MĂNĂSTIREA BISERICANI

        Așezământul este situat la 12 kilometri vest de orașul Piatra Neamț, pe șoseaua Piatra Neamț - Bicaz și la o altitudine de 650 de metri. Fiind așezat în zona înaltă a muntelui Pietrosul, din șoseaua p rincipală se urmează un drum în urcare, cu multe serpentine,  de o deosebită frumusețe, având Valea Bistriței pe dreapta, după care urmează muntii acoperiți cu codrii de conifere. Sus pe munte s-au păstrat o parte din construcţiile Mănăstirii Bisericani, una dintre cele mai importante mănăstiri din această zonă, care, timp de aproape trei veacuri a rivalizat ca bogăţie şi ca forţă spirituală cu vechea ctitorie a lui Alexandru cel Bun de la Bistriţa. Aici se păstrează "Sfânta Icoana Făcătoare de Minuni din Stejar".

      Iniţial, aici pare să fi existat o sihăstrie a Mănăstirii Bistriţa, într-un loc retras şi îndepărtat, mărginit la apus de muntele Pietrosul, la sud de dealurile Crucii şi Grecului şi Varnava la nord. O veche tradiţie consemnează sosirea la Bistriţa a monahului Iosif care, după un îndelung pelerinaj prin Locurile Sfinte, s-a reîntors în fruntea unui grup de anahoreţi ce-l însoţiseră în anii petrecuţi acolo. Dar nu după multă vreme, acest călugăr Iosif şi tovarăşii săi s-au retras în munţi, adăpostindu-se în scorburi şi rugându-se într-o peşteră printre stânci.

      Cauza care i-a determinat să părăsească Mănăstirea Bistriţa nu trebuie căutată doar în dorinţa lor de a duce o existenţă cu totul izolată, ci şi în necesitatea de a respecta ritualul oriental al slujbelor religioase neîntrerupte pe care-l deprinseseră la Sfântul Mormânt. Anahoreţii lui Iosif, de două ori pe săptămână, în nopţile de miercuri spre joi şi sâmbătă spre duminică, slujeau şi se rugau fără întrerupere făcând de veghe. Pentru acest insolit obicei li s-ar fi spus "bisericoşi" sau "bisericani", denumire ce s-a extins şi asupra aşezării monahale pe care ei au întemeiat-o după părăsirea Mănăstirii Bistriţa. Cuviosul Iosif a organizat rânduiala slujbei neîntrerupte, împărțind călugării în trei cete, fiecare ceată slujind trei ore, după modelul mănăstirii Studion din Constantinopol. La vremea aceea, era singura mănăstire cu această rânuială din țara noastră.

     In sec.al 15-lea, în zonă s-au nevoit mulți schimnici, fapt pentru care în toponimia locului se păstrează până azi nume de călugări, precum: Muntele lui Simion, Muntele Averchie, Muntele lui Metodie, Muntele lui Varvara, Muntele Pir, Muntele Grecu, iar din sec.al 17-lea și Muntele Chiriac. Multi dintre acești monahi au trăit in apropierea Peșterii Sfântului Cuvios Iosif de la Bisericani.

     Pe la 1498, pe timpul lui Ștefan cel Mare, Iosif şi toţi ceilalţi închinători de la Bisericani au început să-şi ridice biserică, dar cum nu dispuneau decât de propriile mijloace, se osteneau fără prea mare spor. Abia în timpul lui Ştefăniţă Vodă (1517-1527), nepotul lui Ştefan cel Mare, călugării de la Bisericani au reuşit - cu ajutorul acestuia - să-şi ridice lăcaş trainic de piatră. Şi tot Ştefăniţă Vodă, terminând biserica, a înzestrat-o cu terenurile din jur, în ciuda protestelor pe care i le-a adresat obştea monahală de la Bistriţa. Cu aceasta, sihăstria Bisericanilor s-a transformat într-un schit a cărui biserică se afla pe propria sa moşie şi care a obţinut curând deplină autonomie în raporturile sale cu Mănăstirea Bistriţa.

    Cercetările recente au impus o serie de corecturi. Se pare că primul schit de lemn s-a ridicat aici încă din vremea lui Alexandru cel Bun, acesta făcând şi primele donaţii. Mai târziu, Ştefan cel Mare, Ştefăniţă Vodă, Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu s-au înscris şi ei printre ctitorii-donatori, Ştefăniţă Vodă fiind acela care a ridicat prima biserică de zid.

   In primele decenii ale sec.al 17-lea, moşia Schitului Bisericani s-a extins vertiginos prin danii domneşti şi boiereşti dar şi prin cumpărături, ajungând să cuprindă o mare parte din cursul mijlociu al Bistriţei până dincolo de Bicaz şi aproape toată valea Tarcăului. Constantin Movilă, Ştefan II Tomşa, Radu Mihnea şi Miron Barnovschi sunt acei domni ai ţării care, în afara unor întinse suprafeţe de teren şi păduri, au înzestrat obştea monahală de aici cu un mare număr de biserici, mori şi stâne aducătoare de mari şi importante venituri. In aceste condiţii nu este de mirare că, încă de la începutul sec.al 17-lea, Schitul Bisericani a fost recunoscut ca mănăstire, ajungând să se numere printre cei mai mari proprietari funciari de pe valea Bistriţei.

   La Bisericani au făcut îmbunătățiri și au dăruit scumpe odoare logofătul Pătrașcu, Bașotă și soția sa, Grozava, în 1627, Toma Postelnicul și soția, Iftimia, Dumitrașcu Ștefan, marele logofăt și soția sa Maria în 1631, ca și Dumitrașcu Buhuși cu Ileana și Dumitrașcu Șoldan. Au ajutat cu mari averi ridicarea unor ziduri puternice în jurul mănăstiri, cu tunuri de apărare pe fieare colț.

   Această perioadă, atât de rodnică sub aspect economic, s-a manifestat pozitiv şi în dezvoltarea ansamblului de locuinţe al mănăstirii. In 1627, sub Miron Barnovchi Movilă, se construiesc primele trei turnuri ce vor marca tot atâtea colţuri ale incintei, iar în 1631, în timpul domniei lui Moise Movilă, marele logofăt Dumitraşcu a zidit şi turnul cel mare din colţul sud-vestic. Tot atunci sau în anii imediat următori s-au construit şi zidurile de incintă dintre aceste turnuri, Mănăstirea Bisericani transformându-se într-un loc sigur chiar şi în vremurile cele mai tulburi. De asemenea, în 1637, sub Vasile Lupu, s-a zidit pronaosul şi clopotniţa de deasupra sa, trapezăria cu pivniţa, clisiarniţa şi mai multe chilii de lemn.

 La începutul sec.al 18-lea, Mănăstirea Bisericani continuă să rămână unul dintre cele mai importante aşezăminte monahale din această parte a ţării. Pe harta întocmită de Dimitrie Cantemir, printre puţinele obiective consemnate pe valea Bistriţei figurează totuşi Mănăstirea Bisericani. Dar biserica lui Ştefăniţă Vodă, cu adaosurile ei din 1637, a început să se ruineze şi în 1786 a fost refăcută din temelii, de domnitorul fanariot Constantin Moruzi, după cum se află din pisania de la intrare: Această sfântă biserică ce prăznuieşte Buna Vestire, fiind întâiu zidită de Ştefan Vodă fiul lui Bogdan Vodă, din leat 7020 (1512) şi fiind învechită şi pornită spre răsipire s-au prefăcut din temelie de iznoavă cu ajutorul şi mila lui Dumnezeu, în zilele luminatului Domnului nostru Constantin Dimitrie Moruzu Voievod, prin silinţa şi osteneala ieromonahului Ioil, egumen de Bisericani, leat 1786, iunie 20. In legătură cu cele cuprinse în pisanie se impun două observaţii. In primul rând, data primei zidiri (1512) este eronată, deoarece Ştefăniţă Vodă a urcat pe tronul Moldovei abia în 1517 şi nu este exclus ca cel ce a realizat această inscripţie să fi copiat greşit data respectivă de pe cea originară. Pe de altă parte, s-a constatat că refacerea din 1786 nu a fost chiar totală, deoarece s-a mai păstrat pronaosul din 1637 cu camera clopotelor de deasupra sa.

In 1821, în vremea Eteriei, mănăstirea a fst prădată, dispărând multe din vechile odoare ctitorești, iar câte au mai rămas au fost topite și refăcute în lucrări noi de stareții: Veniamin și Nocon Marinescu, între 1838-1854.

Arhitectură

    Intrarea în biserică se află pe latura de sud, printr-un portal de piatră sculptată ce reproduce cunoscutul motiv al baghetelor încrucişate atât pe montanţi cât şi pe lintel. Acelaşi motiv reapare şi la chenarul de piatră al celor două ferestre ale turnului: una amplasată asimetric pe faţada sudică, cealaltă în axul peretelui de apus.

   Turnul-clopotniţă este o construcţie masivă, căreia i s-a redus din înălţime cu prilejul lucrărilor din 1786. In exterior, sânurile laterale ale bisericii au formă dreptunghiulară, pe cel sudic fiind amplasat un cadran solar de piatră. Absida altarului - de formă pentagonală - are două ferestre mari care înlocuiesc obişnuita fereastră în ax, ca la Socola şi "Sf. Gheorghe" din Iaşi. Pe latura de miazănoapte, unde alunecările de teren constituie un permanent pericol, s-a construit un zid de sprijin care acoperă absida nordică şi tot corpul bisericii. Tot pe această latură, până la colţul nord-vestic al incintei, se înşiră cinci contraforturi masive, două dintre ele sprijinind zidul dublu al bisericii. In afara acestora, nu mai întâlnim decât un singur contrafort, în colţul sud-vestic al turnului. Intreaga construcţie degajă o atmosferă de echilibru şi austeritate. Doar şirul de ocniţe aflat sub cornişă şi eleganţa turlei de deasupra naosului mai nuanţează suprafeţele exterioare, altfel monotone.

      In interior, spațiul este împărțit în pronaos, naos și altar. La acestea se adaugă pridvorul construit mai târziu. Pe pridvor se află turnul-clopotniță masiv, în fprmă pătrată, deformat la colțuri Pardoseala este de piatră. Dacă se exceptează pronaosul adăugat în 1637, în biserică nu se distinge decât o singură încăpere, divizată în trei travei cu ajutorul a două arce transversale. Traveea mediană, care include absidele laterale dând spaţiului o formă ovoidală, preia descărcarea sistemului de boltire cu arce suprapuse şi pandantivi, deasupra căruia se înalţă o turlă zveltă, în contradicţie cu masivitatea restului construcţiei. Invelitoarea este realizată din şiţă în trei ape şi marchează printr-o lucarnă oarbă tainiţa. Naosul are câte două ferestre pe faţadele de nord şi de sud (caracteristică proprie sec.al 18-lea), iar în peretele vestic se află uşile scărilor ce duc în turn şi la tainiţa de sub acoperiş.

  Biserica nu are zugrăveală decât pe calotă şi pandantivii bolţilor. In schimb, catapeteasma - executată probabil cu prilejul lucrărilor din 1786 - este de o rară frumuseţe. Ornamentaţia bogată, de o vivacitate cromatică ieşită din comun, contrastează cu sobrietatea icoanelor zugrăvite pe fonduri mate, de o discreţie care impune. Între registrele cu icoane s-au cruţat benzi libere în care s-au pictat mănunchiuri miniaturale de trandafiri, după modelul desenelor populare.In acelaşi spirit s-au realizat şi uşile împărăteşti, remarcabile prin sculptura densă de arabesc a suprafeţelor dinspre naos. Lucrate din scânduri mari de stejar, uşile diaconeşti se menţin pe aceleaşi coordonate stilistice, însă decoraţia sculpturală este mai aerisit spaţiată, întărind expresivitatea picturilor din zonele centrale.

     Prima jumătate a sec.al 19-lea a marcat o nouă și ultimă etapă constructivă în ansamblul Mănăstirii Bisericani. Atunci s-au ridică toate chiliile din piatră şi cărămidă, s-a construit stăreţia şi, probabil, paraclisul din colţul sud-estic.

   După 1863, când aşezamântul monahal de la Bisericani a pierdut cele mai importante surse de venituri, tezaurul s-a risipit, clădirile s-au ruinat, iar numărul călugărilor a scăzut rapid. Pe la 1880 au plecat ultimii călugări şi întregul complex de construcţii a fost abandonat. Abia în 1885 s-a amenajat sumar un penitenciar, dar după o scurtă perioadă de funcţionare (până în 1900) clădirile au fost iarăşi părăsite, Pușcăriații au fost duși la mănăstirea Pângărați. In 1905, au fost preluate de "Societatea pentru profilaxia tuberculozei" (partea de vest) şi transformate în sanatoriu. Din 1920 sanatoriul s-a extins ocupând toate clădirile din sud, sud-est și sud-vest de biserică.  De atunci s-au succedat mai multe etape de amenajări, modificări și construcţii, datorită cărora este destul de greu de reconstituit vechea configuraţie a complexului mănăstiresc.

   Ansamblul sanatorial mai păstrează totuşi - în afara bisericii - şi alte elemente al căror aspect monumental poate constitui un preţios indiciu în aprecierea configuraţiei şi posibilităţilor fostei mănăstiri. Turnul cel mare din colţul sud-vestic, deşi a fost fragmentat pe orizontală cu prilejul consolidărilor din 1990, impresionează şi astăzi prin grosimea zidurilor, prin prezenţa contraforturilor exterioare şi, în general, printr-o masivitate proprie unor asemenea construcţii. La nord-vest şi la sud-est, turnurile rotunde au fost parţial sau integral încorporate noului ansamblu, dar modificările efectuate n-au putut elimina unele trăsături specifice secolului al 17-lea, pe care le întâlnim şi la "Palatul Cnejilor" de la Ceahlău. In sfârşit, fragmentul de zid care se mai păstrează între turnul nord-vestic şi clopotniţă pune în evidenţă rezistenţa deosebită a incintei care se construise în jurul bisericii încă din sec.al 17-lea.

  Fosta capelă a mănăstirii rămâne însă cea mai interesantă dintre vechile părţi componente păstrate până astăzi. Împărţită în două printr-un planşeu de etajare, poate fi apreciată ca o construcţie destul de înaltă şi de masivă, realizată într-un spirit arhitectural puţin amalgamat. Portalul de la intrare e susţinut de doi pilaştri angajaţi, iar interiorul în formă de navă este acoperit de o calotă sferică sprijinită pe patru arce care se îmbină în consolă. Altarul, boltit în sfert de sferă, este delimitat printr-un arc ce se descarcă în zidurile exterioare şi de care este ancorat iconostasul. În orice caz, proporţiile şi eleganţa acestui paraclis atestă bogăţia şi însemnătatea la care ajunsese Mănăstirea Bisericani în ultimele decenii ale sec.al 18-lea.

Icoana Maicii Domnului de la Bisericani

     Icoana Maicii Domnului de la Bisericani este legată de o întâmplare din viața Sfântului Iosif de la Bisericani. Cuviosul Iosif de la Bisericani a viețuit, vreme de câțiva ani, intr-o peșteră din apropierea actualei mănăstiri. Inmulțindu-se ucenicii, în apropierea peșterii sale, Cuviosul Iosif a înățat o biserică din lemn, apoi a organizat rânduiala slujbei neîntrerupte, împărțind călugării în trei cete, fiecare ceată slujind cate trei ore din noapte, după modelul tipiconal din Mănăstirea Studion, din Constantinopol.

    Vremurile erau însă tulburi, iar biserica schitului a fost incendiată de către tătari. Razboaiele Moldovei cu păgânii i-au determinat pe călugări să părăsească sihăstria de la Bisericani, pentru a se retrage în Sfântul Munte Athos, Grecia. Astfel, în luna iulie a anului 1449, coborând ei pe Valea Rea, la mică distanță de peșteră, dintr-un stejar, a izbucnit o vedenie de fulger. In fața ochilor li s-a înfățișat Sfânta Fecioară Maria:

-“Unde plecati, parintilor?” Cuviosul Iosif a răspuns: “La Sfântul Munte, în Grădina Maicii Domnului.” Maica Domnului le-a răspuns, zicand: “Nu plecați, căci și aceasta este Grădina Mea.” 

   Scena celor patru călugări, cu vedenia Maicii Domnuluilui în stejar, a fost zugrăvită pe iconostasul Maicii Domnului din biserica voievodală, în anul 1517.

    Călugării au găsit apoi, în scorbura stejarului, o icoană a Maicii Domnului, păstrată până astăzi. Pe acel loc ei au înălțat o bisericuță din lemn, iar după câțiva ani, prin ajutorul voievodului Ștefăniță Vodă, a fost zidita Mănăstirea de piatră de la Bisericani. Icoana Maicii Domnului, gasită în scorbură, s-a facut renumita prin puterea ei de a alunga duhurile necurate abătute asupra oamenilor. Icoana Maicii Domnului de la Bisericani are și darul de a curma suferințele celor care suferă de boli ale plămanilor.

    Cu binecuvântarea P.F.Daniel, în anul 1998, pe locul cu pricina s-a construit un paraclis cu hramul “Acoperamantul Maicii Domnului”, el cuprinzând și trunchiul stejarului cu icoana. Paraclisul a fost sfințit în data de 3 octombrie 1999, la implinirea a 500 de ani de la minunata intamplare.