luni, 18 aprilie 2016

MĂNĂSTIREA COȘULA


Mănăstirea Coșula datează din anul 1535, când marele vistiernic Mateiaș a construit aici un complex monahal. Este o mănăstire de călugări amplasată în satul Coșula (din județul Botoșani), la o distanță de 20 kilometri sud-est de orașul Botoșani.
Monumentul religios Coșula este alcătuit din următoarele 7 obiective:
  • Biserica "Sf. Nicolae" - datând din anul 1535, cu transformări din 1858
  • Casa egumenească - datând din secolul al XVII-lea
  • Arhondaricul - din 1848
  • Trapeza - datând din secolul al XVII-lea
  • Cuhniile - datând din secolul al XVII-lea,
  • Turnul clopotniță - datând de la sfârșitul secolul al XVIII-lea
  • Zidul de incintă - datând din secolul al XVII-lea,
Mănăstirea Coșula a fost construită în anul 1535 de către marele vistiernic Mateiaș, sfetnicul domnitorului Petru Rareș, pe malul stâng al râului Miletin. Ea a fost realizată în stilul arhitecturii feudale moldovenești. Biserica a fost pictată în frescă în perioada 1537-1538.
Deasupra ușii pronaosului se află o pisanie cu următoarea inscripție în limba slavonă: "Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh a binevoit dumnealui Matiaș Marele Vistiernic și a zidit hramul Sf. Nicolae la mănăstirea sa, pe Miletin; s-a început la 23 aprilie și s-a săvârșit în același an, anul 7043 septemvrie 8 zile" (=1535).
Ctitorul bisericii mănăstirii Coșula este vistiernicul și apoi logofătul Mateiaș, fiul pârcălabului
Grumaz. Acesta provenea dintr-o veche familie de boieri din Moldova El a ocupat dregătoria de mare vistiernic în timpul primei domnii a lui Petru Rareș (1527-1538), prima sa menționare printre dregătorii sfatului domnesc având loc într-un document din 3 martie 1535. In calitate de vistiernic, Mateiaș avea responsabilitatea administrării veniturilor țării dar și ale curții domnești. El a fost un boier de încredere al domnitorului, fiindu-i încredințate și misiuni diplomatice. El a fost trimis cu diferite misiuni în Transilvania, pentru a trata cu Ioan I Zápolya sau cu reprezentanții regelui Ferdinand. Unul dintre emisarii imperiali, episcopul de Lund, îi făcea în 1536 un portret destul de elogios: „In adevăr e un om foarte modest, foarte bun și, pe lângă aceasta, foarte prudent și destul de cumpănit în afacerile sale, așa cum n-aș putea găsi altul în acest regat.” 
La sfatul voievodului, el și-a trimis familia și bunurile în Transilvania, din cauza pericolului turcesc ce amenința Moldova, dar nu l-a urmat pe domnitor în exil. Noul domnitor,Ștefan Lăcustă (1538-1540), l-a făcut pe Mateiaș pârcălab de Roman (între 7 martie și 13 iunie 1540), iar la 30 noiembrie 1540 este menționat ca al cincilea boier din Sfatul domnesc, dar fără dregătorie. După reîntoarcerea lui Petru Rareș pe tron în 1541, Mateiaș este numit în dregătoria de mare logofăt în locul lui Gavril
Trotușan, care a fost ucis ca trădător În perioada iulie 1541 - martie 1545, marele logofăt Mateiaș s-a aflat ca ostatec la Făgăraș, fiind lăsat ca zălog acolo de Petru Rareș în locul lui Ștefan Mailat. În perioada captivității sale, domnitorul nu a numit niciun alt mare logofăt. Marele boier a fugit de la Făgăraș în perioada martie - aprilie 1545 și s-a înapoiat în Moldova prin Țara Românească. El apare într-un document al sfatului domnesc din 4 aprilie 1545.
Mateiaș și-a păstrat dregătoria și în timpul domniei lui Iliaș al II-lea Rareș (1546-1551). El a ctitorit Biserica "Sf. Nicolae" de la Mănăstirea Coșula (1535) și Biserica "Pogorârea Sfântului Duh" din Horodniceni (1539). Vistiernicul Mateiaș a fost înmormântat în biserica ctitorită de el la Horodniceni, aici aflându-se și mormintele altor membri ai familiei sale.
În secolele 17-18, mănăstirea a fost un important centru cultural, aici realizându-se prima traducere în limba română a unui text din Herodot de către un monah de la Coșula în secolul al XVIII-lea. Traducerea s-a realizat după un manuscris vechi din limba neogreacă, adus în Moldova din insula Creta, unde fusese tradus din limba greacă veche de un călugăr elen. Textul tradus a fost depus de către istoricul Nicolae Iorga la Academia Română

De asemenea, un număr de 372 de documente s-au luat din mănăstire și s-au depus la Arhivele Naționale. Intr-un articol din 1925, Tiberiu Crudu enumera 5 volume mari de manuscrise pe care Nicolae Iorga le-a luat pentru a le duce Academiei Române, plus o serie de 17 cărți „ce au o valoare incontestabilă” și care aveau o vechime de 200-300 de ani. Autorul nota în articol că „mulțimea atâtor cărți cu conținut atât de variat denotă că odinioară, în jurul mânăstirii Coșula, era un cler cu o cultură înaltă și aleasă”. Tot atunci, în veșmântăria bisericii au fost descoperite obiecte de cult vechi, dintre care unele datau din perioada domniei lui Petru Rareș.

In decursul timpului s-au efectuat mai multe reparații și renovări ale complexului monahal (în anii 1848, 1856-1858 și 1978). Cu prilejul reparațiilor din 1858, pictura inițială în tehnica frescă din interior, datând din 1538, a fost acoperită sub un strat nou de pictură în ulei. Atunci s-a construit șui un pridvor la intrarea în biserică.
In anul 1908, mănăstirea a fost părăsită de călugări; biserica a devenit biserică parohială a satului, iar clădirile monahale au fost cedate Ministerului Sănătății pentru a adăposti un spital.
Istoricul Nicolae Iorga a atras atenția asupra Mănăstirii Coșula, el subliniind că acest ansamblu mănăstiresc este unul dintre foarte puținele monumente vechi din ținutul Botoșanilor. El a făcut în 1904 o călătorie prin Moldova, ajungând și la „ ...pădurea Coșulei, – dincolo de care așteaptă vechea mănăstire a lui Mătieș vistierul lui Petru Rareș, cu zidul de împrejmuire suind în zimți dealul și cu măiastra pisanie, – pădure lungă și deasă...”. Istoricul a descoperit în timpul vizitei din octombrie 1908 prima traducere în limba română a unui text din Herodot realizată de către un monah de la Coșula în secolul al XVIII-lea. Invitat mai târziu de profesorul de limba franceză de la Liceul Laurian din Botoșani de a participa împreună la o excursie colectivă a Asociației foștilor elevi al Liceului Laurian la Mănăstirea Putna, Iorga îi scria într-o scrisoare din 1923 că Mănăstirea Putna este departe și nu sunt legături directe de tren, spunându-i "aveți aproape atât de frumoasa Coșulă și Vorona, într-un cadru de natură așa de bogat.”  Excursia a avut loc la 28 decembrie 1924, iar Iorga a găsit cu acel prilej în biblioteca bisericii 5 volume mari de manuscrise pe care le-a luat pentru a le duce Academiei RomâneIn 1968 au fost realizate unele lucrări de consolidare a beciurilor. In anul 1978, a fost demolat pridvorul bisericii și veșmântăria.
In anul 1991, mitropolitul Daniel Ciobotea al Moldovei și Bucovinei a reînființat Mănăstirea Coșula, aducând aici călugări care să se ocupe de refacerea vieței monahale din acest complex monahal medieval. În 1996, a fost finalizată construcția a două construcții de zid cu rol de chilii, cu cerdacuri largi. La 100 metri nord-vest au fost construite anexele gospodărești. Au fost renovate clădirea arhondaricului și cea a stăreției.
Arhitectura
Biserica a fost construită după planul simplu, treflat, caracteristic multora dintre monumentele bisericești înălțate în vremea lui Ștefan cel Mare și Petru Rareș. Materialul de construcție folosit a fost piatra brută la zidurile drepte și la soclu și cărămida la conturarea ferestrelor și a ocnițelor. Absidele laterale și absida altarului au câte cinci firide mari, desupra cărora se află un șir de ocnițe care înconjoară biserica ca un brâu. Firidele și ocnițele se regăsesc și la turla aflată deasupra naosului. 


In interior, se constată eliminarea zidului despărțitor dintre pronaos și naos, care a fost înlocuit cu o arcadă puternică care susține bolta și care se reazemă pe ziduri prin console. Deasupra naosului se află o turlă deschisă cu baza poligonală îngropată parțial în acoperișul bisericii. Ferestrele și ușile au tocuri de piatră cu elemente gotice. In anul 1958, ferestrele au fost lărgite. Acoperișul bisericii este din tablă cu aliaj de cupru, iar pardoseala este din beton. Zidul de incintă al mănăstirii are pe partea de vest trepte care, după cum afirma Dumitru Agachi, "ritmează costișa amplasamentului mănăstirii, lăsând privitorului o deosebită și puternică impresie de scară a urcușului monastic și isihie, deopotrivă".
Iconografie
Biserica Mănăstirii Coșula a fost pictată atât în interior, cât și în exterior. Urmele picturii inițiale în tehnica frescă din interior, datând din 1538, se mai pot vedea sub straturile de pictură în ulei ce datează din sec.al 19-lea (mai precis din 1858). Specialiștii în artă Sorin Ulea și Vasile Drăguț datează pictura interioară în perioada 1537-1538. După curățarea integrală a unor scene de pictură interioară s-au scos la iveală o pictură de un mare rafinament estetic. Sfinții militari sunt reprezentați în posturi marțiale. Sorin Ulea a remarcat o scenã interioară, din primul registru al picturii murale, plasată la vest de absida sudică, în care Maica Domnului cu pruncul Iisus în brațe este înconjurată de arhanghelii Gavril și Mihail într-o poziție de adorare. Arhanghelul Mihail are ochii ridicați spre cer și colțurile gurii coborâte, transmițând o stare de ușoară tristețe, cu rolul de a spori seriozitatea contemplării.

Pictura exterioară a fost realizată în timpul primei domnii lui Petru Rareș (1527-1538). Ea a fost îndepărtată de meșterii care au făcut lucrări de reparații ale edificiului, fiind păstrat întâmplător doar un fragment al unor fresce vechi reprezentând Judecata de Apoi, deasupra ușii de intrare în biserică de pe fațada vestică. Acest fragment se afla pe peretele ascuns de podul pridvorului bisericii și astfel a scăpat.
Nicolae Iorga a descoperit în 1924 urmele picturii vechi sub stratul de pictură în ulei adăugat la mijlocul seec.al 19–lea. Astfel, pictura nouă se coșcovise scoțând la iveală pictura veche în frescă. În plus, istoricul a descoperit o frescă veche în podul pridvorului bisericii, care reprezenta o urmă a picturii exterioare. El a dispus copierea întregii picturi.
Printre odoarele Bisericii Coșula care se mai păstrează și astăzi menționăm o Cruce de metal, în stil apusean, trei broderii cu caracter religios în fir de mătase cu perle, cel mai mare având și două rubine (Acoperământul pentru Sf. Disc, Acoperământul pentru Sf. Potir, Aerul sau văzduh pentru Sf. Vase) și un Epitrahil, lucrate de mână și atribuite cneaghinei Anghelina, soția vistiernicului Matiaș, ctitorul bisericii.
Casa egumenească din curtea Mănăstirii Coșula datează din secolul al XVII-lea și este catalogată ea-însăși ca monument istoric. Ea se află la 50 m nord-vest de biserică și este compusă din două nivele, cu cerdac la etaj, coloane la parter și beci la subsol. Ca urmare a lipsei de interes din parte autorităților locale din perioada regimului comunist, ea a început să se ruineze.
Deși reprezentanții Ministerului Culturii au introdus casa pe lista prioritară a monumentelor care au nevoie de reparații capitale și au fost descoperite în arhive proiectele originale și schițele care indică cum arăta odinioară, Casa egumenească a fost scoasă de pe lista de priorități a guvernului României. Primarul comunei Coșula a reușit să obțină promisiunea Companiei Naționale de Investiții că va finanța lucrarea cu suma de 100.000 lei noi cu condiția ca Ministerul Culturii să garanteze preluarea lucrărilor și continuarea investiției, care va ajunge la 500.000 lei noi, până la finalizarea acesteia.
Turnul clopotniță - datează de la sfârșitul sec.al 18-lea. Este o construcție din zid, cu parter și etaj și o cupolă puțin pronunțată, acoperită cu tablă. El se află mai la deal de biserică.
Arhondaricul - datează din 1848 și este alcătuit din cinci camere și o sală. Este aflat la vest de biserică. A fost ctitorit de arhimandritul Ignatie, care a finalizat construcția la 3 decembrie 1848, după cum arată inscripția.
Picturi datând din Secolul XVI-lea, din timpul domniei lui Petru Rareș, au fost descoperite, recent, la Mănăstirea Coșula din județul Botoșani cu prilejul unor lucrări de restaurare a bisericii.


Zidul de incintă - datează din secolul al XVII-lea. Complexul mănăstiresc este înconjurat cu zid de cărămidă în părțile de est și vest și cu gard de scândură în partea de sud-vest. În partea de vest, zidul are o poartă mare de intrare cu gang, iar zidul urcă pe deal în trepte.








vineri, 15 aprilie 2016

MĂNĂSTIREA COMANA


Mănăstirea Comana, situată în comuna Comana din judeţul Giurgiu, a fost ctitorită de Vlad Țepeș ( 1476) în anul 1461, ca o mănăstire nefortificată, care, însă, s-a ruinat până la finele sec.al 16-lea. Locul pe care a fost așezată mănăstirea era odinioară o insulă în mijlocul mlaştinilor, iar accesul se făcea pe o poartă aflată în nordul incintei, după ce se traversa un pod de lemn, uşor de incendiat la vreme de primejdie. Din această perioadă s-au descoperit urmele unei biserici de plan dreptunghiular (12 x 10 m), care avea fundaţie din cărămidă iar partea superioară din bârne. Interiorul bisericii era tencuit şi pictat, găsindu-se urme de vopsea roşie şi albastru închis. În jurul acestei bisericuţe chiliile mănăstirii. Săpăturile arheologice întreprinse între 1971-1972 au descoperit parţial unele încăperi, dar fără a putea reconstitui chiar şi numai grafic întregul ansamblu. Cu toate că a fost ridicată în mare parte din material perisabil, această biserică cu unele reparaţii făcute de domnitorii următori a durat un secol şi jumătate, ceea ce dovedeşte, încă o dată, siguranţa ce i-o dădea poziţia naturală a terenului – insulă între păduri şi ape.




In 1588, boierul Radu Şerban din Coiani - satul Mironeşti  de azi - a început zidirea unei noi mănăstiri la Comana pe pământurile moştenite de la mama sa, Maria din Coiani, iar alegerea locului de ridicare a ctitoriei a fost determinată de existenţa zidurilor vechii mănăstiri, ruinate la aceea dată, dar destul de puternice, pentru ca, refăcute, să asigure protecţia noii construcţii.

Noua Mănăstire Comana arăta ca o adevărată cetate de câmpie: patrulater neregulat, măsurând 61,20 x 55,50 m pe laturile mari, cu ziduri exterioare şi cinci turnuri ieşite în afara zidurilor pentru apărare, deasemenea plină de guri individuale de tragere şi chiar lăcaşuri pentru tunuri mici de cetate.



Radu Şerban a clădit în această incintă o biserică cu hramul Sf. Nicolae, biserică pe care a zugrăvit-o şi unde, pe zidul de la intrarea în pronaos, va apărea împreună cu soţia sa Elina, aşa cum o cerea obiceiul ctitoricesc, dar pisania nu s-a păstrat, fiind înlocuită la refacerea din 1699–1700 cu o alta a strănepotului său, Şerban Cantacuzino care a cinstit cum se cuvine numele străbunicului domnesc, pomenindu-l în înscrisul săpat deasupra intrării lăcașului ca prim ctitor al zidirii pe care a refăcut-o..
Radu Șerban a murit, în 1620, la Viena, unde se refugiase la pierderea domniei, și a fost înmormântat în biserica Sf. Ștefan din Viena. Soțul fiicei sale, Anca, Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai Viteazul, a murit în 1627 și a fost înmormântat în biserica sârbeasca din Raab (azi Györ în Ungaria).
In 1640 Anca și sora sa, Elina, au adus rămășițele domnești în țară și le-au îngropat la Comana, iar lespedea gropii comune de la Comana a fost pusă ulterior anului 1640.


Intre 1653–1658, Paul de Alep a însoţit ca secretar pe patriarhul Macarie al III-lea de Antiohia în călătoria acestuia în Ţara Românească şi Rusia. El a lasat în relatarea asupra călătoriei sale câteva informaţii privitoare la lăcaşul mănăstiresc din 1657: „În dimineaţa următoare am plecat (din Grădiştea) şi trecând pe nişte drumuri cu hârtoape şi printr-o strâmtoare mare, am ajuns la o mănăstire închinată Sf. Nicolae, numită Comana, ctitoria răposatului Şerban Voievod, tatăl domnului de acum. Ea este o mănăstire mare şi trainică, închisă cu ziduri mari de piatră. În cele patru colţuri sunt patru turnuri cu galerii boltite de jur împrejur pentru înfrumuseţarea aspectului şi pentru plimbare. Unul din ele seamănă cu unul din turnurile mănăstirei Sf. Treimi din Moscova.

 Clopotniţa este deasupra porţii. Ce m-a încântat cel mai mult a fost pajiştea cu iarbă verde care se întinde în întreaga curte a mănăstirii, cu fântâna sa de apă dulce, limpede şi  curată, şi cu chiliile călugărilor aşezate de jur împrejur.  Această mănăstire este aşezată ca într-o insulă, fiind înconjurată de lacuri şi de bălţi, de ape şi de mocirlă de nepătruns. Şi nu este nici un drum care să ducă spre ea, noi înşine trecând prin ele cu corăbiile. Ei spun că, dacă împăratul (adică sultanul) ar veni să poarte război împotriva ei cu întreaga lui armată, n-ar fi în stare să o biruie, lucru ce pare adevărat, căci poziţia este foarte puternică şi bine întărită, între locuri care nu îngheaţă niciodată, chiar în  iarna cea mai aspră...” La 1667 este înmormântat la Comana Drăghici Cantacuzino feciorul Elinei‚ care a murit la Constantinopol şi a fost adus în ţară de fiul său Şerban. Tot aici va fi înmormântat mai apoi şi Constantin, fiul spătarului Drăghici, după cum reiese din inscripţia pusă pe mormânt la 1699 de Şerban. Prin aceste înmormântări succesive se relevă trecerea Comanei în seama Cantacuzinilor din ramura lui Drăghici, biserica, ctitorie domnească, devenind loc de înhumare a acestora.

Curând după înhumarea lui Drăghici și a fiului său Constantin, va fi înmormântată la Comana, Maria, prima soție a vornicului Șerban Cantacuzino, cel de-al doilea ctitor atestat al mănăstirii.
Alături de osemintele Ancăi, un alt mormânt, de dimensiuni mai mici, cuprinde rămășițele lui Mihail Pătrașcu, fiul Ancuței și al lui Pătrașcu Voievod, copil mort de ciumă în 1655, în regiunile căzăcești și reînhumat la Comana, probabil după 7 ani. La acea dată, mama sa, Anca, se afla încă în viata, ea murind probabil puțin înainte de 1668.

La 1699 Șerban Cantacuzino dăruiește Mănăstirii Comana un chivot de argint întru pomenirea părinților Drăghici și Păuna și soțiilor Maria si Andriana; informații ce denotă ca ei sunt înmormântați la Comana.





In 1699, marele vornic Şerban Cantacuzino dăruieşte Mănăstirii Comana un chivot de argint „întru pomenirea părinţilor Drăghici şi Păuna şi a soţiilor Maria şi Adriana”; informaţii ce denotă că ei sunt înmormântaţi la Comana. In acelaşi an, Şerban Cantacuzino a început restaurarea Mănăstirii Comana. Lucrările de reclădire care au durat până în 1703, au fost efectuate în spiritul reînnoirilor aduse în tehnica construcţiilor de epoca lui Constantin Brâncoveanu, ca rezultat al deosebitei dezvoltări culturale de-a lungul a trei domnii aproape succesive: Matei Basarab (1632 - 1654), Şerban Cantacuzino (1678 - 1688) si Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714).  La această restaurare, Șerban a adaugat chilii noi celor existente, a reparat şi înalţat zidurile până la aproape 15 metri şi a împodobit construcţia cu elegantul foişor brâncovenesc de pe latura de nord. 




Inălțându-se din balustrada elegantă, zece coloane îl împodobesc pe cele trei laturi. Coloane de piatra tare dintr-o singura bucată, împodobite la capitel și bază cu ornamente vegetale. Două din cele zece coloane, aflate la extremități, sunt încastrate în zidul clădirii si au capitelurile împodobite cu vulturul bicefal, însemnul familiei Cantacuzino. Susținând arcuri de cărămidă în semicerc, cele zece coloane dau o notă de o deosebită frumusețe întregii construcții.
În incintă, Șerban reface biserica și înlocuiește vechea pisanie cu o alta, în care se înscrie în rândul ctitorilor. Această refacere a mănăstirii se încheie cu strămutarea înaintașilor într-un mormânt comun.
Transformarea ctitoriei în „criptă” a familiei Cantacuzino explică atât strădania lui Șerban de a reface mănăstirea în 1699 - 1700, cât și revenirea sa din 1703, când zidește în incintă un paraclis pe care îl întărește, după obicei.
In august 1709 Șerban a murit și a fost, la rândul său, înmormântat la Comana. Mormântul lui Șerban Cantacuzino nu se mai cunoaște la Comana; el a fost distrus o dată cu celelalte morminte în 1854 de către călugării greci.

Deosebit de bogată,  dovadă fiind moşiile pe care le avea, mănăstirea a fost în timpul lui Matei Basarab unul dintre principalele centre religioase ale ţării. Aici şi-a făcut ucenicia şi viitorul mitropolit al Ardealului şi partizan al luptei antiotomane – Sfântul Ierarh şi Mărturisitor Sava Brancovici (1620 -  1683).
Mănăstirea Comana s-a aflat în centrul atenţiei în timpul luptelor antiotomane din 1657-1662, precum şi în vremea războiului ruso-austro-turc din 1768-1774. Afectată de războaie şi de proastă gospodărire, mănăstirea s-a degradat treptat. In anul 1728, Mănăstirea Comana a fost închinată  Patriarhiei Sfântului Mormânt din Ierusalim, de către Nicolae Mavrocordat. Prin această închinare, mănăstirea începe să-şi piardă din averi şi moşii.

Degradarea Comanei, semnalată de Neofit al Ungrovlahiei, se accentuează de-a lungul domniilor fanariote și este subliniată într-o serie de înscrisuri de danie ulterioare închinării, acte întocmite în intervalul 1728 - 1814 și semnate de domnitorii Nicolae MavrocordatIoan MavrocordatGrigore III GhicaConstantin MavrocordatAlexandru IpsilantiAlexandru MoruziConstantin IpsilantiIoan Gheorghe Caragea.

In anul 1847, s-a pus problema unor reparații, arhitectul statului, Schlatter, propunând o reclădire, considerând că reparațiile nu se mai pot face, dar lucrările de reamenajare și reînsuflețire a lăcașului sfânt au început abia în 1854 când s-a refăcut din temelii biserica, distrugându-se probabil cu acest prilej mormântul ultimului ctitor, vornicul Șerban Cantacuzino și poate și acela al lui Nicolae vodă Pătrașcu.



După secularizarea averilor mănăstireşti din 1863, călugării greci au părăsit Comana. De la această dată nu s-a mai făcut nicio reparaţie timp de peste 100 de ani, toate moşiile fiind expropiate, iar mănăstirea devenind biserică parohială a satului. La 1877, în timpul Războiului de Independenţă, Prefectura judeţului a fost găzduită în localul fostei mănăstiri. La sfârşitul secolului trecut locuia într-o aripă arendaşul moşiei, iar în cealaltă funcţiona Şcoala satului.

In anul 1908, întregul ansamblu arhitectonic de la Comana a fost restaurat prin grija Comisiunei Monumentelor Istorice, spre a cădea din nou în paragină, mai ales după cel de-al doilea război mondial.
Penultimele lucrări ample, de restaurare a lăcașului de cult, au avut loc între anii 1970-1977 și au fost întrerupte în 1978, când s-a desființat Direcția Monumentelor Istorice.  In 1971, lucrările au dus la descoperirea unui fragment de piatră funerară, inscripția acestei pietre indicând mormântul Ancuței, fiica domnitorului Radu Șerban.
Biserica, grav afectată decutremurele din 1977 și 1986 a fost consolidată în întregime în perioada 1988- 1990. In anul 2008, cu ajutorul Episcopiei Giurgiului, au fost restaurate interioarele casei și a beciurilor domnești, precum și biblioteca.


Foișorul Casei Domnești de la Mănăstirea Comana în stare de degradare

In anul 1932 s-a construit în incinta Mănăstirii Comana Mausoleul Eroilor căzuţi în Primul Război Mondial în luptele de pe Neajlov, după indicaţiile, din 1919, ale marelui istoric Nicolae Iorga.
Săpăturile arheologice întreprinse în anii 1970-1971 au precizat multe din datele şi fazele de construcţie. In baza acestor cercetări s-au efectuat lucrări de restaurare a întregului complex. Biserica, grav afectată de cutremurele din 1977 şi 1986 a fost consolidată în întregime în 1988 – 1990, urmând ca în anii următori să fie repictată.

Mănăstirea Comana - 1933

In anul 1992, prin purtarea de grijă a vrednicului de pomenire, Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, Comana redevine mănăstire de călugări, cu viaţă monahală de obşte.   

Mausoleul Eroilor căzuți în Primul Război Mondial
In anul 1932 s-a construit în incinta Mănăstirii Comana Mausoleul Eroilor căzuţi în Primul Război Mondial în luptele de pe Neajlov, după indicaţiile, din 1919, ale marelui istoric Nicolae Iorga.
In toamna anului 1916, în incinta mănăstirii Comana, trupele germane, aflate sub comanda feldmareșalul Anton Ludwig August von Mackensen, au început amenajarea unui cimitir de campanie, în care au fost înhumați 516 eroi, căzuți în luptele de pe Neajlov, dintre care: români - 417 neidentificați și 4 identificați; germani - 13 neidentificați; bulgari - 51 neidentificați; turci - 31 neidentificați.
In anul 1919 Societatea „Cultul Eroilor“ a hotărât construirea unui mausoleu în incinta mănăstirii Comana[4], pe baza indicațiilor date de marele istoric Nicolae Iorga.
Lucrările la mausoleu au început în anul 1926 și au fost finalizate în anul 1932. Mausoleul, de formă rectangulară, cu dimensiunile H = 4,5 m, L = 14,5 m și l = 6,5 m și acoperișul în două ape, a fost ridicat pe ruinele fostului paraclis al mănăstirii. Fațada principală a osuarului conținea elemente arhitecturale care erau copiate după cele ale mănăstirii Comana: coloanelearcada și capitelurile.
Inițial, în criptă au fost depuse osemintele a 564 de eroi, din care 24 identificați, iar 540 neidentificați. Numele militarilor identificați au fost inscripționate pe plăci din marmură, iar la intrarea în mausoleu au fost dăltuite, în marmură albă, câteva versuri ale poetului Mircea Rădulescu: 
CEI CE CĂZUT-AU PENTRU ȚARĂ

PE LANUL CÂMPULUI BOGAT

JERTFIND O’NTREAGĂ PRIMĂVARĂ


NU AU MURIT CI AU ÎNVIAT
Mauzoleul Eroilor din Primul Război Mondial de la mănăstirea Comana

Ultima statistică privind numărul eroilor din mausoleu datează din anul 1943, menționându-se că osemintele a 762 de militari au fost depuse în criptă și în firide individuale.
După 2008, conducerea mănăstirii a dorit să transforme Mausoleul într-un paraclis în care să se desfășoare slujbele religioase pe timpul iernii, când costurile de încălzire ale mănăstirii ar fi fost mult mai ridicate. În acest sens, călugării au demarat lucrări de îmbunătățire a interiorului mausoleului, spărgând pardoseala acestuia și ajungând la cripta cu osemintele eroilor. Lucrările au fost întrerupte odată cu sesizarea poliției.