MĂNĂSTIREA DOBROVĂȚ

            Acest lăcaș este ultima ctitorie a lui Ștefan cel Mare, domnitorul murind înainte de finalizarea construcției. Mănăstirea, puțin cunoscută și vizitată se află la o distanță de 25 de kilometri sud-est de Iași și la 35 de kilometri nord de Vaslui, într-o fostă poiană înconjurată de codri seculari, pe malul pârâului Dobrovăț. Este un lăcaș singuratic  care plânge după marele său ctitor. Mănăstirea de adio a marelui domnitor este locuita de o obște de călugări.


               Viața monahală în codrii Dobrovățului a existat înainte de construirea bisericii lui Ștefan cel mare. În apropiere de locul unde se află astăzi mănăstirea a ființat în secolul al XV-lea un vechi schit de lemn a lui Giurgiu Călugărul, cu hramul Schimbarea la Față, unde viețuiau câțiva călugări sihaștri. Acesta a fost menționat pentru prima dată în anul 1499, fiind păstorit la acea dată de „chir popa Ioanichie”. Fosta mănăstire a fost cumpărată de domnie în anul 1503, împreunã cu cinci sate, de la urmașii unui anume Ivan Damianovici și dăruită mănăstirii ctitorite de Ștefan cel Mare

Biserica mănăstirii Dobrovăț a început să se construiască in ziua de 27 aprilie 1503 și s-a terminat in anul 1504, precum se poate citi in pisania săpata în piatra acesteia. In sec.al 15-lea, pe locul pe care s-a ridicat mănăstirea exista un vechi schit sihăstresc, numit "Schitul lui Giurgiu Călugărul", închinat Schimbării la Față a Domnului.

Printr-un hrisov din 6 octombrie 1503, voievodul a înzestrat cu cinci sate mănăstirea care era păstorită pe atunci de părintele Pahomie.

           Pisania domnească, scrisă în limba slavonă, pe o lespede grea de piatră, ăi așezată în dreapta ușii de intrare, mărturisește: "Bine cinstitorul Domn Io Ștefan voievod, cu mila Lui Dumnezeu domnul țării Moldovei, fiul lui Bogan Voievod, a înălțat acest hram cu numele Pogorârea Sfântului Duh, care a început a se zidi la anul 7011 (1503), luna lui april, în 27 zile, și s-a săvâșit în anul 7012 (1504) al domniei lui, anul patruzeci și șapte și o lună din al optulea curgător, luna. "  Inscripția nu a mai fost finalizată, domnitorul murind la 2 iulie 1504, înainte de terminarea construcției.

Biserica din Dobrovăț a fost zidită de Ștefan cel Mare numai până la stadiul de zidărie, finisarea acesteia fiind terminată, în 1504, de către domnitorul Bogdan al III-lea (1504-1517), urmașul la tron. Zugrăvirea în frescă a bisericii a fost săvârșită în vremea lui Petru Rareș (1527-1538; 1541-1546) între anii 1527-1531. Biserica a fost pictată în frescă, în stil bizantin, atât pe interior, cât și pe exterior. Intre pronaos și naos se află camera mormintelor (gropnița), aici fiind pictat sinaxarul (sfinții de peste an). Instituită ca mănăstire domnească și înzestrată de ctitor și de familia acestuia cu numeroase moșii și podoabe, Mănăstirea Dobrovăț a cunoscut o perioadă de prosperitate până către mijlocul sec.al 16-lea

            In anul 1607, domnitorul Simion Movilă (1606-1607) și soția sa, Marghita (călugărită cu numele de Melania), au construit, la 50 metri sud de clădirea bisericii lui Ștefan cel Mare, un paraclis cu hramul "Sf. Gheorghe" pentru a-l înmormânta acolo pe cel de-al șaselea fiu al lor, Pavel, mort la o vârstă fragedă.

     Printr-un document din 26 martie 1651, la elaborarea căruia și-au dat acordul mitropolitul Varlaam Moțoc al Moldovei, episcopii și membrii Sfatului Domnesc, voievodul Vasile Lupu (1634-1653) a închinat Mănăstirea Dobrovăț către Mănăstirea Zografu de la Muntele Athos. Domnitorul a justificat această închinare prin faptul că Mănăstirea Dobrovăț se afla părăsită de călugări și într-o stare de ruină.


             Mănăstirea Dobrovăț a fost prădată de tătari în anul 1658. In a doua jumătate a sec.al 17-lea, familia boierilor Racoviță a început să exercite un protectorat benefic asupra mănăstirii. Boierii Racoviță au efectuat lucrări de restaurare a complexului monahal după anul 1663. In cea de a doua jumătate a secal 17-lea a fost construit zidul de incintă și turnul de intrare, din acesta din urmă doar primul nivel fiind păstrat în forma originară. Hatmanul Nicolae Racoviță construise deja la 14 iunie 1663 „o pivniță de piatră și o casă pre pivniță” (clădirea se afla la 20 m vest de biserică și a fost dezafectată spre sfârșitul sec.al 18-lea), acoperise biserica mică: „și le-au făcut dumnealui aceste toate și le-au gătit” In nordul și estul incintei au fost construite chilii și spații de uz gospodăresc. Biserica mare a devenit necropolă a familiei Racoviță, aici aflându-se șase pietre funerare cu chenare și inscripții datate între 1664 și 1685.

         După tragicele evenimente din toamna anului 1739, când rușii, turcii și tătarii au dus aprige lupte în această regiune, rușii au distrus mănăstirea, jefuind tot ce se putea lua. Mari pierderi a suferit mănăstirea și între anii 1821-1822, când eteriștii au jefuit-o și ei..

In anul 1743, prin grija marelui paharnic Ștefan Ruset și a soției acestuia, Maria Sturdza, și cu cheltuiala monahului Macarie Hrisoverghi, s-a refăcut turnul porții, înălțându-se alte două nivele de formă octogonală. Tot în sec.al 18-lea a fost adăugat un mic pridvor în fața bisericii mari.
              In anul 1851, la inițiativa egumenului Acachie, biserica a fost supusă unei intervenții dictată de moda epocii (de inspirație rusească). Au fost adăugate trei turle masive, cu acoperiș în formă de „bulb de ceapă”, dispuse în linie, prin spargerea bolților naosului și pronaosului, precum și a semicalotei altarului. Deasupra gropniței a fost construită o turlă falsă din lemn, acoperită cu tencuială.
           In decembrie 1863, prin Legea secularizării averilor mănăstirești a domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), Mănăstirea Dobrovăț a fost scoasă de sub tutela Mănăstirii Zografu, iar călugării greci au plecat. Lipsită de sursele sale de venituri, mănăstirea a decăzut. In ea a fost instalată o pușcărie (în perioada 1865-1900), un orfelinat de fete (1900-1903) și în cele din urmă o școală de agricultură (1903-1930),

Cu timpul, pictura bisericii s-a degradat, astfel că în anul 1907 se puteau distinge doar portretele ctitorilor zugrăvite pe tabloul votiv din naos. Intre anii 1930-1936, Comisia Monumentelor Istorice, aflată sub președinția lui Nicolae Iorga, a patronat restaurarea picturii bisericii.

          După anul 1900, mănăstirea a fost transformată în orfelinat de fete, iar mai apoi, în școală de agricultură, până în anul 1930. Reînființată de regele Carol I, printr-un decret regal emis in ziua de 14 mai 1913, mănăstirea a primit o nouă obște monahală abia în anul 1930, când școala de agricultură a fost mutată în alt loc.

          Intre anii 1930-1948, în mănăstire s-a desfășurat o viață monahală completă, pentru ca mai apoi, între anii 1948-1970 aceasta să fie folosită pe post de școală și atelier de produs coșuri de răchită. In continuare, până în anul 1990, cele două lăcașuri, a lui Ștefan cel Mare și a lui Simion Movilă au funcționat ca biserici de parohie.
             In perioada 1974-1976, au avut loc cercetări arheologice care au descoperit  urme materiale ale unor așezări omenești anterioare perioadei în care a fost construită mănăstirea. Aceste așezări datează din două etape distincte de viețuire: sec. 3-4 e.N. și sec. 10-12 e.N.

             Cu această ocazie au fost înlăturate cele trei turle, iar biserica a fost acoperită cu o învelitoare unitară din tablă de cupru, după modelul din tabloul votiv S-a consolidat pictura interioară, precum și fragmente din fresca exterioară. S-a început restaurarea zidului de incintă, dar lucrările au fost brusc întrerupte de desființarea în 1977 a Direcției Monumentelor Istorice.

Intre anii 1990-1992, mănăstirea a fost populată de o obște de maici, iar din anul 1992, mănăstirea a fost luată în grijă de călugări.

Restaurarea complexului mănăstiresc a fost reluată abia în anul 1994, fiind începute lucrările de consolidare ale turnului clopotniță. Lucrările de consolidare au fost efectuate la nivelul etajului 2, cu stâlpișori și centuri din beton armat, precum și planșeu din beton armat.

Arhitectură

          Biserica din Dobrovăț a fost zidită din piatră, în stil curat moldovenesc; are altar, naos, gropniță îngustă și pronaos.

        Biserica "Pogorârea Sf. Duh" este situată în zona sud-estică a incintei medievale. Ea a fost construită din piatră brută de carieră (soclul), piatră cioplită (pereții) și cărămidă (bolțile). Pereții au grosime de 1,5 m, iar temelia are aproape 2 m.

        Edificiul are o formă mixtă: tip navă la exterior și plan triconc în interior. Biserica este înconjurată la partea superioară a naosului și pronaosului de două rânduri de ocnițe suprapuse, două ocnițe din partea de sus corespunzând uneia din partea de jos. Absidele laterale sunt înscrise în grosimea zidului, iar absida altarului este semicirculară. Biserica are câte trei contraforturi pe laturile de nord și sud, spre apus deschizându-se portalul în arc frânt. În construcția sa se observă prezența mai multor elemente de stil gotic cum ar fi contraforturile, ancadramente de ferestre și uși, cu vigniete și muluri, care impresionează pe vizitatori.

După particularitățile de construcție, se crede că meșterii au fost cei care au ridicat și biserica din satul Arbore. Fără turlă și abside laterale, biserica are coloane de piatră, în naos și în pronaosul boltit.

         Construită în stil moldovenesc, biserica lui Ștefan cel Mare se remarcă prin două trăsături definitorii: lipsa turlelor și intercalarea între pronaos și naos a unei gropnițe (cameră a mormintelor), element arhitectonic întâlnit și la biserica Mănăstirii Neamț. Interiorul bisericii este compartimentat în patru încăperi: pronaos (6,80 x 5,80 m), gropniță (5,80 x 4,00 m), naos și altar și nu are pridvor. Intrarea în pronaos se face printr-un portal din piatră, de factură gotică (în arc frânt), cu cinci retrageri succesive. Pronaosul are ferestre mai mari cu ancadramente în stil gotic. Încăperea mormintelor este separată de pronaos și de naos prin pereți, trecerea făcându-se printr-un portal dreptunghiular de piatră, cu baghete încrustate. Ferestrele pronaosului și gropniței sunt de dimensiuni mai mici. Absidele laterale din naos sunt adâncite în grosimea zidurilor. Cele două nișe din altar: proscomidiarul și diaconiconul sunt scobite și ele în grosimea zidurilor.

           In exterior, zidurile sunt întărite cu trei contraforturi pe fiecare latură. Spre vest se deschide portalul în arc frânt larg. Pronaosul este luminat de două ferestre mari, în arc frânt. Restul încăperilor sunt luminate de ferestre cu baghete încrucișate, cu partea superioară a deschiderii rotunjită.
           In anul 1851, bolțile naosului și pronaosului au fost sparte pentru a permite construcția unor turle, iar în gropniță s-a construit o turlă falsă, din lemn și tencuită. Cu prilejul restaurării din anii 1974-1976 însă, turlele au fost înlăturate și biserica a fost acoperită cu învelitoare din tablă de cupru. Fațadele exterioare, nepictate, au ornamente de piatră, de forma unor ocnițe, și un rând de firide, lucrate în cărămidă.

Necropola  

          Pietrele funerare din camera mormintelor mărturisesc statutul de gropniță domnească al bisericii. Aici se găsește mormântul doamnei Nastasia, soția lui Bogdan al III-lea, pe care stă scrisă următoarea inscripție slavonă: "Aceasta piatră e făcută și împodobită de binecredinciosul și de Hristos iubitorul, Io Bogdan voievod, doamnei lui, Nastasia și s-a strămutat în ea în zilele lui, la 7021 (1512) luna lui octombrie 14 la veșnicele locuri."

           Biserica mănăstirii Dobrovăț a fost gândită de la început și ca necropolă, acest lucru fiind dovedit de construirea unei camere a mormintelor cu dimensiuni interioare de 410 x 576 cm. Cercetările arheologice efectuate au dus la descoperirea în gropniță a 17 morminte distincte (dintre care doar 11 găsite in situ) și 7 zone cu aglomerări grupate de oseminte dislocate. Au fost recuperate 23 de cranii. Mormintele au fost jefuite, din cele șapte amenajări funerare cu zidărie existente în gropniță fiind distruse (parțial sau total) un număr de cinci.

               Mai multe pietre tombale se află în pronaos (nu în gropniță cum ar fi trebuit), dintre care cea mai veche este a Doamnei Nastasia, prima soție a lui Bogdan al III-lea, decedată la 14 octombrie 1513. Piatra este de o calitate inferioară, iar literele sunt în parte șterse. S-a reușit totuși descifrarea inscripției următoare: "Această piatră a făcut-o și împodobit-o binecredinciosul și de Hristos iubitorul Io Bogdan Voievod Doamnei lui Nastasia; și ea s-a strămutat în zilele lui la anul 7021 (=1513), luna lui octombrie 14, la veșnicile locașuri".
 

Ștefan cel Mare, Bogdan al III*lea cel Orb și Petru Rareș - Mănăstirea Dobrovăț

              Celelalte pietre aparțin familiei Racoviță și datează din secolul al XVII-lea, cei înmormântați aici fiind decedați în perioada 1664-1685. Hatmanul Nicolae Racoviță, care a făcut unele danii bisericii, a fost considerat ctitor și, prin urmare, șase dintre membrii familiei sale au fost înmormântați în pronaos, lângă mormântul Doamnei Nastasia. Cei șase membri ai familiei Racoviță înmormântați în biserică sunt: marele logofăt Eftodie Cehan Racoviță (d. 15 decembrie 1664) cu soția sa Teofana, fiul lor, marele logofăt Nicolae Racoviță (d. 8 martie 1685) și copiii acestuia, Andrei (d. 21 iulie 1685), Ecaterina (d. 1674) și Ion. Pietrele familiei Racoviță sunt din marmură albă, sculptate îngrijit și decorate cu motive florale, contrastând cu piatra de pe mormântul Doamnei Nastasia.A mai fost identificat în biserică și mormântul medelnicerului Mihu.

Iconografie

               Pictura a fost term, in timpul primei domnii a lui Petru Rareș, de o echipă de meșteri anonimi și este aproape integral păstrată. Pentru prima dată în programul de pictură murală interioară, în această biserică apare scena cu Aducerea Moaștelor Sfântului Ioan cel Nou la Suceava, eveniment întâmplat în anul 1415, la inițiativa domnitorului Alexandru cel Bun. Scena este pictată in pronaos, în registrul inferior.

Tabloul votiv aflat pe peretele naosului îi prezintă pe domnitorii Ștefan cel Mare, Bogdan al III-lea cel Orb și Petru Rareș, închinând biserica la picioarele Mântuitorului, care este așezat pe tron. Prezența lui Petru Rareș aici (în timpul căruia a fost pictată biserica) are sensul de a sublinia descendența acestuia din Ștefan cel Mare. Interesant este faptul că domnitorii nu sunt reprezentați cu familia ca la alte tablouri votive. Ei sunt reprezentați tineri, îmbrăcați în haine de brocart, cu coroane și părul lung căzut pe umeri. Biserica oferită Mântuitorului nu are turle și acoperișul este țuguiat și șindrilit, cum arată și atăzi după înlăturarea turlelor în perioada 1974-1976.

De asemenea, pe pereții bisericii sunt și trei picturi cu valoare de unicat; Minunea Sf. Atanasie de la Athos, Scara Virtuților a Sf. Ioan Sinaitul și Minunea Sf. Sava de la mănăstirea de lângă Ierusalim. În încăperea mormintelor sunt reprezentate în special scene de martiraje. Unele picturi au grafite datorate ostașilor din armata lui Ioan al III-lea Sobieski, care au trecut pe aici pe la anul 1686. cu impulsuri de distrugere.

          Biserica a fost pictată inițial și pe exterior, dar din pictură nu se mai văd azi decât unele porțiuni reduse ca suprafață, restul fiind șterse de ploi și zăpezi și, probabil șterse datorită calității vopselelor.

Deasupra ușii din gropniță care dă spre naos există următoarea inscripție în limba slavonă: "Binecredinciosul și iubitorul de Hristos Io Petru Voievod, din mila lui Dumnezeu Domnul Țării Moldovei, fiul bătrânului Ștefan Voievod, a zugrăvit și împodobit acest hram în numele Pogorârii Sfântului Duh, la mănăstirea de la Dobrovăț, la anul 703... luna ...". Luna și anul nu se mai disting. Pictura a fost restaurată în perioada 1930-1936, fiind spălată de retușurile ulterioare și de praful și fumul depuse în ultimele sute de ani.

          Ansamblul monahal din Dobrovăț, așa cum apare el astăzi, cuprinde: biserica cea mare, ctitorită de Ștefan cel Mare; o bisericuță mai mică, construită pe ruinele unui paraclis zidit de domnul Simion Movilă în anul 1607, pentru înhumarea fiului său, Pavel, turnul clopotniță, construit in anul 1743; zidul de incintă și clădirea care adăpostește în prezent chiliile călugărilor.

Restaurarea complexului mănăstiresc a fost reluată abia în anul 1994, fiind începute lucrările de consolidare ale turnului clopotniță. Lucrările de consolidare au fost efectuate la nivelul etajului 2, cu stâlpișori și centuri din beton armat, precum și planșeu din beton armat.

Obiecte de patrimoniu

        Biserica dispunea de obiecte de cult prețioase, valoroase documente, manuscrise și cărți, majoritatea acestora fiind trimise în anul 1860 la Muntele Athos de către egumenul Nathanail de la Mănăstirea Zografu. Monahii greci plecați după secularizarea averilor mănăstirești au jefuit fără nici o cruțare averile mănăstirilor romănești care le fuseseră închinate fără de cuget timp de peste trei secole.

            Dintre obiectele de cult valoroase s-au mai păstrat până astăzi numai un Epitrahil (donat de Ștefan cel Mare) și un Epitaf (început în vremea lui Ștefan și terminat în timpul lui Bogdan al III-lea), aflate astăzi la Muzeul de Istorie al României din București, precum și un Potir de argint aurit (donat de marele vornic Lupu Coci, viitorul domn Vasile Lupu, în 1630-1631), aflat astăzi în Biserica Golia. Dintre cărțile vechi de cult au mai rămas 12 Minee (dăruite de Ștefan cel Mare), un Triod (dăruit de Ștefăniță Vodă în 1525), un Apostol și alte câteva.

 Zidul de incintă și Turnul porții

           Zidul de incintă al mănăstirii a fost construit în sec.al 17-lea, odată cu turnul-clopotniță. El a fost construit din piatră legată cu mortar și delimita o suprafață de teren de forma unui patrulater neregulat. Zidul a fost parțial demantelat pe latura nordică a incintei, distrus pe latura vestică unde s-au construit casele familiei Racoviță și parțial refăcut pe latura sudică.

          Turnul porții a fost construit în sec.al 17-lea, odată cu zidul de incintă al mănăstirii, având inițial doar un parter cu un gang de intrare și un etaj. El avea formă de patrulater neregulat. In colțuri era susținut de contraforturi dispuse.

            In anul 1743, prin grija marelui paharnic Ștefan Ruset și a soției acestuia, Maria Sturdza, și cu cheltuiala monahului Macarie Hrisoverghi, s-a refăcut turnul porții, înălțându-se alte două nivele de formă octogonală. Cu această ocazie, pe fațada turnului s-a amplasat o placă cu următoarea pisanie: "Întru numele Domnului H(risto)s începutu-s-au acest turn a se zidi din temelie după cum se vede în lontru, cu paraclis, hramul Sf(ânt)ului Mare Mucenic Gheorghe, în dzilele luminatului domnului Ioan Constantin Neculai (Mavrocordat) Voievod, cu toată cheltuiala și osârdie sf(â)nți(ei) sale chir Macarie Hrisoverghi monah, pentru vecinica sa pomenire. Fost-au sârguitori cu osteneala Dum(nealui) Ștefan Rusăt vel pah(arnic) cu giupâneasa dum(nealui) Marie Sturdza. Leat 7251 (=1743) mart(ie) 5". Pe partea cealaltă a turnului, inscripția se continuă astfel: "Fost-au la această vreme egumen Ștefan monah".

         Turnul este construit din pereți portanți din zidărie de piatră tencuită cu mortar de var. Pe fațadă sunt arcaturi oarbe, racordate cu rudimente de capitele de forme rar întâlnite.^[4] Fundația este alcătuită din piatră de calcar, legată cu mortar de var.
          Turnul are trei etaje și o înălțime de aproximativ 25 m și este întărit cu contraforturi. În incinta mănăstirii se intră printr-un gang cu bolta semicilindrică cu 3 arce la margine și la mijloc, decorată cu rozete. Parterul are formă pătrată cu latura de 8,20 m, iar următoarele două nivele o formă octogonală. La parterul turnului se află gangul de intrare în incinta mănăstirii și, în dreapta, ușa care duce într-un turnuleț atașat pe latura din sud unde se află o scară în spirală pe unde se urcă la etajele superioare.

            Cele trei etaje aveau următoarea funcționalitate: -la primul etaj se afla locuința pentru paznicii mănăstirii și pentru clopotari, această încăpere fiind prevăzută cu ferestre de tragere; -la al doilea etaj se află un mic paraclis cu hramul Sf. Gheorghe, prevăzut cu o cupolă semisferică în partea centrală; -etajul al treilea adăpostea încăperea clopotelor, având ferestre largi, pe fiecare dintre cele opt laturi, și un acoperiș sub formă de cupolă. In clădirea turnului se afla și o hrubă secretă pentru adăpostirea odoarelor bisericești în vremuri de primejdie.

Paraclisul Sf. Mare Mucenic Gheorghe

La 50 metri sud de clădirea bisericii lui Ștefan cel Mare, domnitorul Simion Movilă (1606-1607) și soția sa, Marghita (călugărită cu numele de Melania), au construit în 1607 un paraclis cu hramul "Sf. Gheorghe" pentru a-l înmormânta acolo pe cel de-al șaselea fiu al său, Pavel, mort la o vârstă fragedă. Mormântul fiului său se afla în interiorul bisericuței, într-o boltă amenajată în peretele de sud. Deasupra mormântului s-a aflat următoarea inscripție în semicerc, în limba slavonă: "Aici este mormântul lui Io Pavel Voievod, preaiubitul fiu al iubitorului de Hristos Io Simeon Moghilă Voievod, care s-a mutat la veșnicile locașuri în anul 7115 (=1607) luna ...". Deși data decesului (24 mai) nu apare în inscripție, ea poate fi citită pe lespedea funerară. Inscripția de pe piatra de mormânt are următorul text: „Această piatră a făcut-o Io Simeon Moghilă voievod și doamna sa Melania, fiului său iubit Pavel Voievod, care s-a mutat la veșnicile lăcașuri în anul 7115 (1607), luna mai, în 24 zile”. Unii autori consideră că această piatră de mormânt a fost pusă prin 1619-1620 de către soția lui Simion Movilă, Doamna Marghita, călugărită în 1616 cu numele de Melania și decedată în 1622. Clădirea paraclisului a fost mărită în 1851, din inițiativa aceluiași egumen Acachie, fiul preotului Stoianovici din Rusciuc, construindu-se o turlă prin spargerea bolții. Tot atunci s-a repictat interiorul de către zugravul Gheorghe Mavrodin. Cu acel prilej, s-a pictat o pisanie cu următorul text: „Nu nouă Doamne, nu nouă, ci numelui Tău dăm slavă, acest sfânt și dumnezeesc lăcaș, s-a zidit a doua oară din nou și zugrăvindu-se de robii lui Dumnezeu arhimandritul Acachie sin erei Stoianoviciu Rusciucliu, egumen acestei sfinte mănăstiri, cu cheltuiala și a dumisale, bătrânul Pavel Stoianoviciu Rusciucliu, spre veșnică pomenire, 1851 oct. 28, pe vremea înaltului domn Grigore Ghica Vodă, cu mâna lui Gheorghe Mavrodin.”

          Cutremurul din 4 martie 1977 a dus la fisurarea gravă a clădirii paraclisului. Biserica a fost închisă pentru consolidare, iar icoanele și catapeteasma din lemn de tisă și poleită cu aur au fost duse în 1980 la Muzeul Mănăstirii Golia pentru a fi restaurate. La cutremurul din iunie 1986, paraclisul s-a dărâmat, rămânând în picioare doar peretele vestic și o parte din pereții de la nord și sud. În perioada 1990-1992, bisericuța a fost refăcută pe vechea fundație, păstrându-se planul arhitectonic inițial. Biserica-paraclis avea plan treflat. Inițial, zidurile paraclisului începeau direct de pe pământ, fără nici un fel de fundație, iar fațadele erau lipsite de ornamentații. Noua construcție se sprijinea pe un soclu de piatră cioplită, având patru ferestre mari, iar fațadele au fost ornamentate.

         Interiorul său era compartimentat în trei încăperi: pronaos (gropniță), naos și altar. Pereții interiori au fost pictați în stil neoclasic, dar cu pigmenți de slabă calitate, ceea ce a dus la degradarea în timp a picturii. Se remarca portretul funerar al tânărului Pavel Movilă, pictat în veșmânt de ceremonie, încoronat și ținând o garoafă în mână. Lăcașul de cult avea o catapeteasmă din lemn de tisă, poleită cu aur, având dimensiuni mai mici.

Casa familiei Racoviță

           In incinta mănăstirii, la 70 de metri vest de biserică, hatmanul Nicolae Racoviță a construit începând din anul 1663 o clădire masivă cu pivnițe mari, căreia i s-a adăugat ulterior un etaj. Clădirea a fost folosită de călugări până în 1863.

In această clădire au funcționat după secularizarea averilor mănăstirești o pușcărie (1865-1900), un orfelinat de fete (1900-1903), o școală de agricultură (1903-1930) și o școală și atelier de împletit coșuri din răchită a Inspectoratului Silvic Iași (1948-1970). Incepând din anul 1990, aici s-au amenajat chiliile călugărilor, trapeza și un mic paraclis.

In anul 2004, a fost amplasat în incinta mănăstirii un bust de bronz al lui Ștefan cel Mare.