CETATEA NEAMȚULUI

Mohamed al II-lea, cel care a cucerit Constantinopolul, în 1453 nu a reușit sa treacă de zidurile Cetății Neamțului, pe când domnea Ștefan cel Mare. Zidurile acestei cetăți au fost construite cu mare măiestrie în poziție aproape verticală.

MĂNĂSTIREA ROBAIA

 Mănăstirea Robaia este amplasată, din punct de vedere geografic, în zona central-nordică a judeţului Argeş, pe cursul pârâului Robaia, unul din afluenţii principali ai râului Vâlsan. Este situată la aproximativ 7 kilometri de comuna Muşăteşti, în zona deluroasă a pârâului Robaia, fiind înconjurată de păduri de fag, gorun şi conifere.

Cu o tradiţie seculară, ce coboară până în veacul al 14-lea, ca sihăstrie, Mănăstirea Robaia a cunoscut în ultimii 20 de ani un amplu proces de renaştere administrativă şi duhovnicească, exprimat prin dezvoltarea aşezământului monahal din punctul de vedere al clădirilor – restaurarea bisericii şi a turnului-clopotniţă, construirea casei chiliilor, trapezei, Atelierului de Veşminte, agheazmatarului, paraclisul Fântânii de Leac şi troiţa din Poiana „La Pustnici” –, precum şi creşterea numărului de monahii – de la 5 în 1992 la 32 în prezent. Mănăstirea Robaia aparţine de Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului.

Așezământul Robaia, aflat la o distanță de 25 de kilometri nord-est de Curtea de Argeș, este o vatră de sihăstrie, cum s-a amintit, atestată documentar încă din sec.al 14-lea. Numele de Robaia provine de la un atac al turcilor care au intrat în această biserică și au luat oamenii robi în noaptea de înviere.
Biserica

Din documentele vremurilor: prima biserică din lemn a fost ridicată de banul Armega iar biserica din piatră a fost construită de Sava Șofarul din Furculești și soția sa Livera, în anul 1654. O primă restaurare s-a datorat episcopul Iosif I al Argeșului.

Pustiită de vremuri, aceasta a fost refacută între anii 1843-1868 de către Teodosie, Visarion și Naum monahul. Au mai avut loc câteva renovări și refaceri ale picturii, care rămâne una dintre cele mai frumoase picturi din Muntenia. Biserica a mai fost repictată în anii 1848, 1901 și 1951. Apoi în 2003.

Ridicată în formă de cruce greacă, biserica cu hramul Sfântul mare mucenic Gheorghe, a trecut de-a lungul timpului prin mai multe refaceri. Cuprinde un mic pridvor închis, naos cu două abside poligonale, la fel şi absida altarului. Intre pronaos şi naos, trei arcade susţinute prin două coloane de zid îngustează spaţiul, iar o altă arcadă desparte naosul de altar.

Peretele exterior cu cele două icoane ale Sfântului Gheorghe

Biserica așezământului, a dăinuit peste veacuri, prin grija episcopului carturar Iosif I al Argeșului cât și a stareților obștii și a arhiereului Nichita Duma, care au consolidat-o, i-au adăugat pridvorul în anul 1857 și au înzestrat-o cu: chilii, clopotniță - în 1857 - și stăreție - în 1935.

  De-a lungul timpului, planul bisericii a suferit diverse modificări, cele mai importante fiind făcute în timpul stareţului Visarion, în sec.al 19-lea. Pridvorul închis, adăugat ulterior construcţiei, la început din lemn, a fost înlocuit cu unul de zid. Prin adăugarea pridvorului, vechea intrare de pe latura sudică a pronaosului a fost astupată şi mutată în pridvor.

Ancadramentul intrării în biserică, din pridvor 

In exterior, pereţii albi, fără pictură, sunt împărţiţi în registre cu o geometrie simplă. Intr-o firidă, deasupra intrării în pridvor se află icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, ocrotitorul mănăstirii. Catapeteasma şi mobilierul din lemn au ornamente florale, iar uşile împărăteşti sunt traforate în arcuri fine. Realizată în 1848 de către Teodosie monahul, pictura a fost restaurată între anii 1993-1994 a înviorat cu migală şi măiestrie în culori pastelate chipurile blânde ale sfinţilor. Pictura din pridvor, aplicată peste o alta mai veche din anul 1901, a fost restaurată în anul 2003.

In stânga naosului se află icoana Zastupniţa, sau Ocrotitoarea, realizată în secolul al XVIII-lea, înfăţişând pe Maica Domnului cu pruncul Iisus.

Spaţiul eclezial restrâns, interiorul simplu şi armonios dau o atmosferă de smerenie şi familiaritate specifice bisericilor ortodoxe româneşti.

Destinat desfăşurării slujbelor în aer liber, agheasmatarul a fost construit în anul 1997, având un bogat registru iconografic. Este amplasat în apropiere de biserică, sub umbra unui falnic brad care-i oferă un plus de frumuseţe.

şi învelită cu şiţă.

Stăreția veche

Construirea casei stăreţiei a reprezentat un moment de referinţă în evoluţia arhitecturii Mănăstirii Robaia. Materialele de construcţie – piatra şi cărămida – au fost procurate, în anul 1933, de către ieromonahul Andrei Pistruială, având sprijinul exarhului Episcopiei Argeşului, Grigore Uriţescu. Finalizarea construcţiei s-a petrecut în anul 1935 în timpul stăreţiei arhimandritului Emilian Popescu, la cârma Episcopiei Argeşului aflându-se ierarhul Nichita Duma.

Stăreția veche

Construită din cărămidă şi piatră pe două niveluri, casa stăreţiei are la etaj nouă camere – unele dintre ele fiind destinate, în prezent, bibliotecii mânăstirii, cancelariei, chiliilor, iar la parter, spaţiile existente au fost amenajate ca bucătărie, trapeză şi cămări.

Stăreția nouă

Noua stăreţie a fost ridicată în vederea suplimentării chiliilor şi a spaţiilor necesare bunei desfăşurări a activităţilor gospodăreşti. La parter se află un beci spaţios, etajul I este destinat trapezei şi bucătăriei; etajul II adăposteşte atelierul de croitorie pentru veşminte preoţeşti şi de biserică, iar la etajul III se găsesc chilii.

Stăreția nouă

Vedere de ansamblu 

Casa Chiliilor

La începutul anilor 90 ai secolului trecut obştea mănăstirii s-a mărit şi astfel s-a simţit nevoia extinderii spaţiului de locuit. Astfel, între anii 1993–1994 a fost ridicată casa chiliilor, inspirată din arhitectura tradiţională argeşeană, din piatră şi cărămidă şi învelită cu şiţă.

Casa chiliilor

Turnul Clopotniță

Construit în anul 1857, pe temeliile unei vechi clopotniţe, prezintă trei niveluri: la parter – un gang de intrare în incinta mănăstirii; la etajul I – o încăpere; etajul al II-lea – camera clopotelor. Turnul-clopotniţă a fost construit din piatră şi cărămidă, pe un plan pătrat, având latura de 4,50 m.

Ample operaţiuni de consolidare şi restaurare au fost efectuate în anul 2000, implicând înlocuirea planşeelor de lemn cu altele de beton şi întărirea zidăriei cu sâmburi de beton. Scara de lemn spre etaj, amplasată în gang, care afecta considerabil accesul în incintă, a fost înlocuită cu o scară exterioară inclusă într-o construcţie din zidărie adosată turnului. De asemenea, şarpanta de lemn a fost integral refăcută şi acoperită cu tablă de aramă din secolul al XIX-lea, preluată de la Biserica Domnească din Curtea de Argeş, iar gangul s-a închis cu o poartă tradiţională din lemn, decorată cu ţinte şi platbenzi metalice specifice epocii zidirii turnului.

Încadrând spre est şi vest parterul turnului-clopotniţă, au fost construite, după anul 2000, alte chilii decât cele de la Casa chiliilor, accesul fiind asigurat prin pridvoare prevăzute cu stâlpi de lemn ciopliţi în motive tradiţionale. Finisarea chiliilor s-a făcut în aceeaşi manieră ca şi turnul-clopotniţă şi sunt acoperite cu tablă de aramă.

Turnul clopotniță înainte de refacere

Iarna la Robaia

Noul Turn Clopotniță

Fostele chilii reamenajate de lângă Turnul Clopotniță

Intrarea în mănăstire

Fântâna de leac

În apropiere de mănăstire, la aproape 300 de metri distanţă, pe un drum forestier, se află un izvor ce şi-a dobândit o mare faimă de-a lungul timpului. Este vorba de Fântâna de Leac, aşa cum a intrat în conştiinţa localnicilor datorită virtuţilor tămăduitoare pe care le oferă celor ce cu credinţă în Domnul Iisus Hristos, Maica Domnului şi sfinţii care stau în jurul Tronului ceresc, se însănătoşesc după cum este hotărârea proniei divine.

Apa izvorului, de o calitate foarte bună şi cristalină, apreciată de-a lungul secolelor de toţi cei ce s-au bucurat de ea, a intrat în memoria colectivă şi în istoria locală ca fiind dătătoare de sănătate. De aceea, încă de acum aproape un secol, mai exact prin anul 1914, izvorul a fost amenajat pentru prima oară. Anii au trecut şi iată că am purces să oferim un veşmânt nou şi acestuia, pentru a-i bucura pe cât mai mulţi credincioşi, astfel că l-am reamenajat în 1995 cu sprijinul unor familii de inimoşi creştini argeşeni.

Fântâna de leac de la Robaia

In imediata apropiere s-a ridicat, începând cu toamna anului 1998, un paraclis cu hramul „Izvorul Tămăduirii”, pictat în interior în frescă, slujba de sfinţire fiind oficiată de Inaltpreasfinţitul Părintele Calinic la 30 septembrie 1999. In fiecare an, de Izvorul Tămăduirii, are loc aici o slujbă cu procesiune ce porneşte din curtea mănăstirii, împreună cu Sfântul Maslu, oficiată de mulţi preoţi, printre care şi cei de pe Valea Vâlsanului. Vin atunci mulţi credincioşi să se bucure duhovniceşte şi să ia acasă din apa cea atât de tămăduitoare.

MĂNĂSTIREA GLAVACIOC

Mănăstirea Glavacioc, din timpul lui Mircea cel Bătrân, se ridică în zona de întâlnire a trei judeţe, Argeş, Dâmboviţa şi Teleorman, în locul unde altădată îşi dădeau întâlnire dumbrăvile Vlăsiei şi codrii Teleormanului. Pe șoseaua Pitești –Videle, în comuna Ștefan cel Mare, la care se ajunge ieșind la dreapta din șosea se găsește satul Glavacioc.
Ceea ce uimeşte în satul Glavacioc este faptul că toate uliţele satului au nume de domnitori sau de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe din Ţara Românească sau Moldova. Mircea cel Bătrân, Neagoe Basarab, Matei Basarab, Mihai Viteazul sau Mitropolitul Varlaam, Mitropolitul Dionisie al II-lea, Grigorie Dascălul şi alte nume politice şi eclesiastice medievale importante sunt amintite de o simplă plimbare prin sat. Mănăstirea este situată la circa 64 km sud-est de orașul Pitești și 35 km sud de orașul Găești, fiind așezată pe o colină din marginea satului Glavacioc, în apropiere de râul Glavacioc.

O legendă locală pune originea denumirii pe seama găsirii craniului (gleava) unui străin în albia râului, craniul unui luptător împotriva turcilor.

Scurt istoric

Nu există date certe cu privire la înființarea mănăstirii, dar numeroase mărturii scrise și fapte conduc cu siguranță că s-a înfiripat în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân.

Din anul 1441 datează prima atestare documentară a Mănăstirii Glavacioc, când domnitorul Vlad Dracul a întărit proprietatea mănăstirii asupra unui sat dăruit de banul Radu. Acel boier  Radu este primul dregător cu această calitate care a apărut în sfatul domnesc al lui Mircea cel Bătrân înainte de anul 1400. Faptul indică că mănăstirea exista la începutul sec.al 15-lea.

Dintr-un hrisov domnesc al domnitorului Radu cel Mare, datat la 20 iulie 1507, s-a confirmat că Mircea cel Bătrân ar fi dăruit în vremea sa Mănăstirii Glavacioc satul Călugăreni de pe Neajlov și un alt sat cu același nume, aflat pe râul Teleorman.

Domnitorul Vlad al IV-lea Călugărul (1481-1495), nepot al lui Mircea cel Bătrân, a rectitorit mănăstirea distrusă, probabil, odată cu invazia otomană din anul 1462. El a ridicat din temelie o biserică din zid în locul celei din lemn, a înzestrat mănăstirea cu multe venituri și moșii și a folosit așezământyul de la Glavacioc ca reședință domnească. Acest al doilea ctitor a fost înmormântat aici în septembrie 1495. Fiul său, Radu cel Mare, a isprăvit biserica și a întărit proprietățile. Hamza, banul Craiovei, și Marga cea tânără (fiica lui Matei - banul din Caracal) sunt alți binefăcători ai mănăstirii. Domnitorul Alexandru al II-lea Mircea a întărit o parte din satul Obislav, dăruit de fiica lui Hamza pentru sufletele celor patru fii ai săi uciși în septembrie 1568 și înmormântați în această mănăstire. Mai multe hrisoave de la curtea Ţării Româneşti, din vremea lui Neagoe Basarab (1512), Mihnea al II-lea Turcitul (1580) sau Matei Basarab (1643 şi 1645), dovedesc că mănăstirea a fost constant în atenţia domnitorilor munteni.

Mărturii privind vechimea mănăstirii se află și în hrisoavele și actele domnești ale domnitorului Neagoe Basarab - 30 iulie 1512, Mihnea al II-lea Turcitul - 8 ianuarie 1580, ale lui Matei Basarab- 14 aprilie 1643 și 27 octombrie 1645.

Cea dintâi refacere a realizat-o Mihnea al II-lea Turcitul,  (1577-1583 și 1585-1591)care a construit și chiliile precum și clopotnița din piatră.

Diaconul Paul de Alep, care a însoțit pe patriarhul Macarie al III-lea de Antiohia în țările române, a scris în notele lui în anul 1657: "Biserica este mare și cu o arhitectură frumoasă, având două turle, una deasupra navei, cealaltă deasupra corului. Pe cele patru coloane sunt patru arcuri pe care este rezemată turla. (...) Chiliile mănăstirii toate sunt din piatră". Asemănând-o cu "biserica Adda din ținutul Tripoli", Paul de Alep a menționat că nu a mai "văzut în această țară nici o altă biserică care să poată fi asemănată acesteia".

Intre 1701-1704, când domnitor era Constantin Brâncoveanu, s-a făcut a doua renovare. Constantin Brâncoveanu a refăcut casa domnească și pivnița mănăstirii.

In anul 1802, în urma unui cutremur, biserica s-a distrus. A fost refăcută din temelii de Eforia Școalelor prin grija boierului paharnic Costache Faca, revoluționar pașoptist, între anii 1840-1843.  Acestuia i s-au dat în grijă toate domeniile mănăstirii, cu obligaţia de a aduna veniturile necesare restaurării mănăstirii. Nu s-au folosit cele mai bune materiale de construcţie, mănăstirea intrând din nou în ruină. Reforma lui Cuza a găsit-o deja închisă, In 1858 biserica a fost închisă din cauza degradării.

In 1858, egumenul mănăstirii, arhimandritul Misail, scria ministrului Instrucțiunii: "Sosind timpul în care nu mai poate fi locuit într-o casă căreia îi lipsește uși, ferestre, dușumele și parte din învelitoare, iar mai cu seamă bisericii după ce că-i lipsește ferestrele fiind căzute, apoi amenință și pericol, precum din ordinul sfintei Mitropolii, s-a dat voie a se închide. E trist, Domnule Ministru, a ne uita la zidurile bisericii și să nu putem merge într-însa spre slujbă. Suntem aici ca să suferim lipsa ei, căci glasul ce am ridicat strigând să ni se repare mânăstirea ni s-a răgușit; nu mai avem nici unde trăi, căci au căzut uși, ferestre, tavanul, pericol ce ar face să se pună la cale reparația mănăstirii".

Incă din trecutul îndepărtat, în mănăstire s-a dus o viață duhovnicească superioară. Dintre egumenii mănăstirii, doi au ajuns mitropoliți ai Ungrovlahiei: Varlaam al II-lea(egumen între 1660-1670), Grigorie al II-lea de la Colțea (fost egumen între 1758-1761), făcut mitropolit la 26 iulie 1760, iar alți 3 au ajuns arhierei. Vlădica de Cerveno (fost egumen 1770-1783) episcop în orașul Cerveno la sud de Rusciuc, Venedict episcopul (egumen 5 iulie 1642-14 aprilie 1643) și Calistrat Sevastios (23 iunie 1861-1 octombrie1862). Biserica a fost considerată închisă din 15 februarie 1858, dar ultimul egumen, Calinic Protosinghelul, a activat între 1 octombrie 1862-13 decembrie 1863, iar anterior acestuia, tot după 1858, a fost egumenul Calistrat (1861-1862).

In secolul trecut, mai exact prin 1940, a existat un slujitor al bisericii, preotul Ilie Diaconescu, care, prin demersurile sale la autorităţile în drept, a reuşit demararea lucrărilor de restaurare şi refuncţionalizare a vechii ctitorii domneşti.

Mănăstirea a avut un rol de prim ordin în ansamblul așezămintelor sfinte din Vlașca, devenind, la un moment dat, chiar reședință a județului.

Ruinele celei de-a doua biserici, după prima, de lemn, au fost descoperite în urma săpăturilor efectuate de Muzeul Judeţean Argeş în anul 2005.

In 1991, prin purtarea de grijă a PS Episcop Calinic al Argeșului și Muscelului, mănăstirea a fost redeschisă. Procesul de restaurare a mănăstirii continuă și astăzi.


Descriere construcție
In perioada comunistă, mănăstirea a fost transformată în biserică de mir. O nouă reparație a ansamblului s-a realizat în anii 1974-1976, când s-a refăcut și clădirea chiliilor, care a fost acoperită cu tablă. Biserica este în formă de cruce, cu ziduri groase din cărămidă. Catapeteasma este din lemn nesculptat. Naosul este delimitat de pronaos prin 2 stâlpi (dreapta-stânga) marginali. Altarul este luminat de o singură fereastră pe peretele din răsărit, iar naosul și pronaosul primesc lumină fiecare de la câte două ferestre. Pardoseala este din lespezi de piatră. Are o singură turlă pe naos. Pridvorul este închis, cu pereții din interior văruiți în alb. Acoperișul bisericii este din tablă. Pereții exteriori sunt simpli, văruiți în alb.

Clopotnița, construcție refăcută după 1991, se află la 15 m în fața bisericii. Clădirile chiliilor înconjoară biserica, ele ținând loc și de ziduri împrejmuitoare.

Legende

In legendă, povestea mănăstirii începe cu drumul unui cioban prin Gleava Ciocoiului, loc rămas în legendă prin povestirile bătrânilor din sat.

Pe dealul din apropiere, ridicat ca o cetate desupra așezării, ciobanul se urca de multe ori cu oile sale și privea de sus satele și pământurile care îl înconjurau. Aici se apucă într-o zi să taie un lemn de corn și mare îi fu mirarea când în trunchi descoperi o icoană a Maicii Domnului. O luă și o duse cu sine acasă punând-o pe peretele de răsărit, însă a doua zi dimineață icoana a dispărut.

Mare îi fu supărarea ciobanului nostru, fiind sigur că cineva îl văzuse și îi furase icoana frumoasă găsită sus în deal. Însă și mai mare îi fu uimirea când după câteva zile a descoperit icoana rezemată de trunchiul unui corn, în același loc unde o găsise.

De data asta îi dădu de veste părintelui din sat, povestindu-i toată întâmplarea. Părintele luă icoana și o puse în biserică, însă după două zile icoana iarăși dispăru. De data asta tot satul fugi pe dealul unde auziseră că ciobanul nostru descoperise prima dată icoana. Căzură cu toții în genunchi în fața icoanei care stătea în același loc, parcă mustrându-i și dorind parcă să le vorbească.

De minunea din Glavacioc auziră apoi țăranii din satele din jur și în fiecare zi popor mult venea să se închine icoanei Maicii Domnului. Vestea ajunse până la scaunul domnesc, astfel că într-una din zile sătenii se pomeniră că trimișii domnului sosesc să ia icoana și să o ducă în cetatea de scaun, la Mănăstirea Curtea de Argeș. Numai că voia Maicii Domnului era cu totul alta și într-o dimineață icoana a apărut în chip minunat în același loc, unde fusese găsită întâia dată.

Domnul porunci atunci ca pe locul unde fusese descoperită icoana să se ridice o biserică și de atunci, vreme de 630 de ani, pe dealul Glavaciocului o mănăstirea priveghe mereu la viața românilor din zonă.

Această icoană este mici dimensiuni (45 x 34 cm), iar data și numele zugravului sunt necunoscute.

Pe timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu, icoana a fost îmbrăcată în argint de arhimandritul Damian de Glavacioc, după cum reiese din inscripția pe ferecătură, datată 30 aprilie 1700. Iar în anul 1847, aceasta fu așezată într-un cadru de lemn, poleit de către protosinghelul Ierotei Glavacioțeanul.

Astăzi, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului se află așezată la loc de cinste în biserica nouă a mănăstirii, străjuind liniștea locurilor.

De asemenea, lângă mănăstire se află un izvor, despre apa căruia se spune că este făcătoare de minuni. Acesta izvorăște de sub altarul bisericii și iese la suprafață la poalele colinei pe care este așezată mănăstirea. Apa lui formează un mic lac. La izvor se află un monument refăcut în anul 1945 și un altul construit în 2007.

Legenda spune că Vlad al IV-lea Călugărul s-a tămăduit de o boală de stomac de care suferea bând din apa izvorului.

SCHITUL BRĂDET - ARGEȘ

Schitul Brădet (sau Brădetu) este o veche mănăstire a Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului, numărată între cele mai vechi monumente bisericeşti din ţară, înălţată pe malul râului Vâlsan, la nord de orașul Pitești, care izvorește de vărful Moldoveanu din munții Făgărași și este un afluent al râului Argeș. Apele Vâlsanului alimentează Lacul Vidraru.

Se poate afirma pe baza aspectului şi a planului la sol că biserica Schitului Brădet din județul Argeș a fost construită la sfârșitul sec.al 14-lea, sau începutul sec.al 15-lea de către meşteri locali, şcoliţi însă pe şantierul Bisericii Domneşti din Curtea de Argeş ori al Coziei şi cărora le-au fost familiare ctitoriile de la Vodiţa, Cotmeana şi Tismana. Un alt element de datare este tabloul votiv care - chiar dacă modificat de-a lungul timpului - o reprezintă pe Mara Doamna şi pe Mircea Voievod. Singurul cuplu cu aceste nume este cel al lui Mircea cel Bătrân şi a soţiei sale Mara (vară primară cu care s-a căsătorit în 1394 cu acceptul episcopului de Ohrida şi cu consimţământul Patriarhului de Constantinopol). Această observaţie ar plasa anul construcţiei, ori al picturii originale, cândva după 1394, sub domnia lui Mircea cel Bătrân. S-a acceptat ca an al edificării anul 1395, asfel că în 1995 s-a făcut cu fast celebrarea a 600 de ani de existență a lăcașului în prezența președintelui țării de atunci și a patriarhului Teoctist.

Biserica die la Schitul Brădet a apărut în documente pentru prima dată în 1506, însă un hrisov din anul următor referitor la o tranzacţie din vremea domnitorului Vlad Călugărul (1482-1495) îl pomeneşte pe un oarecare Lazăr egumen din Brădet, ceea ce atestă existenţa unui lăcaş la vremea respectivă (în sec.al 15-lea). Pisania datează din 1761 şi îl identifică în mod eronat pe Mircea Ciobanul drept ctitor. Este probabil totuşi ca în anul indicat, 1546, biserica să fi trecut printr-un proces de restaurare. Planul lăcaşului se aseamănă modelelor Vodiţa, Cotmeana și Cozia, având un plan triconc, cu absidele poligonale de factură veche. 

De aici vor fi deprins constructorii meşteşugul asizelor (rânduri de zidărie) alternante, piatră - cărămidă. Materialele de construcţie sunt locale: piatră, bolovani de râu şi cărămidă. Singurul element decorativ al faţadei în afara paramentului este brâul de sub cornişă format dintr-un şir de cărămizi dispuse în dinţi de lup şi un altul din cărămizi aşezate pe lat şi tăiate în formă de cavetă. Pictura iniţială realizată probabil imediat după terminarea construcţiei nu se păstrează, așa cum s-a amintit, însă se poate presupune, dacă se ia în considerare tabloul votive, că iconografia originală a fost respectată de meşterii ce au intervenit ulterior. Astfel, zugravii Mihai, Radu şi Iordache din Târgovişte au refăcut, între 1756 şi 1761, pictura pe cheltuiala egumenului local şi a celui de la Mănăstirea Argeşului al cărui metoc era biserica din Brădet. Cu acea ocazie, la terminarea lucrărilor, s-a așezat noua pisanie. Pictura a fost restaurată din nou în 1810 de către Panteleimon, zugrav din Argeş. In 1787, aşa cum se află de la o inscripţie de pe una dintre coşoroabe, s-a realizat pridvorul de lemn. Direcţia Monumentelor Istorice a restaurat biserica şi a făcut cercetări arheologice în intervalele 1926-1929 şi 1963-1967.

Important edificiu caracteristic arhitecturii vechi românești, Biserica „Inălțarea Domnului” a Schitului Brădet din Argeș este considerată „primul monument construit în întregime de meșteri români, singurul din Țara Românească integral păstrat de la sfârșitul veacului al 14-lea”, sau începutul sec.al 15-lea. Degradându-se parțial, pictura murală a fost restaurată, în anul 1810, de către „Panteleimon, zugraf ot Argis”. Sub raport arhitectural, biserica este considerată „cea mai veche prelucrare locală a planului triconc cu turla pe naos, reluând procedeele constructive de la biserica mare a Coziei, simplificându-le și adaptându-le gustului artistic autohton”. Pridvorul construit în anul 1787 reprezintă o etapă evolutivă corelată stilistic cadrului arhitectural tradițional zonal, vechile construcții de locuit fiind prevăzute cu pridvoare deschise la fațada principală. Adăugarea acestui element de plan complementar a asigurat protejarea picturii murale exterioare de pe peretele vestic. Biserica schitului Brădet prezintă similitudini cu Biserica Domnească din Curtea de Argeș, prin materialele de construcție utilizate și prin tehnica adoptată (piatră și cărămidă, în registre alternante), „dovedindu-se, astfel, efortul de sinteză al meșterilor locali”. „Materialul de construcție, de proveniență locală, observa arhitectul Grigore Ionescu, este cel mai simplu: piatră spartă, amestecată cu bolovani de râu și cărămidă. Punerea în operă a acestuia este făcută după tehnica curentă a epocii: straturi late de piatră alternate cu fâșii formate din câte patru șiruri de cărămizi aparente”. Făcând abstracţie de adaos (pridvor), planul bisericii se compune dintr-o tindă aproximativ pătrată, despărţită de navă printr-un perete plin. Acest pronaos este acoperit de o boltă cilindrică pe axa longitudinală. În urma cutremurului din 1913 această boltă a fost afectată sever. La 50 de ani de la seismul care i-a provocat numeroase şi adânci crăpături vizibile la restaurare, în anii 1963-1966, pe tot extradosul precum şi de-a lungul zidurilor laterale, avarieri ce i-au atras o deformare importantă, a fost consolidată printr-o suprabetonare foarte migăloasă şi anevoioasă, dar îndeplinită în bune condiţii.

Trecând în naos, nava este flancată de 2 abside laterale, pentagonale la exterior şi semicirculare spre interior, la fel ca şi absida altarului – conform tipului Vodiţa II. Pilaştrii caracteristici apar în dreptul absidelor şi nişele astfel formate sunt acoperite cu mici arcuri transversale.

Elemente decorative arhitecturale sunt distribuite la pridvor (stâlpi de stejar sculptați în motive ornamentale diverse), la cornișă (un rând de zimți mici din cărămizi de format special, cu vârful ascuțit, așezate perpendicular pe fața peretelui, urmat de șirul de cărămizi în formă de cavetă, așezate pe muchie). Cornișa se diferențiază la jumătatea estică și la turlă, prin modalitatea de dispunere a cărămizilor. Se semnalează, pe cosoroaba frontală, o inscripție incizată: „1787” consemnând anul adăugării pridvorului și o imagine aviformă stilizată, probabil, semnul meșterului care a coordonat operațiunea de extindere a bisericii. Sub raportul planului, naosul se compune din trei travee caracteristice, cea intermediară fiind extinsă și surmontată de o cupolă. Structura șarpantei indică o acoperire anterioară cu plumb; actualmente, învelișul este realizat din siță de brad. 

Conservarea optimă a monumentului se datorează lucrărilor de restaurare generală întreprinse în perioada anilor 1963-1966, de către Direcția Monumentelor Istorice, urmate de consolidarea suportului picturii murale din pronaos și de amenajarea incintei. Restaurarea parțială a ansamblului a fost precedată de ample investigații arheologice efectuate s-au soldat cu depistarea, în cele patru morminte din pronaos, a unor cărămizi inscripționate cu numele unor călugări: „David, leat 7250”, „Ghenadie egumenul, leat 7270”, „Isaia monah”, precum și a unor importante obiecte cum ar fi un inel sigilar (secolul 15), un inel sigilar de argint cu legenda: „Bălașa” (secolul 17) și o cruce de bronz din sec.al 18-lea. 

Acest material arheologic dovedește clar existența bisericii la sfârșitul sec.al 14-lea, sau începutul secal 15-lea. Prin rezultatele acestor cercetări științifice, s-a confirmat că biserica ce s-a păstrat până astăzi la Brădet este prima construcție zidită pe acel loc, întrucât nicio urmă nu poate fi atribuită unui monument anterior, fie chiar de lemn, infirmându-se, astfel, supoziția că intemeierea mănăstirii ca instituție ar preceda zidirea bisericii existente. Prin rusticitatea arhitecturală și prin planul în formă de cruce similar Coziei, Biserica Schitului Brădet constituie una dintre primele construcții ecleziastice ale Țării Românești, edificate de un arhitect român format, probabil, la școala meșterilor bizantini sau sârbi, care lucraseră în sec.al 14-lea pentru voievozii din Țara Românească. Patrimoniul Bisericii „Inălțarea Domnului” din Brădet este înnobilat cu icoane de o valoare artistică excepțională, printre care: Iisus Pantocrator - opera renumitului zugrav Stoica, Sf. Nicolae (1800), pictată de către zugravul Radu din Câmpulung, sau Maica Domnului cu Pruncul (1802).

Inclusă în patrimoniul cultural naţional, celebra icoană “Iisus Pantocrator” – recent restaurată, prezintă, în partea inferioară, o consemnare caligrafiată în slavonă, care atestă apartenenţa meşterului zugrav Stoica la arhicunoscuta şcoală de zugrăvie târgovişteană: “Sin icona sătvori jupaniţa Boloşina; is pisah Stoica zugraf ot Trăgovişte, v(ă)leat 7123”. Această icoană a dăruit-o jupaniţa Boloşina; a zugrăvit-o Stoica zugravul din Târgovişte, în anul 7123 (1614-1615). In Muzeul parohial situat la vest de biserică, sunt expuse obiecte diverse colecţionate de preotul cărturar Victor Popescu, evocând momente importante din istoria aşezării, precum şi ocupaţiile tradiţionale ale locuitorilor satului Brădet. Colecţia muzeală include icoane pictate pe lemn în sec. 18-19: “Iisus Hristos”, “Inălţarea Domnului”, “Maica Domnului cu Pruncul”, “Sf. Nicolae”, “Naşterea Domnului”, “Botezul Domnului”, icoana cu două feţe “Invierea Domnului/Inălţarea Domnului”, cărţi ritualice româneşti vechi: Evanghelie (1677), Penticostar (1743), Triod (1761), Liturghier (1767), Mineie (1776-1783), Octoih (1783), Molitvelnic (1832), Cazanie (1834), Chiriacodromion (1857), Octoih (1866), o cruce de lemn “Răstignirea Domnului Iisus Hristos”, un pomelnic din anul 1645 în care se menţionează principalii osârduitori în edificarea, restaurarea şi înzestrarea locaşului de cult; diferite obiecte de cult, o ladă de zestre din 1745, manuscrise şi altele. In patrimoniul monumentului ecleziastic se află un clopot donat în anul 1756 de către monahul Ghenadie, egumenul aşezământului. Mărturie elocventă a creativităţii meşterilor autohtoni de la sfârșitul sec.al 14-lea și de la începutul veacului al 15-lea, Biserica de la Schitul Brădet poartă cu statornică lumină în vreme mesajul de credinţă strămoşească, de măreţie voievodală, de nestinsă încredere în destinul neamului românesc al ilustrului său ctitor, marele Mircea cel Bătrân.

Asemănările tehnice şi estetice cu ctitoriile voievodale din sec.al 14-lea deja evocate, materialul documentar şi arheologic disponibil, fac din biserica vechiului Schit din Brădetu un monument de referinţă pentru istoria Bisericii şi a arhitecturii muntene de la începuturile organizării Valahiei ca principat. Brădetu rămâne după aproape 6 secole de existenţă proba inspiraţiei divine şi a talentului ţi inteligenţei unor meşteri desăvârşiţi, cel mai probabil români, ce au plămădit un locaş închegat, nemuritor, un martor al rugăciunii pravoslavnice şi o mărturie a dragostei de frumos şi sfinţenie.