Mănăstirea
Cornetu de azi, mănăstire de maici, cu hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan
Botezătorul” a fost la început schit de călugări. Este amplasată pe șoseaua Râmnicu
Vâlcea – Sibiu,
la cca 50 km nord de Râmnicu Vâlcea, în satul Călinești, oraș Brezoi, la
poalele muntelui Cornetu.
Mănăstirea se află pe malul drept al Oltului și
datează din sec.al 17-lea, fiind o ctitorie a marelui vornic Mareș Bajescu,
mare feudal și apropiat al familiei Cantacuzinilor. Alegerea locului s-a făcut
cu atenție căci, pe de o parte era apropiat de pământurile sale, iar pe de altă
parte avea o poziție ferită din calea ochilor unor rău voitori, însă apropiat
de granița cu Transilvania, oferind astfel un refugiu ideal
pentru ctitor și familia sa în vremurile de restriște ce aveau să vie.
Este un monument arhitectonic al Țării Românești din
sec.al 17-lea despre care N. Ghika-Budești spunea că este dintre cele mai interesante ca plan și
dintre cele mai pitorești din această vreme, ca arhitectură exterioară.
Conform pisaniei originale, sculptata in piatra de
Albesti, arata ca data a terminarii lucrarilor ziua de 29 august 1666, in
timpul domniei lui Radu Leon.
Autorul pisaniei este un anume popa Stan din Băjești, același care a semnat și
pisania mănăstirii
Aninoasa, mai târziu cu 11 ani, dar și textul unei cruci de piatră din Budeasa.
Incă înainte de a se fi terminat lucrul la biserică,
Mareș Băjescu, printr-un act datat 15 martie 1666, a înzestrat schitul
cu satul Copăceni și munții Sașa și Cornetu
(cumpărate cu nici o lună înainte de danie) precum și ocini în Pripoare, Titești, Ostrov.
Ansablul arhitectonic este format dintr-o incintă de
piatră de formă pătrată pe care se situează chiliile. La 3 colțuri ale incintei
se ridică turnuri poligonale, iar la colțul din sud-est un foișor. In mijlocul
curții incintei se află biserica, singura de altfel care mai păstrează forma
originară.
Construită pe un plan trilobat cu un turn-clopotniță
cu opt laturi pe pronaos (accesul se face pe o scăriță aflată pe latura de
nord) și turla Pantocratorului cu zece laturi pe care sunt situate ferestre
înguste. Zidul este din cărămidă așezată orizontal și panouri de tencuială
fiind împărțit de un brâu dublu de cărămidă aparent rotunjită care, pe fațada
vestică înconjoară nișa icoanei de hram.
Cornișa este realizată din cărămidă aparentă dispusă
în formă de dinți de fierăstrău, sub aceasta se află un rând de butoni și o
friză de teracotă smălțuită încadrată de cărămizi așezate pe muchie. Soclul
este proeminent fiind realizat din bolovani de munte în casete de cărămidă.
Interiorul este reprezentativ pentru bisericile
tradiționale, cu zidul plin ce desparte naosul de pronaos.
Schitul inițial a fost ctitorit, așa cum s-a spus de
vornicul Mares Bajescu si soția sa Maria, în anul 1666. In anul 1761, în timpul domniei
lui Constantin Mavrocordat, un anume Alecse,
căpitan za Loviște, pune să se
refacă pictura altarului de către zugravii Mihai, Radu și Iordache așa cum
rezultă dintr-o altă pisanie situată în colțul de sud-est al naosului.
Un
alt moment important din istoria schitului în reprezintă incendiul din 1808 care distruge
aproape complet biserica și chiliile, o perioadă de timp viața monahală fiind
întreruptă. Abia în 1835 noul stareț Irimah pune să se refacă
clădirile și pictura murală.
In perioada 1864-1949 biserica este
administrată de către Eforia Spitalelor Civile din București care
în 1885 finanțează
construirea iconostasului din lemn de stejar; un an mai târziu fiind pictate în
ulei și icoanele de lemn. Tot instituția ce patronează schitul în cooperare cu
Direcția Monumentelor refac între anii 1923-1925 cupola turlei și
altarul dărâmate de obuze de altilerie în timpul luptelor din anul 1916.
In anul 1898 s-a construit calea ferată pe firul văii
Oltului și tunelul care trece pe sub porțile din fata bisericii, a necesitat demolarea
chiliilor. Din vechile clădiri a rămas numai un foișor, și zidurile și turnurile de apărare de la nord și
est de biserică. Cupola și o parte din altar au fost demolate între 1916-1918 și
refăcute între anii 1923-1925. Ultima restaurare a acestui monument istoric s-a
făcut în anul 1960 de către Direcția Monumentelor Istorice, ocazie cu care s-a restaurant
și picture murală.
Biserica este înaltă, cu ziduri foarte groase din
piatră. Interiorul este compartimentat în altar, naos și pronaos; are doua
turle, una pe naos si a doua pe pronaos. Zidurile exterioare au alternanță de
tencuială și caramidă aparentă. De jur împrejur se află un brâu înflorat prin
vopsele.
Mănăstirea
Cornetu de azi, mănăstire de maici, cu hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan
Botezătorul” a fost la început schit de călugări. Este amplasată pe șoseaua Râmnicu
Vâlcea – Sibiu,
la cca 50 km nord de Râmnicu Vâlcea, în satul Călinești, oraș Brezoi, la
poalele muntelui Cornetu.
Mănăstirea se află pe malul drept al Oltului și
datează din sec.al 17-lea, fiind o ctitorie a marelui vornic Mareș Bajescu,
mare feudal și apropiat al familiei Cantacuzinilor. Alegerea locului s-a făcut
cu atenție căci, pe de o parte era apropiat de pământurile sale, iar pe de altă
parte avea o poziție ferită din calea ochilor unor rău voitori, însă apropiat
de granița cu Transilvania, oferind astfel un refugiu ideal
pentru ctitor și familia sa în vremurile de restriște ce aveau să vie.
Este un monument arhitectonic al Țării Românești din
sec.al 17-lea despre care N. Ghika-Budești spunea că este dintre cele mai interesante ca plan și
dintre cele mai pitorești din această vreme, ca arhitectură exterioară.
Conform pisaniei originale, sculptata in piatra de
Albesti, arata ca data a terminarii lucrarilor ziua de 29 august 1666, in
timpul domniei lui Radu Leon.
Autorul pisaniei este un anume popa Stan din Băjești, același care a semnat și
pisania mănăstirii
Aninoasa, mai târziu cu 11 ani, dar și textul unei cruci de piatră din Budeasa.
Incă înainte de a se fi terminat lucrul la biserică,
Mareș Băjescu, printr-un act datat 15 martie 1666, a înzestrat schitul
cu satul Copăceni și munții Sașa și Cornetu
(cumpărate cu nici o lună înainte de danie) precum și ocini în Pripoare, Titești, Ostrov.
Ansablul arhitectonic este format dintr-o incintă de
piatră de formă pătrată pe care se situează chiliile. La 3 colțuri ale incintei
se ridică turnuri poligonale, iar la colțul din sud-est un foișor. In mijlocul
curții incintei se află biserica, singura de altfel care mai păstrează forma
originară.
Construită pe un plan trilobat cu un turn-clopotniță
cu opt laturi pe pronaos (accesul se face pe o scăriță aflată pe latura de
nord) și turla Pantocratorului cu zece laturi pe care sunt situate ferestre
înguste. Zidul este din cărămidă așezată orizontal și panouri de tencuială
fiind împărțit de un brâu dublu de cărămidă aparent rotunjită care, pe fațada
vestică înconjoară nișa icoanei de hram.
Cornișa este realizată din cărămidă aparentă dispusă
în formă de dinți de fierăstrău, sub aceasta se află un rând de butoni și o
friză de teracotă smălțuită încadrată de cărămizi așezate pe muchie. Soclul
este proeminent fiind realizat din bolovani de munte în casete de cărămidă.
Interiorul este reprezentativ pentru bisericile
tradiționale, cu zidul plin ce desparte naosul de pronaos.
Schitul inițial a fost ctitorit, așa cum s-a spus de
vornicul Mares Bajescu si soția sa Maria, în anul 1666. In anul 1761, în timpul domniei
lui Constantin Mavrocordat, un anume Alecse,
căpitan za Loviște, pune să se
refacă pictura altarului de către zugravii Mihai, Radu și Iordache așa cum
rezultă dintr-o altă pisanie situată în colțul de sud-est al naosului.
Un
alt moment important din istoria schitului în reprezintă incendiul din 1808 care distruge
aproape complet biserica și chiliile, o perioadă de timp viața monahală fiind
întreruptă. Abia în 1835 noul stareț Irimah pune să se refacă
clădirile și pictura murală.
In perioada 1864-1949 biserica este
administrată de către Eforia Spitalelor Civile din București care
în 1885 finanțează
construirea iconostasului din lemn de stejar; un an mai târziu fiind pictate în
ulei și icoanele de lemn. Tot instituția ce patronează schitul în cooperare cu
Direcția Monumentelor refac între anii 1923-1925 cupola turlei și
altarul dărâmate de obuze de altilerie în timpul luptelor din anul 1916.
In anul 1898 s-a construit calea ferată pe firul văii
Oltului și tunelul care trece pe sub porțile din fata bisericii, a necesitat demolarea
chiliilor. Din vechile clădiri a rămas numai un foișor, și zidurile și turnurile de apărare de la nord și
est de biserică. Cupola și o parte din altar au fost demolate între 1916-1918 și
refăcute între anii 1923-1925. Ultima restaurare a acestui monument istoric s-a
făcut în anul 1960 de către Direcția Monumentelor Istorice, ocazie cu care s-a restaurant
și picture murală.
Biserica este înaltă, cu ziduri foarte groase din
piatră. Interiorul este compartimentat în altar, naos și pronaos; are doua
turle, una pe naos si a doua pe pronaos. Zidurile exterioare au alternanță de
tencuială și caramidă aparentă. De jur Împrejur se află un brâu înflorat prin
vopsele.
