MĂNĂSTIREA PÂNGĂTRAȚI

BISERICA DOMNIȚA BĂLAȘA - BUCUREȘTI

Actuala Biserică Domnița Bălașa din București a fost construită în anii 1881 - 1885, în stil neoromantic și neobizantin după planurile de arhitectură întocmite de Alexandru Hristea Orăscu împreună cu Carol Benesch și Hartman și avizate de André Lecomte du Noüy. Are un plan în formă de cruce latină, la care se adaugă absida poligonală a altarului. Biserica este declarată monument istoric și este înscrisă în Lista monumentelor istorice din București, sector 5, sub denumirea de Biserica „Înălțarea Domnului” - Domnița Bălașa.

            Numele bisericii provine de la prima biserică ridicată pe acest loc, în anii 1743-1744, ctitorită fiind de Domnița Bălașa și de soțul ei, marele ban Manolache Rangabe, zis Lambrino. Această primă biserică fost demolată în 1871. Pe locul altarului, în 1883 s-a pus o piatră comemorativă.


Monumentul funerar al  Domniței Bălașa
în actuala biserică a sa.

          In 1750, Domnița Bălașa a înălțat alături de prima ctitorie, pe locul bisericii actuale, o a doua biserică, cu hramul Înălțarea Domnului, lângă care a înființat o școală și un azil de bătrâni. Clădirea bisericii, șubrezită de cutermurul 1838, a fost demolată.



Biserica ridicată de Safta Brâncoveanu

Intre 1838-1842, pe același loc, s-a construit o a treia biserică cu același hram. Ctitor a fost Safta Brâncoveanu, fiica lui Teodor Balș și a Profirei Rosetti, văduva marelui ban Grigore Brâncoveanu, fondatoarea Spitalului Brâncovenesc. Deoarece terenul pe care a fost clădită era expus inundațiilor Dâmboviței, această biserică s-a degradat repede, astfel că, după numai 40 de ani, a trebuit sa fie demolată în 1881. S-a păstrat doar pisania acestui lăcaș, prinsă în zisul actualei biserici.

Biserica existentă în prezent a fost zidită în perioada 1881-1885, în timpul domniei Regelui Carol I al României și a Reginei Elisabeta fiind a patra pe aceste locuri. Efor a fost Mitropolitul Calinic Miclescu, epitropi fiind N. Bibescu și T. Văcărescu.

In cartea sa Bucureștii de altădată, Constantin Bacalbașa a descris pe scurt ceremonia ce desfășurată marți 14/28 iunie 1881, zi aleasă pentru punerea pietrei fundamentale a bisericii Domnița Bălașa, ce începea a fi reconstruită pentru a patra oară, dobândind înfățișarea sub care o cunoaștem azi:

    “Această biserică a fost clădită întâia oară în anul 1744 de către domnița Bălașa, fiica prințului Constantin Basarab Brâncoveanu, reclădită în 1831 de către banul Grigore Basarab Brâncoveanu, din nou reclădită în 1838 de băneasa Safta Grigore Basarab Brâncoveanu. După ce serviciul divin a fost oficiat de mitropolitul primat, s-a procedat la semnarea actului comemorativ al clădirii. Acest act a fost închis într-un tub de sticlă, unde au fost introduse și câte o piesă nouă din toate monedele românești de metal ale epocii, de la piese de un ban la până la cea de aur, de 20 de lei. Tubul a fost învelit în câte o foaie a tuturor ziarelor ce apăreau atunci în București și a fost introdus în alt tub, de metal. Regele, regina, mitropolitul primat și doamnele de onoare au primit câte un șorț de satin alb, cu ciucuri de aur. Apoi regele, cu sculele de argint ce i s-au dat, a pus întâia cărămidă pe piatra fundamentală sub care a fost închis tubul, a doua cărămidă a pus-o regina, a treia, mitropolitul și așa mai departe. Arhitectul a fost Alexandru Orăscu, asistat de Dobre Nicolau și Beneș.

     In interiorul bisericii, în două nișe laterale, mormintele Domniței Bălașa (1693-1752), a șasea fiică a domnitorului Constantin Brâncoveanu și al Domniței Zoe Brâncoveanu (1800-1892), soția domnitorului Gheorghe Bibescu. Monumentul funerar al Domniței Bălașa ("Întristarea"), este opera sculptorului Ion Georgescu, iar monumentul Domniței Zoe Brâncoveanu, de pe partea opusă, este opera sculptorului francez Jules Roulleau.

       
           

 Edificiul este structurat pe 4 abiside laturale, marcate de cele 4 turle octogonale. Turla mare marcheaza centrul naosului. Interiorul este si mai spectaculos. Trecând peste descrierea picturii neorenascentiste, foarte curioasă este prezența a doua statui în interiorul bisericii. Este neobisnuit ca într-o biserică ortodoxă sa se găseasă statui, dar în acest caz, statuile marchează mormintele Domnitei Balasa și al Domniței Zoe Brâncoveanu.

    Alte elemente interesante sunt cele doua jilțuri prezente în apropierea altarului. Aici stăteau Regele si Regina când luau parte la slujbe, fapt evidențiat și de prezența stemei regale deasupra fiecarui jilț.

Blazonul regal al Regelui Carol I a dispărut de pe jilț în anii negri din punct de vedere cultural ai socialismului, dar deviza regala „Nihil Sine Deo” inca se mai poate citi.

Biserica mai impresionează și prin vitraliile deosebite, lucrate la Miunchen, prin ușile masive de la intrare și  prin catapeteasmă.

Cu ocazia Sărbătorilor Pascale din anul 2000, la slujba din noaptea dintre 29 și 30 aprilie au participat fostul suveran Mihai al României și soția sa, principesa Ana de Burbon Parma, cât și fostul premier Victor Ciorbea și academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici, învinuit de presă că a fost colaborator al Securității comuniste.

In interiorul bisericii, între pronaos și naos, pe partea dreaptă se găsește mormântul domniței Bălașa. Prin 1884 sculptorul Ion Georgescu i-a făcut monumentul funerar, din marmură albă. Pe un postament decorat cu rozete și colonete, este montat un mic sarcofag, la rândul lui atent uvrajat, cu șiruri de denticuli, blazoane, flori de crin și lauri, deasupra căruia un înger stă de pază. Așezată pe prima treaptă a soclului, abandonată meditației, o femeie întruchipează durerea. Veșmântul amplu, capul lăsat pe palma stângă, profilul nobil, cu părul strâns în coc, cununa de lauri din mâna ei dreaptă, executate cu mult realism, au, dincolo de aparența familiară și de mesajul ușor de descifrat, tensiunea unei trăiri ce pare că nu se va irosi și nu se va banaliza niciodată.

Monumentul funerar al Domniței Bălașa este înscris în Lista monumentelor istorice din București, sector 5. 
          

MĂNĂSTIREA CETĂȚUIA - NEGRU VODĂ

Un locaș sfânt unde credincioșii se simț mai aproape de Dumnezeu, este Mănăstirea Cetățuia Negru-Vodă, o mănăstire ortodoxă construită pe o stâncă înaltă, la altitudinea de 881 de metri, pe malul stâng al râului Dâmbovița, între aceasta și pârâul Cetățuia. Este ca un cuib de vulturi depărtat de forfota umană și unde se poate găsi o liniște binefăcătoare pentru suflet.

Drumul de urcuș de la șoseaua principală, până la mănăstire se parcurge, în circa o jumătate de oră, iar când ajunge în curtea mănăstirii vizitatorul își dă seama că a meritat să urce atâta cale până acolo.

Călugării sunt obișnuiți cu drumul. Il parcurg în mult mai puțin timp decât turiștii, pentru că îl străbat zilnic, chiar de câteva ori. Nu e ușor, dar nici greu. Dumnezeu ușurează calea tuturor. Mai ales credincioșilor care vin la mănăstire în speranța că aici vor găsi liniștea de care au nevoie și se vor putea ruga departe de agitația cotidiană.

            Mănăstirea este situată la 22 de kilometri sud-est de orașul Câmpulung, pe șoseaua națională Câmpulung-Târgoviște-București, pe frumoasa vale a Dâmboviței, între satele Cetățeni și Cotenești.

            Biserica din mănăstire are două hramuri: Adormirea Maicii Domnului, până în anul 1918, după care I s-a mai adăugat și hramul Izvorul Tămăduirii.

Potrivit tradiției locale, pe culmea abruptă de piatră, care se înalță între râul Dâmbovița și pârâul Cetățuia, a existat o cetate de rezistență zidită pe vremea ocupației romane. Cetatea ar fi fost loc de refugiu și pentru domnitorul Negru Vodă al Țării Românești, care își avea aici și o peșteră de taină numită până astăzi „Peștera lui Negru Vodă”. De la această cetate și-ar fi luat numele atât muntele, cât și așezările românilor din apropiere.

Mănăstirea Corbii de Piatră, Mănăstirea Nămăiești și Mănăstirea Cetățuia Negru Vodă alcătuiesc un triunghi echilateral cu latura de 20 de kilometri. Prima se află în comuna Corbi, pe șoseaua Câmpulung-Domnești, a doua se află la zece kilometri de Câmpulung Muscel, iar a treia se află pe șoseaua Câmpulung-Târgoviște, în comuna Cetățeni.

Valea stâncoasă a pârâului Cetățuia este plină de peșteri, unele naturale, iar altele scobite de sihaștrii ce au populat locul câteva veacuri. In aceste peșteri s-au adăpostit numeroși călugări sihaștri, mai ales între secolele 14-18, când aceștia au fost la fel de renumiți ca pustnicii din Munții Buzăului.

In traditia locului se spune ca pe culmea abrupta de piatra ce se înalta între râul Dâmbovita si pârâul Cetatuia a existat un sanctuar dacic în sec.V î.Chr, apoi o cetate de rezistenta a dacilor, pe vremea ocupatiei romane, cetate pe care istoricii o considera ca fiind „cea mai importanta cetate geto-dacica, cunoscuta pâna acum, la sud de Carpati”.

In acest locas, si-au găsit refugiul la liniștea zidurilor și laolaltă în rugaciune cu sihastrii:

– Nicolae Alexandru Voievod
– Ioan Radu Negru Voievod
– Vladislav Vlaicu
– Vlad Tepes
– Mihai Viteazul – dupa batalia de la Calugareni
– Matei Basarab la 1634
– Constantin Șerban Voda la 1658 – dupa ce turcii au ars Târgovistea
– Constantin Brâncoveanu la 1690, din a carui porunca s-a pictat cel de al doilea strat în biserica din stânca
– stolnicul Constantin Cantacuzino, la 1775
– primul rege al Romaniei Carol I, care a vizitat în câteva rânduri biserica si ruinele vechii cetati.

Schitul Cetățuia este amintit în timpul lui Mihai Viteazul care, în anul 1595, după lupta de la Călugăreni, a trecut prin aceste locuri. In primăvara anului 1658, pentru o vreme, domnitorul Constantin Șerban s-a refugiat în acest loc retras, din calea unei invazii a tătarilor. In anul 1690, însoțind cu inimă amară oastea turco-tătară, spre Ardeal, Sfântul voievod Constantin Brâncoveanu s-a adăpostit și el în acest loc, biserica și chiliile fiind în bună stare la acea vreme. Pe atunci, schitul era metoc al Mănăstirii Negru Vodă, din orașul Câmpulung Muscel.

După răsturnarea politică din finele anului 1989, întreaga țară a fost cuprinsă de un élan unic de construire și refacere a locașurilor de cult. Dim 1993 pe stâncile înalte de la Cetățuia–Negru Vodă s-au dezvoltat cu râvnă și sudoare următoarele lucrări: construirea unei clopotnițe; amenajarea unei biblioteci, cu peste cinci mii de cărți; construirea unei magazii pentru materiale; ridicarea unui pridvor, la biserica rupestră; ridicarea unui aghiasmatar și a unui corp de chilii, pentru monahii atașați locașului. În anul 1997, în mănăstire a fost introdus curentul electric. După aceasta, pe o panta a muntelui, a fost instalat un funicular, atât de necesar transportului de alimente și apă, precum și a materialelor de construcție.

Aici nu exista nicio sursa de apa, în afara de doua bazine de piatra în care se colecteaza apa de ploaie. Unul din bazine se spune ca ar avea o vechime de 4000 de ani.

Acum, în mănăstire se află două biserici: biserica veche, aflată într-o peșteră naturală, și biserica nouă, întocmită din lemn, în stil minunat maramureșan. Biserica rupestră este lungă de 12 metri, lată de 4 metri și înaltă de peste 3 metri. Aceasta este împărțită clasic, în Sfânt Altar, naos și pronaos. La intrarea în peșteră, a fost construit un pridvor, din lemn. In naos se intră printr-o ușă săpată în peretele despărțitor. Naosul este înzestrat cu toate cele necesare serviciului divin, iar clopotnița este din lemn, fiind construită deasupra bisericii din piatră.

In perioada cuprinsă între Izvorul Tămăduirii și Adormirea Maicii Domnului, în biserica din peșteră, în Sfântul Altar, izvorăște apa dintr-un mic izvor. In spatele bisericii rupestre, într-o peșteră săpată în piatră, se află „Peștera Moșului”, socotită a fi fost chilia starețului vechiului așezământ monahal. In partea de miază-zi a peșterii se află o clădire etajată, care adăpostește chiliile și celelalte încăperi trebuincioase vieții monahale, construită în secolul al 19-lea.

Lângă „Peștera Moșului”, silueta dăltuită a „Cavalerului Trac” stă de veghe la capătul cimitirului în care se află câteva cruci, pe care nu stau scrise decât nume, fără să se precizeze momentul trecerii la cele veșnice.  Celebrul si misteriosul "Cavaler Trac" avea un cult raspandit din Carpati, pana la Marea Mediterană.

Pe marginea prăpăstioasă a peretelui estic al Cetățuii se află așa-zisa „chilie a lui Negru Vodă”. Potrivit legendei, aici își depozita Negru Vodă tezaurul, în timpul năvălirilor dușmanilor veniți din răsărit. Mai apoi, aici au locuit pustnici, care au cioplit icoane în pereții de piatră. Mai jos de biserica rupestră, cam la o sută de metri, se vede o Cruce mare, cățărată pe o stâncă înaltă și îngustă. Despre aceasta, legenda spune că a fost așezată de însuși Negru Vodă. La baza acestei Cruci se află o piatră mare, numită „masa lui Mihai Viteazul”. Crucea amintită este supranumită "crucea dorinţelor". Aici s-a rugat Negru-Vodă să scape de năvălitori. Aceeaşi legendă spune că celui care ajunge aici şi se roagă îi vor fi îndeplinite trei dorinţe. Dar aceste dorinţe trebuie chibzuite cu grijă.

Ctitorul mănăstirii nu se cunoaşte cu certitudine. Se presupune că acesta ar fi fost voievodul Nicolae Alexandru Basarab, fiul lui Basarab I. Acesta apare în al treilea strat de frescă în naos. Tradiţia locală susţine, după cum am spus, că primul ctitor ar fi fost Negru Vodă.

Biserica din peşteră, atribuită lui Negru Vodă a fost construită în secolul al 13-lea, odată cu cetatea Câmpulung-Muscel, prima capitală a Ţării Româneşti. Scriitorul Petre Ispirescu spunea că la Cetăţuia "te simţi mai aproape de Dumnezeu. Un fel de teamă neînţeleasă ţi se strecoară în inimă; rămâi uimit de atâta mărire şi pari că eşti pe altă lume." Turistul cunoscător, care păşeşte printre stâncile argintii care ascund nenumărate taine şi ajunge în preajma Sfântului Lăcaş, este surprins de asemănarea izbitoare cu Schitul Meteora din Grecia, motiv pentru care scriitorul Mihai Rădulescu l-a numit "Meteora României", fiind profund impresionat de acest rai de pământ românesc.

La Cetăţuia se găsesc câteva miracole ale creştinătăţii. In 1996, pe când se afla în mijlocul credincioşilor adunaţi la slujbă, Icoana cu chipul Maicii Domnului a început să lăcrimeze. De atunci, mii de pelerini vin în fiecare an aici şi se roagă la icoană.

O altă legendă spune că pe cărarea de piatră ce coboară de la cruce se văd nişte urme de picior săpate în piatră. Aceste urme misterioase, spune legenda, ar fi ale lui Negru-Vodă şi ale soţiei sale. Rugându-se să scape de urgia tătarilor, domnitorul ar fi cerut un semn că rugăciunea i-a fost auzită. Pe când coborau de pe vârful pe care s-au rugat, stânca s-a topit sub paşii lor, semn că rugile le-au fost îndeplinite.

            O altă poveste a acestor locuri sfinte este cea legată de soția lui Negru Vodă. Pe malul drept al Dâmbovitei, pe versantul opus Cetatuii, se afla un grup de stânci golase, care sparg parca peisajul, „Coltii Doamnei”. Legenda spune ca de aici s-ar fi aruncat Doamna Marghita, sotia lui Negru-Vodă.

La întoarcerea domnitorului dintr-o batalie cu tatarii, caii albi ai acestuia erau murdari de sânge, iar sotia sa, stiind ca el are numai cai albi, a crezut ca tatarii au câstigat batalia si, decât sa cada în mâinile lor, a ales moartea, aruncându-se de pe stânci.

Biserica rupestră pastreazătrei straturi suprapuse de pictură, constatate de pictorul Teodorescu, in anul 1922. Cand acesta a inlaturat stratul de pictura facut in anul 1859, pe peretele der apus, deasupra usii de intrare în naos, pe partea stangă, au iesit la lumina chipurile ctitorilor locasului: Alexandru Voievod, Radu Negru Voievod, jupanul Gheorghe Vinețeanu si staretul Iosif. Stratul de pictură din anul 1859 nu arată decât chipul voievozilor, nu și pe cel al lui Gheorghe Vinețeanu si al staretului Iosif, care a zugravit biserica, în a doua jumatate a secolului al 18-lea. Cel de-al treilea strat de pictură se presupune ca dateaza din anul 1760, autorul fiind anonim.

După căderea comunistă așezământul a fost transformat în mănăstire de monahi.