal.

Catapeteasma bisericii a fost realizată și montată în biserică în anul 1838. În pronaosul bisericii se află mormântul Domniței Ruxandra, fiica lui Grigore Ghica Vodă, îngropată în anul 1780. Lespedea funerară este frumos decorată cu diferite ornamente (soarele și luna, simbolizând viața și moartea) și stemele domnitorilor Moldovei. Pe piatra de mormânt este săpată o inscripție în versuri în limba greacă.
Dintre odoarele de preț cu care a fost înzestrată biserica s-a mai păstrat o icoană de argint a Maicii Domnului, purtând pe cap o coroniță de aur încrustată cu pietre prețioase, dăruită de Doamna Ecaterina, soția lui Constantin Mavrocordat. Pe latura inferioară a icoanei se află următoarea inscripție în limba greacă: „Din evlavie pentru Maica Domnului, Ecaterina a îmbrăcat cu argint această icoană cu banii ei. Era fata lui Constantin Roset iar doamnă a unui stăpânitor, om foarte bun, Mavrocordat, adică Constantin. Ecaterina, doamna lui Constantin Mavrocordat“. Istoricul N.A. Bogdan menționează în monografia sa dedicată municipiului Iași că, în Biserica Mănăstirii Frumoasa, exista înainte de primul război mondial un Epitaf cusut în fire de aur și argint, unic, poate, în țară în privința bogăției și frumuseții sale. Este de semnalat și o dveră care datează din anul 1841, având o frumoasă broderie marginală în fir de aur pe catifea de culoare vișinie, purtând pe latura de sus următoarea inscripție: „Eu sunt ușa cea adevărată. Prin mine de va intra cineva se va mântui și va intra și va ieși și pășune va afla. 1841“

Ruinele palatului domnesc

Un alt monument istoric din cadrul Mănăstirii Frumoase, sunt conform listei monumentelor istorice așa-numitele Ruine ale Palatului „pentru femei“.ci ale Palatului domnitorului, mai mic decât cel menționat anterior.
Domnitorul Moldovei, Grigore al II-lea Ghica (1726-1733, 1735-1739, 1739-1741 și 1747-1748), care restaurase Mănăstirea Frumoasa începând din 1729, a construit „un ansamblu de palate minunate după moda orientală de la Țarigrad“. Peste un deceniu, în timpul ocupației rusești de la 1739, casele clădite de Grigore Ghica la Frumoasa au fost dărâmate. În primăvara anului 1740, Ghica a pus să se clădească alte case în incinta Mănăstirii Frumoasa.
Palatul domnesc este construit din piatră, având un parter înălțat de la nivelul pământului, unde se ajungea prin urcarea unor trepte din piatră. La intrare se afla un pridvor deschis, susținut de stâlpi de lemn, de unde se pătrundea într-o sală transversală, continuată cu o încăpere mai mare cu tavanul boltit. Pe toată lungimea fațadei înspre interiorul incintei se aflau două încăperi mai mici. Palatul avea tavanul susținut de pilaștri legați între ei prin niște arcuri de piatră. Sub palat, se aflau niște pivnițe, care se întindeau pe tot subsolul, fiind formate din mai multe încăperi.
Până la construirea Palatului "de pe ziduri", această clădire a avut rol de egumenie.[29] În sec.al 19-lea, în perioadele când domnitorul locuia în Palatul "de pe ziduri", egumenul se muta în vechea clădire, acesta fiind motivul pentru care a rezistat până în prezent.[30] Ulterior, el a devenit o simplă dependință, fiind folosit ca depozit. În prezent, Palatul domnesc, aflat la mică distanță de turnul-clopotniță, este în ruină.

Palatul "de pe ziduri"

In incinta Mănăstirii Frumoasa se află casa numită „Palatul de pe ziduri“, cu parter și etaj. Palatul a fost construit în anul 1812, după cum atestă devizul de lucrări și alte acte aflate la Arhivele Statului Iași.[24] Construcția s-a efectuat după planurile arhitectului Martin Kubelka, care a realizat și planurile turnului-clopotniță. Plecând de la faptul că turnul-clopotniță a fost refăcut în perioada 1819-1833, unii autori au afirmat că acest palat ar fi fost construit între anii 1818-1819.[31] „Palatul de pe ziduri“ prezintă o structură tripartită, iar ca o caracteristică aparte a construcției menționăm faptul că tradiționalul foișor a devenit aici un peron de acces, iar la etaj, o terasă acoperită.


Acest edificiu este o construcție cu o arhitectură neoclasică cu parter și etaj, având intrarea principală în curtea mănăstirii. Palatul a fost o construcție gândită ca un palat din timpul renașterii italiene, având în mijloc o scară interioară. Inițial fațada opusă intrării în palat dădea spre grădină și lacul amenajat în jurul mănăstirii, pe unde se intra cu barca printr-o intrare cum erau cele pentru calești, care astăzi a fost zidită. Astăzi această fațadă iese din planul zidului mănăstirii spre exterior.
In „palatul de pe ziduri“ a fost amenajat în anul 1841 paraclisul „Sf. Ecaterina“. Frumoasa și palatul domnesc din incinta ei au continuat să fie preferate ca reședință de vară mai ales în vremea domniei lui Mihail Sturdza (1834-1849) și a lui Grigore Alexandru Ghica (1849-1853 și 1854-1856).
După mutarea de aici a închisorii militare a Corpului IV Armată, această clădire a devenit casă parohială. La palatul de pe ziduri s-au efectuat lucrări de consolidare între anii 1966-1970, ultima restaurare datând din perioada 1982-1983.

Turnul clopotniță și zidul de incintă

Din construcțiile ridicate de către Grigore al II-lea Ghica, se mai păstrează astăzi zidul de piatră cu metereze care înconjoară incinta, având o înălțime de 4 metri. Pe latura de vest a incintei, la mijloc, se află turnul clopotniță, construit în manieră neoclasică, purtând pe cele patru laturi coloane zvelte în stil ionic. Autorul planului turnului clopotniței este arhitectul Martin Kubelka, care a realizat și planurile „palatului de pe ziduri“.
Cum vechiul turn de piatră se ruinase, arhimandritul Ioasaf Voinescu l-a refăcut între anii 1819-1833, el păstrându-se și astăzi în condiții foarte bune. Pe frontonul clopotniței, este săpată o inscripție în care este scris:

„La anul 1819 sau început zidire aceștii clopodniți de mine, smeritul arhimandritul Ioasaf Moldovan proistosul mănăstirii Frumoasa și din răle întămplări sau fărșit de tencuit și zugrăvit la anul 1833.“

Deși din această pisanie s-ar deduce că turnul a fost construit în perioada 1819-1833, se pare că el este mai vechi, după cum o dovedește boltirea intrării.
Turnul-clopotniță este încorporat în ziduri și are o serie de elemente de o frumusețe plastică aparte. Nivelul inferior este masiv, fiind străpuns de gangul intrării, deasupra sa înălțându-se camera clopotelor, ale cărei fațade sunt decorate cu coloane ionice angajate.[31] De asemenea, cupola de tablă de forma unui bulb alungit accentuează caracterul zvelt al turnului. Clopotnița a fost renovată în anul 1952. Turnul clopotniță și zidul de incintă au mai fost supuse unor ample lucrări de protecție între anii 1966-1970, cu scopul de a le consolida împotriva alunecărilor de teren (datorate infiltrației apei în sol), precum și a eroziunii materialelor folosite la construcția acestor monumente arhitectonice.

Poarta spânduraților

Pe latura de est a zidurilor de incintă, se poate deschide și astăzi o poartă din lemn cunoscută drept Poarta Spânzuraților. Aceasta este confecționată din lemn și are două uși care se deschid din interior și se închid cu un zăvor. Totuși, neexistând nici un drum de acces astăzi spre această poartă, ea rămâne mai tot timpul închisă.


In decursul existenței sale, Mănăstirea Frumoasa a avut mai multe întrebuințări, de-a lungul timpului funcționând aici și o secție a unui spital militar și chiar o închisoare. Rectitorită de către domnitorul Grigore al II-lea Ghica, Mănăstirea a continuat tradiția primului locaș de cult fondat pe acest amplasament în sec.al 16-lea de către hatmanul Melentie Balica.
Tradiția spune că cei condamnați la moarte erau scoși pentru executare din beciurile palatului domnesc pe Poarta Spânzuraților. Ieșirea din mănăstire pe această poartă dădea către un maidan, loc unde se organizau execuțiile publice (prin spânzurare) ale tâlharilor, între 1820 și 1845, în special în zilele de iarmaroc.

Monumentul funerar al familiei Sturdza

In curtea Mănăstirii Frumoasa, în partea stângă a bisericii, domnitorul Mihail Sturdza a ridicat un mausoleu de marmură albă pentru mormintele membrilor familiei sale. Mausoleul este realizat în anul 1842 de către sculptorul italian Francisc Vernetta, venit din Odesa, și are încrustat la baza sa stema familiei Sturdza. Acest monument este unul dintre primele monumente din Moldova, marcând începutul sculpturii statuilor și a monumentelor de for public.
La baza monumentului se află o placă de marmură albă care pe o parte are încrustată stema familiei Sturdza, iar în partea opusă are inscripționat un text cu caractere chirilice. Lângă placă, de o parte și de alta a acesteia, sunt patru femei îngenuncheate cu mâinile împreunate, care susțin o altă placă de marmură pe care se află o coloană prevăzută cu o urnă mare în partea de sus, de care se sprijină o femeie înger. La baza celei de-a doua plăci este încrustată o clepsidră cu aripi, simbolizând timpul în permanenta sa scurgere.

In acest mausoleu este înmormântat marele logofăt Grigore Sturdza (1758-1833), tatăl domnitorului moldovean Mihail Sturdza. În partea anterioară a monumentului, este înscrustată în marmura albă următoarea inscripție în limba română cu caractere chirilice:
„Pietatea cea fiiască a domnitorului Moldovei, MIHAIL STURZA, au ridicat acest monument spre pomenire pre-strălucitului mare logof. și cavaler Gri. Sturza născut la 1758 săvârșit la 1833 mart în 13 zile.“


In partea din spate a monumentului este intrarea pe o scară în trepte în criptă, ale cărei uși sunt permanent deschise pentru a nu permite instalarea umezelii în criptă. În părțile laterale ale monumentului de marmură albă sunt alte două monumente de fontă prevăzute cu cruci în partea de sus, având pe ele inscripții cu caractere chirilice, astăzi ilizibile.
In mausoleu au mai fost înmormântați și alți membri ai familiei Sturdza dintre care doi înrudiți cu familiile Vogoride și Mavrogheni. Este vorba de principesa Olga Sturdza (născută Ghica) (d. 1867), Elena Mavrogheni (d. 1860), principele Dimitrie Grigorie Sturdza (1856-1872), principesa Olga Vogoride Sturdza (1859-1880) și Ioana Mavrogheni (1859-1860).
In curtea bisericii se mai află și o cruce ridicată în memoria soldaților români căzuți pe front în primul război mondial (1916-1918). Crucea este amplasată în fața Palatului de pe ziduri.

    >

MĂNĂSTIREA VÂRATEC

Situată într-o poiană de la poalele munților domoli, în satul Văratec din comuna Agapia , cea a Mănăstirii Agapia, această mănăstire este cel mai mare complex monahal de maici și cel mai vizitat din România, cu circa 400 de maici. Se află la o distanță de 12 km de orașul Târgu Neamț și la 40 km de municipiul Piatra-Neamț Mănăstirea Văratec a fost fondată în anul 1785 de către schimonahia Olimpiada, împreună cu duhovnicul Iosif. In această lucrare, maica Olimpiada a fost sfătuită și îndrumată de Paisie Velicicovschi, starețul Mănăstirii Neamț. Trecută sub administrarea Mănăstirii Agapia din apropiere, Mănăstirea Văratec a devenit mănăstire independentă în anul 1839. Este situată într-o mică depresiune, de la poalele munților colinari, adapostită de culmea Dealul Mare, cu o altitudine de doar 460 metri.

Ziduri masive din piatră închid o incintă unde se află Biserica "Adormirea Maicii Domnului" (biserica principală), stăreția și clădirile administrative (aflate în clădirile de pe latura nordică a incintei) și Muzeul mănăstirii, unde fusese anterior Atelierul "Regina Maria" (aflat în clădirea de pe latura sudică). Incinta monahală este înconjurată de satul mănăstiresc, alcătuit din casele tradiționale țărănești unde locuiesc maicile și care se înșiră pe ulițe înguste.
Ansamblul Mănăstirii Văratec este alcătuit din cinci 5 obiective: - Biserica "Adormirea Maicii Domnului" - datând de la începutul sec.al 19-lea, - Turnul clopotniță de poartă - datând din sec.al 19-lea. - Biserica "Sf. Ioan Botezătorul" - datând din 1844, cu adăugiri în jurul anului 1880, - Biserica "Schimbarea la Față" - datând din 1847, - Chiliile - datând din secolele 19-20.

Mănăstirea Văratec nu a fost întemeiată de domnitori, nici de mari sfetnici ai țării. Primele urme monahale pe acest loc sunt legate de numele maicii Olimpiada, o maică de la Mănăstirea Durău, tunsă în monahism la Schitul Topolnița, în apropierea actualului Văratec.
Fondarea Mănăstirii Văratec este legată de numele Bălașei Herescu (1757-1842), fiica preotului Mihail de la Biserica "Sf. Nicolae Domnesc" din Iași. Aceasta viețuia ca rasoforă în Schitul Topolița din apropiere, cu numele de sora Olimpiada. Ea a dobândit mai multe terenuri în poiana Văratec, de la marele vistiernic Deleanu și de la pădurarul Ion Bălănoiu.


Sfătuită de starețul Paisie Velicicovschi de la Mănăstirea Neamț, care urmărea desființarea schiturilor mici de călugărițe aflate la marginea orașelor și satelor și concentrarea lor în câteva mănăstiri mai mari, izolate de lume, maica Olimpiada a întemeiat, între anii 1781-1785, o mică sihăstrie în poiana Văratec. In iunie 1785, Olimpiada, împreună cu duhovnicul Iosif, au început construirea unei biserici de lemn cu hramul "Adormirea Maicii Domnului". Lângă biserică, s-au clădit și chilii în care s-au stabilit mai multe călugărițe, fondându-se astfel Schitul Văratec.
Alături de maica Olimpiada, duhovnicul Iosif este considerat și el ca fondator al mănăstirii. Acesta s-a născut în jurul anului 1750, în localitatea Valea Jidanului din Transilvania, și a intrat de tânăr în viața monahală, devenind ucenic al renumitului monah Paisie Velicicovschi, încă de pe când acesta din urmă se afla la Mănăstirea Dragomirna. Părintele Iosif a decedat la 28 decembrie 1828, fiind înmormântat în pronaosul Bisericii "Adormirea Maicii Domnului" de la Mănăstirea Văratec.

In anul 1787, Schitul Văratec a fost unit cu Schitul Topolița pentru a forma un așezământ monahal mai mare și mai bine organizat. Schitul Topolița, înființat cu peste 250 ani în urmă, era așezat în mijlocul satului Topolița. Prin unirea celor două schituri, călugărițele de la Topolița s-au mutat la Văratec. In anul următor, au venit aici și maicile de la Schitul Durău în frunte cu stareța Nazaria, care a fost întărită ca stareță a Schitului Văratec. Schimonahia Nazaria a condus soborul mănăstirii în perioada 1788-1814, fiind ajutată de duhovnicul Iosif.
In anul 1803, dorind să înființeze un Seminar de preoți la Mănăstirea Socola din Iași, mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei a dispus ca cele vreo 50 de maici de la Socola să se mute la Mănăstirea Agapia, care a devenit mănăstire de maici. Printr-o hotărâre a mitropolitului din 10 iulie 1803, semnată și de boierii din Divanul domnesc, Schitul Văratec a fost unit cu Mănăstirea Agapia, dar pentru scurtă vreme.


Printr-un alt decret mitropolitan din 23 septembrie 1803, în cele două mănăstiri a fost înființată o școală monahală de meserii și de cultură generală pentru călugărițe, unde să învețe psaltichie, limba greacă, precum și meșteșugul broderiei și țesătoriei. Mitropolitul a mutat aici și călugărițele din următoarele trei schituri: Prapa Doamna din Iași, Gârcina și Vânătorii Pietrii din Ținutul Neamț. Numărul călugărițelor de la Văratec a crescut mult. Astfel, la 26 septembrie 1811, viețuiau la Văratec 273 călugărițe, dintre care 197 maici și 76 surori de ascultare. Acestea erau împărțite astfel după originea socială: 33 fiice de boieri, 59 fiice de negustori, 105 fiice de țărani, 23 fiice de mazili, 51 fiice de preoți, o fiică de dascăl, una de mocan și una de altă lege.
Ca urmare a creșterii numărului de monahii, biserica de lemn a devenit neîncăpătoare. Astfel, în anul 1808, stareța Nazaria (1788-1814) a început construcția unei biserici de piatră, care a fost finalizată și s-a sfințit în 1812. Lăcașul de cult a fost pictat în anul 1841, după care a fost resfințit de către mitropolitul Veniamin Costachi, atunci fiind amplasată și o pisanie. Pisania bisericii celei mari spune următoarele: "La anul 1808 s-au zidit aceasta biserică ce să praznuieste hramul Adormirea Maicii Domnului prin osteneala Sfin. sale a pre. cuvi. Parintelui Iosif Duhovnicul și a stariței Olimpiadii, iar cei întâi ctitori au fost maicile din acest locas. Al doilea mari ctitori au fost Doamna Elenco Paladi, care au dăruit 3 moșii și maica Elisabeta Balș au daruit moșia Vulturești, maica Safta Brâncoveanu au hărăzit moșiile Osica și Vladulenii cu mai multe îndatoriri în testamentul său, iar celelalte mosși, vii și acarete ce au dăruit și alți ctitori sunt scrisă în cartea vieții spre vecinica lor pomenire. 1841, octomvrii 20."

In timpul Revoluției din 1821, schitul a fost asediat și prădat de către otomani: odoarele au fost furate, iar călugărițele izgonite sau ucise; în acel an maica Olimpiada s-a refugiat Mănăstirea Secu.
In prima jumătate a sec.al 19-lea au fost ridicate zidurile de incintă, o trapeză de piatră, câteva chilii și turnul-clopotniță cu trei nivele, situat spre est, unde s-a amenajat prin 1840-1850 Paraclisul "Sf. Nicolae". Un rol important în dezvoltarea obștii monahale de la Văratec l-a avut maica Olimpiada, fondatoarea așezământului, care și-a sacrificat întreaga avere în acest scop. Mai multe soții de boieri au donat moșii acestui așezământ monahal:

**logofeteasa Elencu Paladi a dăruit trei moșii; pe lângă aceasta, pe cheltuiala ei s-a executat în 1816 catapeteasma Bisericii "Adormirea Maicii Domnului"

 **maica Elisabeta Balș (d. cca. 1833), născută cu numele de Zoe Rosetti și căsătorită cu logofătul Teodor Balș (1743-1810). În 1832, s-a retras împreună cu fiica ei, Safta Brâncoveanu, la Mănăstirea Văratec. Ea a donat mănăstirii moșia Vulturești. A murit în jurul anului 1833 și a fost înmormântată la Văratec.

 **maica Safta Brâncoveanu (1778 - august 1857), fiica lui Teodor Balș și a Zoei Rosetti-Balș (maica Elisabeta Balș), s-a căsătorit în 1793 cu Grigore Brâncoveanu, mare ban al Craiovei, dar nu a avut copii. In 1832, după moartea soțului ei, s-a retras împreună cu mama ei la Mănăstirea Văratec. Fiind din neam de domnitor și având multă avere, ea a făcut multe donații către diferite biserici și mănăstiri, spitale etc. Mănăstirii Văratec i-a donat moșiile Osica și Vlăduleni, veșminte preoțești, acoperăminte cu fir, cărți de cult etc. Și-a topit obiectele de argint făcând din ele ferecături de Evanghelii, îmbrăcăminte la icoane, candele, sfinte vase și postamente de cruci la altar. A murit la 8 august 1857 și a fost înmormântată la Văratec, alături de mormântul mamei sale.

Mănăstirea Văratec a devenit mănăstire independentă în anul 1839, separându-se de Mănăstirea Agapia.
In timpul stăreției maicii arhimandrite Eufrosina Lazu (1844-1887), ucenică a maicii Olimpiada, s-au efectuat mai multe lucrări de extindere a mănăstirii și anume:

·                   **în anul 1844 s-a refăcut din piatră Biserica "Nașterea Sf. Ioan Botezătorul", care fusese construită din lemn în 1817, în cimitirul vechi al mănăstirii. În jurul anului 1880, s-au efectuat unele adăugiri la acest lăcaș de cult și s-au pictat pereții interiori și icoanele din catapeteasmă.

·                    **în perioada 1845-1847 s-a construit Biserica "Schimbarea la Față", ca urmare a extinderii așezării mănăstirești spre sud și sud-vest.

·                             **în 1882 s-a refăcut pictura interioară a Bisericii "Adormirea Maicii Domnului".

In Mănăstirea Văratec a funcționat o școală de muzică bisericească (1859-1860), o școală sătească mixtă (din ianuarie 1860), Școala primară de fete (de la 1 septembrie 1860), "Școala de adulte" (de la 1 septembrie 1911 până în 1943), frecventată de călugărițele cu vârsta sub 50 de ani, care nu au absolvit clasele primare, Seminarul monahal pentru călugărițe (1948-1950), dar și școala monahală și de cântări bisericești (începând din 1940).

Mănăstirea Văratec a fost afectată de un incendiu în noaptea de 10/11 iunie 1900, arzând atunci cea mai mare parte a chiliilor și acoperișul bisericii mari. După incendiu, s-a refăcut acoperișul bisericii doar cu două turle, turlele de lemn nefiind reconstruite. De asemenea, s-a construit actualul complex de clădiri din incinta mănăstirii, singurul corp păstrat în forma inițială fiind doar zidul înconjurător, ridicat în perioada 1808-1812. Paraclisul "Sf. Nicolae" a fost refăcut între anii 1903-1909, catapeteasma și interioarele sale fiind pictate de ieromonahul Eftimie Obrocea de la Mănăstirea Ciolanu.

In anul 1909, deci după mai puțin de un deceniu,  la Văratec viețuiau deja 304 maici și surori.

În 1934, la îndemnul mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei, s-a înființat într-o clădire de pe latura sudică a incintei Atelierul "Regina Maria", unde maicile au lucrat broderii bisericești, covoare și țesături naționale. În mănăstire funcționau în noiembrie 1940 următoarele ateliere: broderie bisericească și legătorie de cărți, covoare, tricotaj, țesut pânză, pictură bisericească și artă decorativă, majoritatea acestora menținându-se și în prezent. Incepând din 1960, în această clădire s-a amenajat o bogată colecție muzeală.

In anul 1935, în apropiere de absida răsăriteană a Bisericii "Adormirea Maicii Domnului", a fost amplasată statuia în bronz a Saftei Brâncoveanu realizată de sculptorul Ion Jalea.

Cu sprijinul material și tehnic al statului și al Mitropoliei Moldovei și Sucevei, s-au efectuat începând din anul 1962 importante lucrări de consolidare, restaurare și renovare atât la cele trei biserici, cât și la arhondaric și la unele clădiri din Mănăstirea Văratec. Intre anii 1968-1969 a avut loc spălarea și restaurarea picturii de la Biserica "Adormirea Maicii Domnului", 

In ultimele decenii, Mănăstirea Văratec a fost vizitată de patriarhii Pimen Izvekov al Moscovei, Diodor al Ierusalimului și Dimitrios al Constantinopolului, precum și de alți numeroși ierarhi din Biserica Ortodoxă, dar și de alți reprezentanți ai Bisericilor creștine. 

In anul 1985 pe locul altarului fostei biserici de lemn a fost amenajat un bazin, pe locul Sfintei Mese fiind amplasată statuia unui înger ținând în brațe o cruce.

In ședința Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 5-7 martie 2008, s-a pus în discuție canonizarea acestor nouă sfinți nemțeni, la propunerea Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. Sfântul Sinod a luat hotărârea ca cei nouă sfinți propuși să fie canonizați. Printre cei nouă sfinți canonizați s-a aflat și Cuviosul Iosif de la Văratec, a cărui zi de pomenire a fost aleasă data de 16 august. Proclamarea solemnă a canonizării celor nouă sfinți nemțeni a avut loc la 5 iunie 2008, la Mănăstirea Neamț, și a fost celebrată de către patriarhul Daniel, iar la 16 august 2008, de sărbătoarea hramului Bisericii "Adormirea Maicii Domnului" la Mănăstirea Văratec a avut loc slujba de proclamare locală a canonizării Cuviosului Iosif, fondator și duhovnic al mănăstirii.

In diferite perioade, la Mănăstirea Văratec au viețuit mai mulți teologi și oameni de cultură. Printre aceștia sunt de menționat următorii:

**poeta Veronica Micle (1850-1889) s-a retras la Văratec la două săptămâni de la înmormântarea poetului Mihai Eminescu. A locuit în casa Fevroniei Sârbu, obișnuind să se plimbe prin împrejurimi. Avea des migrene și era deprimată. În noaptea de 2/3 august 1889, poeta s-a sinucis cu arsenic. Doctorul Taussig a pus diagnosticul de congestie cerebrală și astfel Veronica Micle a fost înmormântată la 5 august în cimitirul mănăstirii, la umbra unui brad.

**protosinghelul Nicodim Măndiță (1889-1975), autor de cărți de învățături duhovnicești. A fost duhovnic la Văratec în perioada 1945-1962.

**episcopul Partenie Ciopron (1896-1980), fost episcop al Armatei (1937-1948) și al Romanului și Hușilor (1962-1978). După 15 ani de episcopat în Eparhia Romanului și Hușilor, s-a retras la 1 ianuarie 1978 la Mănăstirea Văratec, unde a decedat la 28 iulie 1980. A fost înmormântat în cimitirul mănăstirii.

**arhimandritul Bartolomeu Anania (1921-2011), viitor mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, s-a pensionat în anul 1982 din funcția de director al Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, retrăgându-se la Mănăstirea Văratec pentru a se dedica scrisului. El a primit un apartament în casa episcopului Partenie Ciopron. Acolo a scris multe poezii și volumele de proză "Rotonda plopilor aprinși", "Amintirile peregrinului Apter", "Greul pământului" și "Cerurile Oltului". La Văratec a început diortosirea și adnotarea Sfintei Scripturi, lucrând până noaptea târziu. A locuit aici până la alegerea sa ca arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului, la 21 ianuarie 1993.După cum mărturisea el mai târziu, pe atunci "veneau multe personalități intelectuale, cum ar fi doamna academician Zoe Dumitrescu-Bușulenga, devenită mai târziu Maica Benedicta, doamna Ștefana Velisar Teodoreanu, văduva lui Ionel Teodoreanu, doamna Valeria Sadoveanu, văduva lui Mihail Sadoveanu, doamna Cornelia Pillat, văduva lui Dinu Pillat. Vara, în special, aveam adevărate șezători, audiții muzicale, o viață spirituală foarte frumoasă".

Academicianul Zoe Dumitrescu-Bușulenga (1920-2006), care s-a retras în jurul anului 2000 la Mănăstirea Văratec unde, în 2005, s-a călugărit sub numele monahal de sora Benedicta. A fost înmormântată în cimitirul Mănăstirii Putna. 

Biserica Adormirea Maicii Domnului - Agapia

Biserica "Adormirea Maicii Domnului", biserica cea mare a mănăstirii, a fost zidită între anii 1808-1812, fiind sfințită în anul 1812. A fost pictată în 1841, după care a fost sfințită de mitropolitul Veniamin Costachi și i s-a pictat o pisanie deasupra ușii de intrare în pronaos. Această pisanie este scrisă în limba română cu alfabet latin și conține următorul text: "La anul 1808 sau zidit aç(e)astă sf(â)ntă biserica, çe sa praznuește hramul Adormirea Maicei Domnului prin ostinelile sfin. sale a pre cuvi. părintelui Iosif dohovnicul și a starițăi Olimbiedii, iar cei întăi ctitori au fost maicile din acest locașu. Al doilea mari ctitori au fost Doamna Elencu Paladi, cari au danuit 4 moșâi și maica Elisaveta Balș au dănuit moșia Vulturești, maica Safta Brâncovenu au hârăzit moșeile Osica și Vlâdulenii cu mai multe îndatori în testamentu sâu. Iarâ celelalte moșii, vii și acarete ce au danuit și alți ctetori sunt scrisâ în cartea vieții spre veçnica lor pomenire. 1841 otomvrii 20".
Fresca interioară a fost refăcută, în stil neobizantin, în anul 1882, după cum atestă o inscripție aflată în partea de nord a pridvorului: Fiind afumată, pictura a fost spălată și curățată în anii 1968-1969. Edificiul avea inițial două turle de zid (pe naos și pronaos). Mai târziu i-au mai fost adăugate alte două turle mai mici, de lemn, deasupra pridvorului și a altarului. In anul 1900, acoperișul bisericii a ars într-un incendiu, iar turlele din lemn nu au mai fost reconstruite.
In partea dreaptă a pronaosului bisericii, în fața stâlpilor de susținere a cafasului, se află mormântul duhovnicului Iosif, ctitorul mănăstirii, decedat la 28 decembrie 1828. Pe placa sa funerară, care nu este cea originală, se află următoarea inscripție: "Cuviosul ieroschim. Iosif fondatorul și duhovnicul sf. Mănăstiri Văratic, trecut la cele veșnice 28 dec. 1828". Chipul acestuia este reprezentat pe peretele din spatele mormântului. Unii specialiști presupun că tot în această zonă a bisericii se află și mormintele maicii Olimpiada și ale starețelor Nazaria (1788-1814) și Magdalena (1815-1822), fără ca acestea să fie marcate.
Arhitectura

Biserica "Adormirea Maicii Domnului" a fost construită din piatră de râu și cărămidă. Ea are un plan dreptunghiular, fără abside laterale și cu absida altarului semicirculară. Edificiul este susținut de patru contraforturi scunde. Sub streașină, biserica este înconjurată de un brâu de ocnițe oarbe. Pe acoperiș se află două turle de zid (pe naos și pronaos) de formă semicirculară, sprijinite pe baze poligonale înalte. Intrarea în biserică se face prin două uși aflate pe laturile de nord și de sud ale pridvorului și adăpostite de două mici pridvoare cu acoperiș în formă de bulb, precum și printr-o ușă în peretele diaconiconului (de pe latura sudică a bisericii).

Interiorul este împărțit în patru încăperi: pridvor, pronaos, naos și altar. Deasupra pridvorului se află o tainiță, unde se păstrau odoarele de preț ale mănăstirii. Între pronaos și naos se află doi pilaștri masivi cu capiteluri în stil ionic. În părțile laterale ale naosului sunt scobite abside laterale în grosimea zidurilor.

Catapeteasma, ce separă naosul de altar, este sculptată în lemn de tisă și poleită cu aur. Ea a fost confecționată de Constantin Zugravul în 1816, pe cheltuiala logofetesei Elencu Paladi. Absida altarului are formă semicirculară, având o încăpere pentru diaconicon pe latura sudică și o nișă pentru proscomidiar pe latura nordică.

Biserica Nașterea Sf. Ioan Botezătorul - Agapia

Biserica "Nașterea Sf. Ioan Botezătorul" a fost construită din lemn în anul 1817, în cimitirul vechi al mănăstirii, aflat la o distanță de aproximativ 150 m sud-est de Biserica "Adormirea Maicii Domnului", pe o culme joasă. Acest lăcaș de cult s-a realizat prin osârdia maicii Olimpiada, fondatoarea mănăstirii.

Biserica de cimitir a fost refăcută din piatră în anul 1844, după cum atestă o inscripție aflată pe zidul vestic, în timpul stăreției maicii Eufrosina Lazu. Referitor la construirea bisericii, în pomelnicul lăcașului de cult sunt precizate următoarele: "Fondatorii sfintei biserici au fost mai întâi Sfinția sa schimonahia Eufrosina Lazu, arhimandrită și stareța sfintei mănăstiri Văratecu. Și în al doilea, cu ajutorul soborului și altor făcători de bine". Ea a suferit unele adăugiri în jurul anului 1880.

Biserica are plan dreptunghiular, având atașat un pridvor în colțul sud-vestic și un diaconicon în colțul de sud-est. Deasupra pridvorului se află turnul-clopotniță din lemn având deasupra o turlă tot din lemn. Pe acoperișul lăcașului de cult se află trei turle înalte, din lemn.

Interiorul este compartimentat în pridvor, pronaos, naos și altar. Pronaosul este separat de naos printr-o arcadă masivă, iar absidele laterale sunt scobite în grosimea zidurilor. Pereții interiori ai lăcașului de cult și icoanele din catapeteasmă au fost pictate în 1880 de aceeiși zugravi care au pictat în 1882 și pereții Bisericii "Adormirea Maicii Domnului".

In apropierea zidului sudic al bisericii se află mormântul poetei Veronica Micle (1850-1889). Acesta este singurul mormânt rămas din vechiul cimitir al mănăstirii, după ce osemintele din celelalte morminte au fost deshumate și depuse în osuarul de sub altarul Bisericii "Adormirea Maicii Domnului". Pe placa de marmură de pe monumentul funerar este înscris următorul epitaf în versuri:

"Și pulbere țărînă din tine se alege
Căci asta e a lumii nestrămutată lege.
Nimicul te aduce, nimicul te reia
Nimic din tine-n urmă nu va rămînea.
Veronica Micle. 4. VIII. 1889"

In prezent, această biserică este întrebuințată pentru pravila zilnică a călugărițelor.

Biserica Schimbarea la față - Agapia

Biserica "Schimbarea la Față" a fost construită în perioada 1845-1847, prin strădania stareței Eufrosina Lazu, fiind sfințită la 2 noiembrie 1847. Construcția acestei biserici a avut loc ca urmare a extinderii așezării mănăstirești spre sud și sud-vest. Hramul lăcașului de cult este Schimbarea la Față,

Pe zidul sudic al edificiului a fost amplasată o pisanie în limba română cu caractere chirilice, având următorul text: "Această s. bisărică sau făcut cu cheltueala făcătorilor de bine prin osărdiea și ostăneala sfinți(ei) sale, maicei E(u)frosina Laz(u) starița sn. mon. Varatecul, și sau sfințit la a. 1847, noemvri(e) 2".

Biserica are plan dreptunghiular, având atașat un pridvor de lemn în colțul sud-vestic. Pe acoperișul lăcașului de cult se află trei turle înalte, din lemn. Inițial era compartimentată în pronaos, naos și altar, dar ulterior a fost construit un pridvor de lemn pentru a proteja intrarea situată la sud-vest. Acest lăcaș de cult are o catapeteasmă veche, care datează de la jumătatea secolului al XIX-lea. Biserica a fost pictată abia în anul 1965 

La intrarea în curtea bisericii, înspre est, a fost zidit un turn-clopotniță, în care se afla un clopot de pe vremea maicii Olimpiada (1838) și unul rămas de la Eufrosina Lazu (1851). In prezent, prin curtea acestei biserici se intră în cimitirul actual al mănăstirii, amplasat spre nord-vest.

       Turnul Clopotniță

Turnul-clopotniță este o construcție masivă din zid, cuprinsă în corpul de chilii de pe latura de est a incintei, construit în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Acest corp de chilii are două nivele, cu prispă largă, sprijinită pe șiruri de coloane din lemn.

Amplasat la 80 m est de Biserica "Adormirea Maicii Domnului", turnul-clopotniță are un gang de intrare la parter și două etaje de formă pătrată. In încăperea de la primul etaj a fost amenajat în anii 1840-1850 paraclisul "Sf. Ierarh Nicolae". Acoperișul turnului-clopotniță are formă de mitră arhierească.

Obiecte de patrimoniu

In anii 1960-1961 în câteva încăperi din cadrul mănăstirii a fost amenajat un muzeu unde este expusă colecția de obiecte bisericești - broderii, icoane, vase liturgice, manuscrise, cruci etc. - cu valoare istorică și artistică.

Printre aceste obiecte de patrimoniu sunt de menționat următoarele

**icoanele din secolul al XV-lea de la Mănăstirea Râșca și cele din veacurile 16-17 de la bisericile din Văleni - Piatra-Neamț și Topolița

 ** icoanele îmbrăcate în anul 1827 în argint aurit de către meșterul argintar Ion Atanasiu din Ia

  ** un epitaf lucrat în fir de aur și argint de Smaranda Niculce în 179

** felon, epitrahil și mânecuțe cu motive florale, brodate pe catifea grena cu fir de aur și argint de Safta Brâncoveanu
 **o cruce cu trei brațe, sculptată în lemn de chiparos, făcută în 1596 și adusă de la Schitul Topolița 
**crucea de procesiune din lemn de măslin donată în 1852 de Gheorghe și Maria Hermezi
** potirul din argint aurit dăruit în 1840 de Safta Brâncovean
**Evanghelia în limba slavonă, tipărită la Liov în 1644 și ferecată în argin
** Evanghelia în limba greacă, tipărită la Veneția în 1811, ferecată în argint aurit și împodobită cu icoane emailat
**Evanghelia cea mare tipărită la Mănăstirea Neamț în 1821, ferecată în argint aurit
** Târnosania, manuscris legat în piele, copiat în 1752 de protopopul Vasilie
**Hronograf, manuscris legat în piele, copiat în 1805 de maica Olimpiada