duminică, 22 noiembrie 2020

Biserica Sf. Nicolae Belivacă - Amaradia

 Biserica Parohiei Amaradia, cu hramurile Sf. Nicolae şi Schimbarea la Faţă, s-a numit, în trecut, Sf. Nicolae - Belivacă, după numele unuia dintre ctitori, sau Sf. Nicolae ot Trăistari, după îndeletnicirea unora dintre „megieşii” din „drumul Amărăzii”. Denumirea de Sf. Nicolae – Amaradia i s-a dat în anul 1950, după numele străzii şi cartierului pe care-l păstoreşte. Biserica a fost ctitorită de Hristea Belivacă şi Mihail Socolescu în anul 1794, pe locul alteia mai vechi. Existenţa unei biserici mai vechi este susţinută de constatarea, din timpul lucrărilor de consolidare, efectuate între anii 2010-2012, că biserica actuală stă pe fundaţiile alteia, mai vechi, având acelaşi plan.
    Unele însemnări de pe vechile cărţi de cult ale bisericii sunt anterioare anului 1794:- „Această sfântă şi dumnezăiască carte ce să chiamă Minei, iaste la biserica ce să chiamă Sfântu Nicolae ot Mah(alaua) Trăistarilor, în Craiova. Şi cine s-ar ispiti, a o fura, să fie afurisit de trei sute opsprezăce sfinţi părinţi. Fieru, oţălu să putrezească, iar (trupul) aceluia să nu putrezească. Şi am scris eu Nicolae (i)er(o)monah. Octomvrie, 7, 1783” (Mineiul lunii Octombrie, Râmnic, 1776), - „Acest sfânt Triod să înţăleag(ă) cei ce vor să citească în ia că iaste al Sfintei biserici ce să prăznuiaşte hramul Sfântului Nicolae din Trăistari. Şi când să (va) întâm(pla) a-l înstrina cineva sau a-l fura şi-l va duce în altă parte... sept. 14, 1789. Ieromonah Nicolae din Mahalaoa Sfântului Nicolae” (Triodion, Râmnic, 1730).
    Este posibil ca, biserica anterioară să fi fost avariată grav la cutremurul din 26 martie/6 aprilie 1790, ajungând în ruină, iar Belivacă şi Socolescu să fi avut iniţiativa rezidirii ei şi a chiliilor din preajmă. Hristea Belivacă a fost un negustor vestit prin părţile locului, la sfârşitul secolului al XVIII şi începutul secolului al XIX-lea, ocupându-se cu comercializarea vitelor, pieilor şi seului. Se pare că era originar din satul Motoci, fiind frate cu monahul Clement, stareţ al Mânăstirii Motru.
   Greşit s-a considerat că Belivacă era porecla ctitorului, devenită nume, de la meşteşugul cu care se îndeletnicea, căci în Catagrafia de la 1828 găsim menţionate nouă familii cu numele Belivacă în satul natal Motoci şi una în satul Murgaşi. Având în vedere că unele din ele erau la a doua generaţie (ex. Dinu sin Matei Belivacă), înţelegem că la începutul sec.al 19-lea, Belivacă era deja un nume de familie vechi.
    Biserica Belivacă este considerată de specialişti un monument de referinţă pentru arta bisericească din Ţara Românească, de factură post-brâncovenească, din sec.al 18-lea. Ea a fost temeluită într-o societate în care suflul noului încerca să-şi facă loc printre vechile mentalităţi, practici şi obiceiuri autohtone. Captivă, încă, sistemului de relaţii feudale de tip otoman, societatea românească primea, uşor, infuzia evoluţiei spre modernizare în plan cultural, în gândire, în mentalităţi şi, evident, în artă.
    Această biserică este reprezentativă pentru societatea, aflată în plină metamorfoză, a acelei epoci. In ea s-au înglobat toate elementele specifice artei de tranziţie a sec.al 18-lea, în care noul dialoghează cu vechiul, tradiţionalul primeşte elemente noi, împrumutate din alte spaţii culturale, devenite accesibile reprezentanţilor timpului – negustorii şi micii întreprinzători cu stare, aflaţi în plin proces de emancipare culturală.
    Un astfel de reprezentant al epocii, în zona Olteniei, a fost şi Hristea Belivacă, mare negustor de vite, care făcea negoţ cu produse animaliere nu numai în această regiune, ci şi în Banat, Ardeal şi Viena. Cu siguranţă că în lungile sale călătorii de afaceri în Apus, a intrat în contact cu arta specifică acelor spaţii culturale şi a încercat să transpună în operă, la ctitoria sa, atât cât tradiţia autohtonă îi permitea, elemente care l-au impresionat acolo.
    Aşa se explică prezenţa pe frontispiciul bisericii a celor doi Arhangheli, Mihail şi Gavriil, realizaţi în basorelief pictat, care nu se mai regăsesc pe nici o altă biserică ortodoxă din ţara noastră. Arborele lui Iesei, alcătuit în stuc acoperit cu foiţă de aur, pe catapeteasmă, este, de asemenea, de factură barocă. Doamnele din familiile ctitorilor, pictate pe pereţii pronaosului, sunt îmbrăcate în mod diferit: cele mai în vârstă – în straie tradiţionale, cu broboadă pe cap, iar cele mai tinere – după moda apuseană, cu căciuliţe îmblănite, decolteu şi coliere la gât.
ARHITECTURA
     Arhitectura bisericii se caracterizează prin preluarea elementelor vechi, specifice marilor ctitorii domneşti şi boiereşti, într-un cadru influenţat profund de stilul brâncovenesc, cu imprimarea specificului nou şi accent mai ales pe detaliu.
    Biserica prezintă un plan în formă de cruce, adoptat ca simbol al jertfei Mântuitorului, cu două turle deschise: una pe naos şi alta pe pronaos. Este prima biserică de mir din Oltenia construită cu două turle deschise, ceea ce sugerează o putere financiară şi dorinţa a ctitorilor de a construi ceva inedit.
    Pridvorul, ca spaţiu cu caracter introductiv într-o biserică, precedând pronaosul, a fost tratat ca o încăpere deschisă, cu patru coloane amplasate pe latura vestică şi câte o semicoloană adosată pe laturile de nord şi sud, legate la partea superioară cu arce trilobate. Acoperirea acestui spaţiu s-a realizat prin două bolţi semisferice din zidărie, ce se sprijină pe arce tot din zidărie, prin intermediul pandantivilor.
    Pronaosul, supralărgit faţă de naos, a fost tratat ca o încăpere distinctă, separat de pridvor printr-o uşă în două canate, iar de naos prin trei deschideri, create de pereţii laterali şi două coloane cilindrice, pe care se reazemă trei arce din zidărie. Acoperirea acestui spaţiu a fost realizată cu o turlă pătrunsă, care prezintă şapte laturi, cu ferestre pe fiecare latură, secţionate la jumătate de o centură continuă. Lumina este asigurată de două ferestre înguste, amplasate pe laturile de nord, respectiv de sud.
    Naosul are formă de cruce, cu abside laterale semirotunde la interior şi poligonale la exterior. Acest spaţiu are deasupra o turlă pătrunsă, care se reazemă, prin intermediul a patru pandantivi, pe cele patru arce care se sprijină pe pereţii laterali. Turla are şapte laturi, cu ferestre pe fiecare latură, secţionate la mijloc de o centură.
    Altarul este circular la interior şi poligonal la exterior. Este despărţit de naos printr-o catapeteasmă de zid, plină. Pe latura de nord este amplasat Proscomidiarul, realizat printr-un decroş orizontal în perete, acoperit cu boltă din zidărie. Diaconiconul, destinat adăpostirii veşmintelor preoţeşti, a fost realizat în aceeaşi manieră, ulterior acesta fiind desfiinţat, pentru realizarea unei uşi de evacuare în caz de urgenţă.
Alcătuire constructivă
    Infrastructura este alcătuită din fundaţii continui de cărămidă, cu adâncimea de fundare de 1,30 m faţă de terenul amenajat.
    Suprastructura este alcătuită astfel:
- pereţi din zidărie de cărămidă, legată cu mortar din var şi nisip;
- arce din zidărie de cărămidă, pe care se reazemă cele două turle, tot din zidărie, prin intermediul a câte unui butuc şi câte patru pandantivi;
- bolţile semisferice (în pridvor), absidele (naos şi altar), coloanele pridvorului şi pronaosului, precum şi catapeteasma sunt realizate tot din zidărie de cărămidă şi mortar de var cu nisip;
- acoperişul urmăreşte conturul construcţiei, fiind realizat din lemn, cu căpriori în consolă, prinşi în cosoroabă perimetrală şi învelitoare din tablă.
Decorația exterioară
     Biserica este un monument cu volume bine echilibrate şi proporţii plăcute,bine puse în valoare de plastica faţadelor. Un brâu median cu profil semicircular mărginit, de o parte şi de cealaltă, de caracteristicile şiruri de zimţi, obţinute prin aşezarea pe colţ a cărămizilor, împarte faţadele bisericii în două registre. Registrul inferior cuprinde soclul şi un şir de firide oarbe de formă dreptunghiulară. Registrul superior este ritmat, de asemenea, de firide oarbe, în prelungirea celor din registrul inferior, terminate, însă, cu arce semicirculare eliptice.
    O frumoasă cornişă, cu trei şiruri ritmate în "dinţi de fierăstrău" încununează faţadele, modelate cu sobrietate, însă, fără monotonie.
    Meşterul a marcat clar, în silueta monumentului, despărţirea dintre pridvor şi pronaos, prin micşorarea registrului superior de firide.
    Privind frontal, pe faţada de vest, monumentul este încins de un brâu median cu profil semicircular şi un singur rând de cărămizi, dispus în formă de "dinţi de fierăstrău".
DECORAŢIA EXTERIOARĂ
    Registrul superior al faţadei de vest este decorat cu câte două arcade, la dreapta şi la stânga, cu Sfinţii Arhangheli realizaţi din stucatură.Central, sunt pictate trei scene, delimitate de ciubuce de zidărie, reprezentând icoana de hram Schimbarea la faţă, flancată de icoana Sfântului Nicolae (celălalt hram) şi cea a Sfântului Ioan Botezătorul. Registrul inferior este ritmat de arcadele trilobate, susţinute de coloanele pridvorului. Brâiele şi cornişa evazată spre exterior sunt policrome. Un decor caracterizat de frumuseţe, simplitate şi rafinament, într-o gamă cromatică restrânsă (roşu, negru, ocru) apare în zona turlei, reliefând elementele de arhitectură. Acelaşi tip de decor îl găsim şi la nivelul coloanelor şi arcelor pridvorului.
PICTURA
Pictura bisericii Belivacă, realizată în tehnica "fresco", se numără printre puţinele picturi post-bizantine ce se mai găsesc astăzi la bisericile Craiovei şi, totodată, cea mai veche frescă păstrată integral într-o biserică din acest oraş.
    Pictura originală datează din jurul anului 1794, fiind de o valoare istorică şi artistică notabilă. Din punct de vedere artistic, aceasta înglobează, în tradiţia reprezentărilor bizantine, trăsăturile specifice picturii post-brâncoveneşti, precum şi tradiţiile locale ale picturii şcolii olteneşti a sfârşitului de secol XVII şi începutului de secol XVIII, cu culori vii şi luminoase, decoraţii bogate în elemente florale, cu aureole în relief şi veşminte poleite cu aur. Numele zugravilor se păstrează în pomelnicul pictat pe zid, la Proscomidiar: Marcu şi Tudor. Pictura interioară, aflată într-o stare relativ bună de conservare, poate fi încadrată, în plan stilistic, în specificul secolului al XVIII-lea, având ca reper proporţia şi distribuţia imaginii în spaţiu, cu tendinţe spre pitoresc, narativ şi individualizare. Programul iconografic nu prezintă, cu o singură excepţie (în absida de sud nu este reprezentată Naşterea Domnului, ci Schimbarea la Faţă), particularităţi deosebite, dar întregeşte simbolismul formelor constructive. Ceea ce formele arhitecturale exprimă simbolic, este precizat şi subliniat de pictură. În ansamblul picturii exterioare, se remarcă cele două tablouri laice de pe faţada de sud: o reprezentare alegorică a morţii, înfăţişată ca un "memento mori", purtând coasa şi călărind în galop, şi un ofiţer călare, care a suscitat interesul multor cercetători. Unii au considerat că este însuşi Tudor Vladimirescu, iar alţii cred că este unul dintre ctitori.
TURNUL DE INTRARE - CLOPOTNIȚA
    Turnul de intrare, cu rol de clopotniţă, ridicat în anul 1870 de Bălaşa Sinescu, asigură accesul în incinta bisericii dinspre strada Iancu Jianu. Până în anul 1925, aceasta era singura intrare în incintă, biserica neavând deschidere la strada Amaradia. Pe latura de răsărit a curţii era o potcovărie, pe care parohia a cumpărat-o, când s-a ivit momentul oportun, şi a demolat-o. Este printre puţinele turnuri de intrare rămase nedesfiinţate, la vechile biserici ale Craiovei. Altele mai întâlnim doar la bisericile Sf. Treime, Oota, Hagi Enuşi şi Cimitirul Sineasca (pentru fosta biserică Podbaniţa). Aceasta din urmă a fost ridicată de aceeaşi ctitoră, pe moşia ei din apropierea bisericii Belivacă, având acelaşi plan constructiv. Cele două turnuri de intrare "gemene" au fost ctitorite în urma Legii înmormântărilor, promulgată în anul 1864 de domnitorul Al. Ioan Cuza, când s-au desfiinţat cimitirele din preajma bisericilor, deci şi cel din curtea de la Belivacă. Atunci, Bălaşa Sinescu a donat Primăriei terenul său din vecinătatea bisericii Podbaniţa, pentru amenajarea unui cimitir public, şi a ridicat cele două clopotniţe. Cu timpul, cimitirul s-a extins şi a primit numele donatoarei, iar biserica Podbaniţa a fost demolată abuziv în anul 1937. Arhitectura turnului de intrare este specifică sfârşitului secolului al XIX-lea, diferită total de cea a bisericii.
CRUCEA DE PIATRĂ
    Crucea de piatră, valoros monument istoric, se află amplasată în partea de răsărit a bisericii, între altar şi strada Amaradia. Data la care a fost ridicată este consemnată pe partea de sud a crucii: "1800. 7309 săf(te)m(brie) 11".
    Există mai multe opinii cu privire la locul iniţial al amplasării acestei cruci, cât şi la scopul pentru care a fost ridicată. Părintele Nicolae Nicolaescu era de părere că, în locul în care a fost fixată, în colţul de nord-vest al curţii bisericii, era un răscruci, unde familia Belivacă săpase şi o fântână.
    Părintele Ioan Stanciu, constatând că sunt inscripţionate numai numele celor răposaţi, era de părere că această cruce a fost ridicată pe locul de veci al familiei Belivacă, tot în partea de nord a incintei, iar D-l profesor Ion Pătraşcu susţine că are caracter votiv. Textul dăltuit în piatră este următorul: "+ Cu ajutoriu Sfintei Troiţă s-au ridicată această Sfântă Cruce în zilele mării sale Alisandru Moruzi vodă, de robu lui Dumnezeu jupană Hristea Belivacă. Pomeneşte Doamne: Nastasiia, Dumitru Ioana, Păuna, Ioana, Ştefană ereu, Climentă mona(h), Iona, Pătraşco, Vilavia, Dumitra, Opriia, Pătru, Bălaşa, Opriţa, Dima, Pătru, Marco, Costandina, Ion, Voica, Mariia, Ioana, Mihai, Giura, Pătraşco, Dumitra, Mariia, Zamfir, Hristia dascălu, Radu, Malciu, Ancuţa, Hristia naşu dumnialui, Dumitrakie naşul dumnialui, Mariuţa naşi dumă(nealui) Hristea Belivacă, cu niamul lui".