Biserica Sf. Nicolae Belivacă - Amaradia

 Biserica Parohiei Amaradia, cu hramurile Sf. Nicolae şi Schimbarea la Faţă, s-a numit, în trecut, Sf. Nicolae - Belivacă, după numele unuia dintre ctitori, sau Sf. Nicolae ot Trăistari, după îndeletnicirea unora dintre „megieşii” din „drumul Amărăzii”. Denumirea de Sf. Nicolae – Amaradia i s-a dat în anul 1950, după numele străzii şi cartierului pe care-l păstoreşte. Biserica a fost ctitorită de Hristea Belivacă şi Mihail Socolescu în anul 1794, pe locul alteia mai vechi. Existenţa unei biserici mai vechi este susţinută de constatarea, din timpul lucrărilor de consolidare, efectuate între anii 2010-2012, că biserica actuală stă pe fundaţiile alteia, mai vechi, având acelaşi plan.

    Unele însemnări de pe vechile cărţi de cult ale bisericii sunt anterioare anului 1794:- „Această sfântă şi dumnezăiască carte ce să chiamă Minei, iaste la biserica ce să chiamă Sfântu Nicolae ot Mah(alaua) Trăistarilor, în Craiova. Şi cine s-ar ispiti, a o fura, să fie afurisit de trei sute opsprezăce sfinţi părinţi. Fieru, oţălu să putrezească, iar (trupul) aceluia să nu putrezească. Şi am scris eu Nicolae (i)er(o)monah. Octomvrie, 7, 1783” (Mineiul lunii Octombrie, Râmnic, 1776), - „Acest sfânt Triod să înţăleag(ă) cei ce vor să citească în ia că iaste al Sfintei biserici ce să prăznuiaşte hramul Sfântului Nicolae din Trăistari. Şi când să (va) întâm(pla) a-l înstrina cineva sau a-l fura şi-l va duce în altă parte... sept. 14, 1789. Ieromonah Nicolae din Mahalaoa Sfântului Nicolae” (Triodion, Râmnic, 1730).

    Este posibil ca, biserica anterioară să fi fost avariată grav la cutremurul din 26 martie/6 aprilie 1790, ajungând în ruină, iar Belivacă şi Socolescu să fi avut iniţiativa rezidirii ei şi a chiliilor din preajmă. Hristea Belivacă a fost un negustor vestit prin părţile locului, la sfârşitul secolului al XVIII şi începutul secolului al XIX-lea, ocupându-se cu comercializarea vitelor, pieilor şi seului. Se pare că era originar din satul Motoci, fiind frate cu monahul Clement, stareţ al Mânăstirii Motru.

   Greşit s-a considerat că Belivacă era porecla ctitorului, devenită nume, de la meşteşugul cu care se îndeletnicea, căci în Catagrafia de la 1828 găsim menţionate nouă familii cu numele Belivacă în satul natal Motoci şi una în satul Murgaşi. Având în vedere că unele din ele erau la a doua generaţie (ex. Dinu sin Matei Belivacă), înţelegem că la începutul sec.al 19-lea, Belivacă era deja un nume de familie vechi.

    Biserica Belivacă este considerată de specialişti un monument de referinţă pentru arta bisericească din Ţara Românească, de factură post-brâncovenească, din sec.al 18-lea. Ea a fost temeluită într-o societate în care suflul noului încerca să-şi facă loc printre vechile mentalităţi, practici şi obiceiuri autohtone. Captivă, încă, sistemului de relaţii feudale de tip otoman, societatea românească primea, uşor, infuzia evoluţiei spre modernizare în plan cultural, în gândire, în mentalităţi şi, evident, în artă.

    Această biserică este reprezentativă pentru societatea, aflată în plină metamorfoză, a acelei epoci. In ea s-au înglobat toate elementele specifice artei de tranziţie a sec.al 18-lea, în care noul dialoghează cu vechiul, tradiţionalul primeşte elemente noi, împrumutate din alte spaţii culturale, devenite accesibile reprezentanţilor timpului – negustorii şi micii întreprinzători cu stare, aflaţi în plin proces de emancipare culturală.

    Un astfel de reprezentant al epocii, în zona Olteniei, a fost şi Hristea Belivacă, mare negustor de vite, care făcea negoţ cu produse animaliere nu numai în această regiune, ci şi în Banat, Ardeal şi Viena. Cu siguranţă că în lungile sale călătorii de afaceri în Apus, a intrat în contact cu arta specifică acelor spaţii culturale şi a încercat să transpună în operă, la ctitoria sa, atât cât tradiţia autohtonă îi permitea, elemente care l-au impresionat acolo.

    Aşa se explică prezenţa pe frontispiciul bisericii a celor doi Arhangheli, Mihail şi Gavriil, realizaţi în basorelief pictat, care nu se mai regăsesc pe nici o altă biserică ortodoxă din ţara noastră. Arborele lui Iesei, alcătuit în stuc acoperit cu foiţă de aur, pe catapeteasmă, este, de asemenea, de factură barocă. Doamnele din familiile ctitorilor, pictate pe pereţii pronaosului, sunt îmbrăcate în mod diferit: cele mai în vârstă – în straie tradiţionale, cu broboadă pe cap, iar cele mai tinere – după moda apuseană, cu căciuliţe îmblănite, decolteu şi coliere la gât.

ARHITECTURA

     Arhitectura bisericii se caracterizează prin preluarea elementelor vechi, specifice marilor ctitorii domneşti şi boiereşti, într-un cadru influenţat profund de stilul brâncovenesc, cu imprimarea specificului nou şi accent mai ales pe detaliu.

    Biserica prezintă un plan în formă de cruce, adoptat ca simbol al jertfei Mântuitorului, cu două turle deschise: una pe naos şi alta pe pronaos. Este prima biserică de mir din Oltenia construită cu două turle deschise, ceea ce sugerează o putere financiară şi dorinţa a ctitorilor de a construi ceva inedit.

    Pridvorul, ca spaţiu cu caracter introductiv într-o biserică, precedând pronaosul, a fost tratat ca o încăpere deschisă, cu patru coloane amplasate pe latura vestică şi câte o semicoloană adosată pe laturile de nord şi sud, legate la partea superioară cu arce trilobate. Acoperirea acestui spaţiu s-a realizat prin două bolţi semisferice din zidărie, ce se sprijină pe arce tot din zidărie, prin intermediul pandantivilor.

    Pronaosul, supralărgit faţă de naos, a fost tratat ca o încăpere distinctă, separat de pridvor printr-o uşă în două canate, iar de naos prin trei deschideri, create de pereţii laterali şi două coloane cilindrice, pe care se reazemă trei arce din zidărie. Acoperirea acestui spaţiu a fost realizată cu o turlă pătrunsă, care prezintă şapte laturi, cu ferestre pe fiecare latură, secţionate la jumătate de o centură continuă. Lumina este asigurată de două ferestre înguste, amplasate pe laturile de nord, respectiv de sud.

    Naosul are formă de cruce, cu abside laterale semirotunde la interior şi poligonale la exterior. Acest spaţiu are deasupra o turlă pătrunsă, care se reazemă, prin intermediul a patru pandantivi, pe cele patru arce care se sprijină pe pereţii laterali. Turla are şapte laturi, cu ferestre pe fiecare latură, secţionate la mijloc de o centură.

    Altarul este circular la interior şi poligonal la exterior. Este despărţit de naos printr-o catapeteasmă de zid, plină. Pe latura de nord este amplasat Proscomidiarul, realizat printr-un decroş orizontal în perete, acoperit cu boltă din zidărie. Diaconiconul, destinat adăpostirii veşmintelor preoţeşti, a fost realizat în aceeaşi manieră, ulterior acesta fiind desfiinţat, pentru realizarea unei uşi de evacuare în caz de urgenţă.

Alcătuire constructivă

    Infrastructura este alcătuită din fundaţii continui de cărămidă, cu adâncimea de fundare de 1,30 m faţă de terenul amenajat.

    Suprastructura este alcătuită astfel:

- pereţi din zidărie de cărămidă, legată cu mortar din var şi nisip;

- arce din zidărie de cărămidă, pe care se reazemă cele două turle, tot din zidărie, prin intermediul a câte unui butuc şi câte patru pandantivi;

- bolţile semisferice (în pridvor), absidele (naos şi altar), coloanele pridvorului şi pronaosului, precum şi catapeteasma sunt realizate tot din zidărie de cărămidă şi mortar de var cu nisip;

- acoperişul urmăreşte conturul construcţiei, fiind realizat din lemn, cu căpriori în consolă, prinşi în cosoroabă perimetrală şi învelitoare din tablă.

Decorația exterioară

     Biserica este un monument cu volume bine echilibrate şi proporţii plăcute,bine puse în valoare de plastica faţadelor. Un brâu median cu profil semicircular mărginit, de o parte şi de cealaltă, de caracteristicile şiruri de zimţi, obţinute prin aşezarea pe colţ a cărămizilor, împarte faţadele bisericii în două registre. Registrul inferior cuprinde soclul şi un şir de firide oarbe de formă dreptunghiulară. Registrul superior este ritmat, de asemenea, de firide oarbe, în prelungirea celor din registrul inferior, terminate, însă, cu arce semicirculare eliptice.

    O frumoasă cornişă, cu trei şiruri ritmate în "dinţi de fierăstrău" încununează faţadele, modelate cu sobrietate, însă, fără monotonie.

    Meşterul a marcat clar, în silueta monumentului, despărţirea dintre pridvor şi pronaos, prin micşorarea registrului superior de firide.

    Privind frontal, pe faţada de vest, monumentul este încins de un brâu median cu profil semicircular şi un singur rând de cărămizi, dispus în formă de "dinţi de fierăstrău".

DECORAŢIA EXTERIOARĂ

    Registrul superior al faţadei de vest este decorat cu câte două arcade, la dreapta şi la stânga, cu Sfinţii Arhangheli realizaţi din stucatură.Central, sunt pictate trei scene, delimitate de ciubuce de zidărie, reprezentând icoana de hram Schimbarea la faţă, flancată de icoana Sfântului Nicolae (celălalt hram) şi cea a Sfântului Ioan Botezătorul. Registrul inferior este ritmat de arcadele trilobate, susţinute de coloanele pridvorului. Brâiele şi cornişa evazată spre exterior sunt policrome. Un decor caracterizat de frumuseţe, simplitate şi rafinament, într-o gamă cromatică restrânsă (roşu, negru, ocru) apare în zona turlei, reliefând elementele de arhitectură. Acelaşi tip de decor îl găsim şi la nivelul coloanelor şi arcelor pridvorului.

PICTURA

Pictura bisericii Belivacă, realizată în tehnica "fresco", se numără printre puţinele picturi post-bizantine ce se mai găsesc astăzi la bisericile Craiovei şi, totodată, cea mai veche frescă păstrată integral într-o biserică din acest oraş.

    Pictura originală datează din jurul anului 1794, fiind de o valoare istorică şi artistică notabilă. Din punct de vedere artistic, aceasta înglobează, în tradiţia reprezentărilor bizantine, trăsăturile specifice picturii post-brâncoveneşti, precum şi tradiţiile locale ale picturii şcolii olteneşti a sfârşitului de secol XVII şi începutului de secol XVIII, cu culori vii şi luminoase, decoraţii bogate în elemente florale, cu aureole în relief şi veşminte poleite cu aur. Numele zugravilor se păstrează în pomelnicul pictat pe zid, la Proscomidiar: Marcu şi Tudor. Pictura interioară, aflată într-o stare relativ bună de conservare, poate fi încadrată, în plan stilistic, în specificul secolului al XVIII-lea, având ca reper proporţia şi distribuţia imaginii în spaţiu, cu tendinţe spre pitoresc, narativ şi individualizare. Programul iconografic nu prezintă, cu o singură excepţie (în absida de sud nu este reprezentată Naşterea Domnului, ci Schimbarea la Faţă), particularităţi deosebite, dar întregeşte simbolismul formelor constructive. Ceea ce formele arhitecturale exprimă simbolic, este precizat şi subliniat de pictură. În ansamblul picturii exterioare, se remarcă cele două tablouri laice de pe faţada de sud: o reprezentare alegorică a morţii, înfăţişată ca un "memento mori", purtând coasa şi călărind în galop, şi un ofiţer călare, care a suscitat interesul multor cercetători. Unii au considerat că este însuşi Tudor Vladimirescu, iar alţii cred că este unul dintre ctitori.

TURNUL DE INTRARE - CLOPOTNIȚA

    Turnul de intrare, cu rol de clopotniţă, ridicat în anul 1870 de Bălaşa Sinescu, asigură accesul în incinta bisericii dinspre strada Iancu Jianu. Până în anul 1925, aceasta era singura intrare în incintă, biserica neavând deschidere la strada Amaradia. Pe latura de răsărit a curţii era o potcovărie, pe care parohia a cumpărat-o, când s-a ivit momentul oportun, şi a demolat-o. Este printre puţinele turnuri de intrare rămase nedesfiinţate, la vechile biserici ale Craiovei. Altele mai întâlnim doar la bisericile Sf. Treime, Oota, Hagi Enuşi şi Cimitirul Sineasca (pentru fosta biserică Podbaniţa). Aceasta din urmă a fost ridicată de aceeaşi ctitoră, pe moşia ei din apropierea bisericii Belivacă, având acelaşi plan constructiv. Cele două turnuri de intrare "gemene" au fost ctitorite în urma Legii înmormântărilor, promulgată în anul 1864 de domnitorul Al. Ioan Cuza, când s-au desfiinţat cimitirele din preajma bisericilor, deci şi cel din curtea de la Belivacă. Atunci, Bălaşa Sinescu a donat Primăriei terenul său din vecinătatea bisericii Podbaniţa, pentru amenajarea unui cimitir public, şi a ridicat cele două clopotniţe. Cu timpul, cimitirul s-a extins şi a primit numele donatoarei, iar biserica Podbaniţa a fost demolată abuziv în anul 1937. Arhitectura turnului de intrare este specifică sfârşitului secolului al XIX-lea, diferită total de cea a bisericii.

CRUCEA DE PIATRĂ

    Crucea de piatră, valoros monument istoric, se află amplasată în partea de răsărit a bisericii, între altar şi strada Amaradia. Data la care a fost ridicată este consemnată pe partea de sud a crucii: "1800. 7309 săf(te)m(brie) 11".

    Există mai multe opinii cu privire la locul iniţial al amplasării acestei cruci, cât şi la scopul pentru care a fost ridicată. Părintele Nicolae Nicolaescu era de părere că, în locul în care a fost fixată, în colţul de nord-vest al curţii bisericii, era un răscruci, unde familia Belivacă săpase şi o fântână.

    Părintele Ioan Stanciu, constatând că sunt inscripţionate numai numele celor răposaţi, era de părere că această cruce a fost ridicată pe locul de veci al familiei Belivacă, tot în partea de nord a incintei, iar D-l profesor Ion Pătraşcu susţine că are caracter votiv. Textul dăltuit în piatră este următorul: "+ Cu ajutoriu Sfintei Troiţă s-au ridicată această Sfântă Cruce în zilele mării sale Alisandru Moruzi vodă, de robu lui Dumnezeu jupană Hristea Belivacă. Pomeneşte Doamne: Nastasiia, Dumitru Ioana, Păuna, Ioana, Ştefană ereu, Climentă mona(h), Iona, Pătraşco, Vilavia, Dumitra, Opriia, Pătru, Bălaşa, Opriţa, Dima, Pătru, Marco, Costandina, Ion, Voica, Mariia, Ioana, Mihai, Giura, Pătraşco, Dumitra, Mariia, Zamfir, Hristia dascălu, Radu, Malciu, Ancuţa, Hristia naşu dumnialui, Dumitrakie naşul dumnialui, Mariuţa naşi dumă(nealui) Hristea Belivacă, cu niamul lui".

MĂNĂSTIREA PÂNGĂTRAȚI

BISERICA DOMNIȚA BĂLAȘA - BUCUREȘTI

Actuala Biserică Domnița Bălașa din București a fost construită în anii 1881 - 1885, în stil neoromantic și neobizantin după planurile de arhitectură întocmite de Alexandru Hristea Orăscu împreună cu Carol Benesch și Hartman și avizate de André Lecomte du Noüy. Are un plan în formă de cruce latină, la care se adaugă absida poligonală a altarului. Biserica este declarată monument istoric și este înscrisă în Lista monumentelor istorice din București, sector 5, sub denumirea de Biserica „Înălțarea Domnului” - Domnița Bălașa.

            Numele bisericii provine de la prima biserică ridicată pe acest loc, în anii 1743-1744, ctitorită fiind de Domnița Bălașa și de soțul ei, marele ban Manolache Rangabe, zis Lambrino. Această primă biserică fost demolată în 1871. Pe locul altarului, în 1883 s-a pus o piatră comemorativă.


Monumentul funerar al  Domniței Bălașa
în actuala biserică a sa.

          In 1750, Domnița Bălașa a înălțat alături de prima ctitorie, pe locul bisericii actuale, o a doua biserică, cu hramul Înălțarea Domnului, lângă care a înființat o școală și un azil de bătrâni. Clădirea bisericii, șubrezită de cutermurul 1838, a fost demolată.



Biserica ridicată de Safta Brâncoveanu

Intre 1838-1842, pe același loc, s-a construit o a treia biserică cu același hram. Ctitor a fost Safta Brâncoveanu, fiica lui Teodor Balș și a Profirei Rosetti, văduva marelui ban Grigore Brâncoveanu, fondatoarea Spitalului Brâncovenesc. Deoarece terenul pe care a fost clădită era expus inundațiilor Dâmboviței, această biserică s-a degradat repede, astfel că, după numai 40 de ani, a trebuit sa fie demolată în 1881. S-a păstrat doar pisania acestui lăcaș, prinsă în zisul actualei biserici.

Biserica existentă în prezent a fost zidită în perioada 1881-1885, în timpul domniei Regelui Carol I al României și a Reginei Elisabeta fiind a patra pe aceste locuri. Efor a fost Mitropolitul Calinic Miclescu, epitropi fiind N. Bibescu și T. Văcărescu.

In cartea sa Bucureștii de altădată, Constantin Bacalbașa a descris pe scurt ceremonia ce desfășurată marți 14/28 iunie 1881, zi aleasă pentru punerea pietrei fundamentale a bisericii Domnița Bălașa, ce începea a fi reconstruită pentru a patra oară, dobândind înfățișarea sub care o cunoaștem azi:

    “Această biserică a fost clădită întâia oară în anul 1744 de către domnița Bălașa, fiica prințului Constantin Basarab Brâncoveanu, reclădită în 1831 de către banul Grigore Basarab Brâncoveanu, din nou reclădită în 1838 de băneasa Safta Grigore Basarab Brâncoveanu. După ce serviciul divin a fost oficiat de mitropolitul primat, s-a procedat la semnarea actului comemorativ al clădirii. Acest act a fost închis într-un tub de sticlă, unde au fost introduse și câte o piesă nouă din toate monedele românești de metal ale epocii, de la piese de un ban la până la cea de aur, de 20 de lei. Tubul a fost învelit în câte o foaie a tuturor ziarelor ce apăreau atunci în București și a fost introdus în alt tub, de metal. Regele, regina, mitropolitul primat și doamnele de onoare au primit câte un șorț de satin alb, cu ciucuri de aur. Apoi regele, cu sculele de argint ce i s-au dat, a pus întâia cărămidă pe piatra fundamentală sub care a fost închis tubul, a doua cărămidă a pus-o regina, a treia, mitropolitul și așa mai departe. Arhitectul a fost Alexandru Orăscu, asistat de Dobre Nicolau și Beneș.

     In interiorul bisericii, în două nișe laterale, mormintele Domniței Bălașa (1693-1752), a șasea fiică a domnitorului Constantin Brâncoveanu și al Domniței Zoe Brâncoveanu (1800-1892), soția domnitorului Gheorghe Bibescu. Monumentul funerar al Domniței Bălașa ("Întristarea"), este opera sculptorului Ion Georgescu, iar monumentul Domniței Zoe Brâncoveanu, de pe partea opusă, este opera sculptorului francez Jules Roulleau.

       
           

 Edificiul este structurat pe 4 abiside laturale, marcate de cele 4 turle octogonale. Turla mare marcheaza centrul naosului. Interiorul este si mai spectaculos. Trecând peste descrierea picturii neorenascentiste, foarte curioasă este prezența a doua statui în interiorul bisericii. Este neobisnuit ca într-o biserică ortodoxă sa se găseasă statui, dar în acest caz, statuile marchează mormintele Domnitei Balasa și al Domniței Zoe Brâncoveanu.

    Alte elemente interesante sunt cele doua jilțuri prezente în apropierea altarului. Aici stăteau Regele si Regina când luau parte la slujbe, fapt evidențiat și de prezența stemei regale deasupra fiecarui jilț.

Blazonul regal al Regelui Carol I a dispărut de pe jilț în anii negri din punct de vedere cultural ai socialismului, dar deviza regala „Nihil Sine Deo” inca se mai poate citi.

Biserica mai impresionează și prin vitraliile deosebite, lucrate la Miunchen, prin ușile masive de la intrare și  prin catapeteasmă.

Cu ocazia Sărbătorilor Pascale din anul 2000, la slujba din noaptea dintre 29 și 30 aprilie au participat fostul suveran Mihai al României și soția sa, principesa Ana de Burbon Parma, cât și fostul premier Victor Ciorbea și academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici, învinuit de presă că a fost colaborator al Securității comuniste.

In interiorul bisericii, între pronaos și naos, pe partea dreaptă se găsește mormântul domniței Bălașa. Prin 1884 sculptorul Ion Georgescu i-a făcut monumentul funerar, din marmură albă. Pe un postament decorat cu rozete și colonete, este montat un mic sarcofag, la rândul lui atent uvrajat, cu șiruri de denticuli, blazoane, flori de crin și lauri, deasupra căruia un înger stă de pază. Așezată pe prima treaptă a soclului, abandonată meditației, o femeie întruchipează durerea. Veșmântul amplu, capul lăsat pe palma stângă, profilul nobil, cu părul strâns în coc, cununa de lauri din mâna ei dreaptă, executate cu mult realism, au, dincolo de aparența familiară și de mesajul ușor de descifrat, tensiunea unei trăiri ce pare că nu se va irosi și nu se va banaliza niciodată.

Monumentul funerar al Domniței Bălașa este înscris în Lista monumentelor istorice din București, sector 5. 
          

MĂNĂSTIREA CETĂȚUIA - NEGRU VODĂ

Un locaș sfânt unde credincioșii se simț mai aproape de Dumnezeu, este Mănăstirea Cetățuia Negru-Vodă, o mănăstire ortodoxă construită pe o stâncă înaltă, la altitudinea de 881 de metri, pe malul stâng al râului Dâmbovița, între aceasta și pârâul Cetățuia. Este ca un cuib de vulturi depărtat de forfota umană și unde se poate găsi o liniște binefăcătoare pentru suflet.

Drumul de urcuș de la șoseaua principală, până la mănăstire se parcurge, în circa o jumătate de oră, iar când ajunge în curtea mănăstirii vizitatorul își dă seama că a meritat să urce atâta cale până acolo.

Călugării sunt obișnuiți cu drumul. Il parcurg în mult mai puțin timp decât turiștii, pentru că îl străbat zilnic, chiar de câteva ori. Nu e ușor, dar nici greu. Dumnezeu ușurează calea tuturor. Mai ales credincioșilor care vin la mănăstire în speranța că aici vor găsi liniștea de care au nevoie și se vor putea ruga departe de agitația cotidiană.

            Mănăstirea este situată la 22 de kilometri sud-est de orașul Câmpulung, pe șoseaua națională Câmpulung-Târgoviște-București, pe frumoasa vale a Dâmboviței, între satele Cetățeni și Cotenești.

            Biserica din mănăstire are două hramuri: Adormirea Maicii Domnului, până în anul 1918, după care I s-a mai adăugat și hramul Izvorul Tămăduirii.

Potrivit tradiției locale, pe culmea abruptă de piatră, care se înalță între râul Dâmbovița și pârâul Cetățuia, a existat o cetate de rezistență zidită pe vremea ocupației romane. Cetatea ar fi fost loc de refugiu și pentru domnitorul Negru Vodă al Țării Românești, care își avea aici și o peșteră de taină numită până astăzi „Peștera lui Negru Vodă”. De la această cetate și-ar fi luat numele atât muntele, cât și așezările românilor din apropiere.

Mănăstirea Corbii de Piatră, Mănăstirea Nămăiești și Mănăstirea Cetățuia Negru Vodă alcătuiesc un triunghi echilateral cu latura de 20 de kilometri. Prima se află în comuna Corbi, pe șoseaua Câmpulung-Domnești, a doua se află la zece kilometri de Câmpulung Muscel, iar a treia se află pe șoseaua Câmpulung-Târgoviște, în comuna Cetățeni.

Valea stâncoasă a pârâului Cetățuia este plină de peșteri, unele naturale, iar altele scobite de sihaștrii ce au populat locul câteva veacuri. In aceste peșteri s-au adăpostit numeroși călugări sihaștri, mai ales între secolele 14-18, când aceștia au fost la fel de renumiți ca pustnicii din Munții Buzăului.

In traditia locului se spune ca pe culmea abrupta de piatra ce se înalta între râul Dâmbovita si pârâul Cetatuia a existat un sanctuar dacic în sec.V î.Chr, apoi o cetate de rezistenta a dacilor, pe vremea ocupatiei romane, cetate pe care istoricii o considera ca fiind „cea mai importanta cetate geto-dacica, cunoscuta pâna acum, la sud de Carpati”.

In acest locas, si-au găsit refugiul la liniștea zidurilor și laolaltă în rugaciune cu sihastrii:

– Nicolae Alexandru Voievod
– Ioan Radu Negru Voievod
– Vladislav Vlaicu
– Vlad Tepes
– Mihai Viteazul – dupa batalia de la Calugareni
– Matei Basarab la 1634
– Constantin Șerban Voda la 1658 – dupa ce turcii au ars Târgovistea
– Constantin Brâncoveanu la 1690, din a carui porunca s-a pictat cel de al doilea strat în biserica din stânca
– stolnicul Constantin Cantacuzino, la 1775
– primul rege al Romaniei Carol I, care a vizitat în câteva rânduri biserica si ruinele vechii cetati.

Schitul Cetățuia este amintit în timpul lui Mihai Viteazul care, în anul 1595, după lupta de la Călugăreni, a trecut prin aceste locuri. In primăvara anului 1658, pentru o vreme, domnitorul Constantin Șerban s-a refugiat în acest loc retras, din calea unei invazii a tătarilor. In anul 1690, însoțind cu inimă amară oastea turco-tătară, spre Ardeal, Sfântul voievod Constantin Brâncoveanu s-a adăpostit și el în acest loc, biserica și chiliile fiind în bună stare la acea vreme. Pe atunci, schitul era metoc al Mănăstirii Negru Vodă, din orașul Câmpulung Muscel.

După răsturnarea politică din finele anului 1989, întreaga țară a fost cuprinsă de un élan unic de construire și refacere a locașurilor de cult. Dim 1993 pe stâncile înalte de la Cetățuia–Negru Vodă s-au dezvoltat cu râvnă și sudoare următoarele lucrări: construirea unei clopotnițe; amenajarea unei biblioteci, cu peste cinci mii de cărți; construirea unei magazii pentru materiale; ridicarea unui pridvor, la biserica rupestră; ridicarea unui aghiasmatar și a unui corp de chilii, pentru monahii atașați locașului. În anul 1997, în mănăstire a fost introdus curentul electric. După aceasta, pe o panta a muntelui, a fost instalat un funicular, atât de necesar transportului de alimente și apă, precum și a materialelor de construcție.

Aici nu exista nicio sursa de apa, în afara de doua bazine de piatra în care se colecteaza apa de ploaie. Unul din bazine se spune ca ar avea o vechime de 4000 de ani.

Acum, în mănăstire se află două biserici: biserica veche, aflată într-o peșteră naturală, și biserica nouă, întocmită din lemn, în stil minunat maramureșan. Biserica rupestră este lungă de 12 metri, lată de 4 metri și înaltă de peste 3 metri. Aceasta este împărțită clasic, în Sfânt Altar, naos și pronaos. La intrarea în peșteră, a fost construit un pridvor, din lemn. In naos se intră printr-o ușă săpată în peretele despărțitor. Naosul este înzestrat cu toate cele necesare serviciului divin, iar clopotnița este din lemn, fiind construită deasupra bisericii din piatră.

In perioada cuprinsă între Izvorul Tămăduirii și Adormirea Maicii Domnului, în biserica din peșteră, în Sfântul Altar, izvorăște apa dintr-un mic izvor. In spatele bisericii rupestre, într-o peșteră săpată în piatră, se află „Peștera Moșului”, socotită a fi fost chilia starețului vechiului așezământ monahal. In partea de miază-zi a peșterii se află o clădire etajată, care adăpostește chiliile și celelalte încăperi trebuincioase vieții monahale, construită în secolul al 19-lea.

Lângă „Peștera Moșului”, silueta dăltuită a „Cavalerului Trac” stă de veghe la capătul cimitirului în care se află câteva cruci, pe care nu stau scrise decât nume, fără să se precizeze momentul trecerii la cele veșnice.  Celebrul si misteriosul "Cavaler Trac" avea un cult raspandit din Carpati, pana la Marea Mediterană.

Pe marginea prăpăstioasă a peretelui estic al Cetățuii se află așa-zisa „chilie a lui Negru Vodă”. Potrivit legendei, aici își depozita Negru Vodă tezaurul, în timpul năvălirilor dușmanilor veniți din răsărit. Mai apoi, aici au locuit pustnici, care au cioplit icoane în pereții de piatră. Mai jos de biserica rupestră, cam la o sută de metri, se vede o Cruce mare, cățărată pe o stâncă înaltă și îngustă. Despre aceasta, legenda spune că a fost așezată de însuși Negru Vodă. La baza acestei Cruci se află o piatră mare, numită „masa lui Mihai Viteazul”. Crucea amintită este supranumită "crucea dorinţelor". Aici s-a rugat Negru-Vodă să scape de năvălitori. Aceeaşi legendă spune că celui care ajunge aici şi se roagă îi vor fi îndeplinite trei dorinţe. Dar aceste dorinţe trebuie chibzuite cu grijă.

Ctitorul mănăstirii nu se cunoaşte cu certitudine. Se presupune că acesta ar fi fost voievodul Nicolae Alexandru Basarab, fiul lui Basarab I. Acesta apare în al treilea strat de frescă în naos. Tradiţia locală susţine, după cum am spus, că primul ctitor ar fi fost Negru Vodă.

Biserica din peşteră, atribuită lui Negru Vodă a fost construită în secolul al 13-lea, odată cu cetatea Câmpulung-Muscel, prima capitală a Ţării Româneşti. Scriitorul Petre Ispirescu spunea că la Cetăţuia "te simţi mai aproape de Dumnezeu. Un fel de teamă neînţeleasă ţi se strecoară în inimă; rămâi uimit de atâta mărire şi pari că eşti pe altă lume." Turistul cunoscător, care păşeşte printre stâncile argintii care ascund nenumărate taine şi ajunge în preajma Sfântului Lăcaş, este surprins de asemănarea izbitoare cu Schitul Meteora din Grecia, motiv pentru care scriitorul Mihai Rădulescu l-a numit "Meteora României", fiind profund impresionat de acest rai de pământ românesc.

La Cetăţuia se găsesc câteva miracole ale creştinătăţii. In 1996, pe când se afla în mijlocul credincioşilor adunaţi la slujbă, Icoana cu chipul Maicii Domnului a început să lăcrimeze. De atunci, mii de pelerini vin în fiecare an aici şi se roagă la icoană.

O altă legendă spune că pe cărarea de piatră ce coboară de la cruce se văd nişte urme de picior săpate în piatră. Aceste urme misterioase, spune legenda, ar fi ale lui Negru-Vodă şi ale soţiei sale. Rugându-se să scape de urgia tătarilor, domnitorul ar fi cerut un semn că rugăciunea i-a fost auzită. Pe când coborau de pe vârful pe care s-au rugat, stânca s-a topit sub paşii lor, semn că rugile le-au fost îndeplinite.

            O altă poveste a acestor locuri sfinte este cea legată de soția lui Negru Vodă. Pe malul drept al Dâmbovitei, pe versantul opus Cetatuii, se afla un grup de stânci golase, care sparg parca peisajul, „Coltii Doamnei”. Legenda spune ca de aici s-ar fi aruncat Doamna Marghita, sotia lui Negru-Vodă.

La întoarcerea domnitorului dintr-o batalie cu tatarii, caii albi ai acestuia erau murdari de sânge, iar sotia sa, stiind ca el are numai cai albi, a crezut ca tatarii au câstigat batalia si, decât sa cada în mâinile lor, a ales moartea, aruncându-se de pe stânci.

Biserica rupestră pastreazătrei straturi suprapuse de pictură, constatate de pictorul Teodorescu, in anul 1922. Cand acesta a inlaturat stratul de pictura facut in anul 1859, pe peretele der apus, deasupra usii de intrare în naos, pe partea stangă, au iesit la lumina chipurile ctitorilor locasului: Alexandru Voievod, Radu Negru Voievod, jupanul Gheorghe Vinețeanu si staretul Iosif. Stratul de pictură din anul 1859 nu arată decât chipul voievozilor, nu și pe cel al lui Gheorghe Vinețeanu si al staretului Iosif, care a zugravit biserica, în a doua jumatate a secolului al 18-lea. Cel de-al treilea strat de pictură se presupune ca dateaza din anul 1760, autorul fiind anonim.

După căderea comunistă așezământul a fost transformat în mănăstire de monahi.

MONUMENTUL LUI I.C.BRĂTIANU

Monumentul dedicat lui I.C. Brătianu a fost conceput de Petre Antonescu și sculptat de sculptorul francez Ernest Henri. Se afla la intersecția b-ului Colțea (actualul I.C.Brătianu) cu B-ul Carol I. Monumentul a fost finanțat prin subscripție publică și a fost unul dintre cee mai reprezentative ale Bucureștiului..

In partea de sus a monumentului cu o înălțime de aproximativ 9 metri, era înfățișat, în picioare, Ion C Brătianu în postura de orator cu mâna întinsă spre dreapta, alături de figura alegorică a României încoronate, arătând cu mâna dreaptă către nord. Mai jos, pe piedestal se afla România Nouă, reprezentată printr-o femeie tânără ce rupe lanțul robiei (în Războiu de Independență al României din 1877), iar pe partea opusă, România muncii, reprezentată printr-o femeie cu doi copii, îi oferă lui Ion Brătianu laurii recunoștinței. Pe postament se aflau două altoreliefuri, unul reprezentându-l pe Ion Brătianu în 1848 vorbind națiunii, celălalt pe Prințul Carol salutat de Ion Brătianu și de popor la sosirea sa în România. În cele patru colțuri ale soclului larg se aflau 4 femei așezate în atitudini deosebite.

Pe soclu era dăltuit textul „PRIN MINTEA, PRIN INIMA ȘI BRAȚELE NOASTRE. 1851”. Spre acest text priveau trei personaje: o femeie însoțită de doi copii cărora, cu mâna stângă, le arăta inscripția. Sub acest grup, pe o placă de marmură neagră erau scrise cuvintele: „Lui Ion C. Brătianu. 1903”. Sus pe soclu, alături pe Ion C. Brătianu se aflau două personaje: o femeie, simbolizând biruința, care ținea steagul tricolor, iar lângă ea, un soldat în uniformă și cu raniță model 1877, privind concentrat spre steagul tricolor.

Monumentul din bronz al lui Ion I. C. Brătianu, instalat pe un soclu de piatră albă, a fost distrus de către regimul comunist în vara lui 1948, bronzul sculpturilor fiind topit.

In ianuarie 2014, Consiliul General al Primăriei Capitalei a întocmit un proiect de hotărâre ce viza reconstruirea monumentului lui Ion C. Brătianu și amplasarea acestuia tot în Piața Universității, însă nu în rondul central, ci între Palatul Ministerului Agriculturii și Spitalul Colțea, în „parcul Colțea”, unde se află în prezent fântâna Vioara Spartă.

Vedere spre Ministerul Agriculturii ((B-ul Carol I)

Vedere spre B-ul Elisabeta

Vedere spre Spitalul Colțțea - 1940

Monumentul I.C.Brătianu și Universitatea - 1935

Vedere spre B-ul Nic. Bălcescu (fost Magheru), Se vede spațiul
gol pe care se vor construi Teatrul Național și Hotel Intercontinental

Piața și monumentul Brătianu - 1910

MĂNĂSTIREA DERVENT - Dobrogea

Este o mănăstire nouă, ce aparține secolului al 20-lea, dar care este înconjurată de legende creștine cu un aport imaginativ cu mult mai larg decât ale altor locuri sfinte ale țării, sau ale lumii creștin-ortodoxe. 

Aflată în apropierea satului Galița al comunei Ostrov, Mănăstirea Dervent, cu obște de călugări, are hramurile: „Cuvioasa Parascheva”, „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, „Izvorul Tămăduirii” și „Ziua Crucii”. Este o mănăstire reînființată după schimbarea regimului communist de la sfârșitul anului 1989, când în toată țara s-a eliberat spiritual religios și s-a produs un amplu process de construire și reconstruire de lăcașuri. Mănăstirea a fost amplasată aidoma unei al fortarete de credință străbună la doar 4 km de hotarele cu Bulgaria, în imediata apropiere a Dunării, pe terasele viticole renumite ale comunei Ostrov,

Așezământul este un adevărat simbol al credinței, în general, și al Dobrogei în mod deosebit, cu toate că a fost un teritoriu oarecum depopulat, cu excepția litoralului grecesc, sub toate stăpânirile  

Dobrogea, pe care romanii o numeau Scythia Minor (Sciția Mică) a fost prima provincie de pe teritoriul țării noastre în care a fost propovăduit creștinismul prin harul duhovnicesc al Sfântului Apostol Andrei. De fapt nu departe se afla izvorul în care i-a botezat pe cei care doreau să îmbrățișeze credința în Christos și despre care izvor se spune că a apărut atunci când Sfântul a lovit cu toiagul în pământ și aceasta fiind una din legendele fără support real.

Nu departe de Dervent, se afla cetatea Durostorum (azi în apropiere de orașul bulgar Silistra). Dervent este un nume care înseamnă lagăr, sau garnizoană romană, dar și vad de trecere, sau trecătoare în limba turcă, ceea ce este mai apropiat de adevăr.

Tradiția spune că pe locul actualei biserici a mănăstirii, în timpul prigoanei împotriva credinței, pe timpul împăratului Diocletianus, au fost martirizați patru credinciosi, un preot și trei fecioare, ale căror nume nu au fost transmise. După martiriul lor au apărut din pământ patru cruci de piatră, care s-au dovedit a avea puteri vindecătoare. Legenda aceasta exagerată depășește cu mult  și imaginația celor din alte întinse zone ale începuturilor creștinismului.

In sec.al 10-lea, după ridicarea cetății bizantine, numită astăzi „Păcuiul lui Soare” (cca 971), în jurul crucilor s-a înființat o mică mănăstire, care a fost distrusă, ca și cetatea, în jurul anilor 1033-1036, de barbarii pecenegi. Fragmente ale zidurilor de incintă ale cetății de atunci, inalte azi pe alocuri de 4 m, o poartă de intrare, debarcaderul și rămășițele unei cladiri cu absidă au ramas marturie prin vremuri si pot fi zărite si cercetate, fiind degajate de arheologii din a doua jumătate a sec.al 20-lea.

Cetatea bizantină Păcuiul lui Soare (sec.al 10-lea) este considerată de către mulți cercetători ca fiind vechea cetate Vicina, din care a fost adus în 1359 la Curtea de Argeș primul Mitropolit al Țării Românești, Iachint. 

După cucerirea Dobrogei de către turci, un pașă de Silistra, numit Ahmet Bei de o altă legendă, a devenit proprietarul locurilor și auzind de crucile miraculoase a dat ordin ca acestea să fie ocrotite. Legenda spune că și acest turc ar fi trecut la creștinism. Unul dintre ultimii bei ai locului a distrus două dintre cruci rupându-le brațele, în preajma Războiului de Independență al României.

Zona în care s-au găsit crucile a început să se pustiască dar acestea și-au păstrat puterile, după cele afirmate de preoții de mai târziu. Se zice, iarăși fără temei, că în 1885 ciobanul satului Coslugea, surdo-mut din naștere, a adormit langă ele și când s-a trezit și-a dat seama că aude perfect și că poate vorbi.

In 1923 P.S. Ilarie al Tomisului a înființat aici o mănăstire, ridicând un paraclis pe terenul donat de Parascheva Gheorghici din Ostrov și Olimpia Andreievici din Coslugea. In 1934 paraclisul a luat foc dar, ca prin minune, icoanele au ramas neatinse de flăcări și se păstrează în muzeul mănăstirii.

La 5 iulie 1936 I.P.S.  Gheronție al Tomisului a ctitorit actuala biserică, ridicată după proiectul arhitectului N. Săndulescu. Biserica a fost proiectată cu trei altare și a fost sfințită la 13 septembrie 1942.

In 1959, mănăstirea a fost închisă în urma Decretului 410 și, din 1970, a functionat ca biserică de mir. A fost pictată în mod clandestin între anii 1987-1989 de pictorul Marcel Codrescu din Campulung Muscel. Până în 1990 clădirile mănăstirii au fost folosite de I.A.S. Ostrov.

La 2 februarie 1990 fostul staret, Eleftere Mihail, s-a intors de unde fusese alungat și a redeschis mănăstirea, dar s-a stins din viață la 12 mai acelasi an, fiind înmormantat lângă biserică.

In 1991, noul stareț al mănăstirii, Gheorghe Avram, a ridicat un corp de chilii și stăreția, iar în 2001 au început lucrările la un nou ansamblu mănăstiresc cu un turn clopotniță, chilii, muzeu, bibliotecă, arhondaric și lumânerar, totul realizat după planurile arhitecților Todor Ion, Dan Corneliu și ing. George Oprea din Constanta.

In anul 2002, lângă izvorul Sfantului Andrei s-a construit un paraclis și un bazin pentru colectarea apei atât de solicitată de credincioși, în special în zilele de Izvorul Tămăduirii și praznicul Sfântului Andrei.

Mănăstirea a fost învăluită de o prea densă și puțin credibilă poveste de sfințenie a locului, legată strâns de trecerea pe aici a Sfântului Apostol Andrei. Aceasta pentru a-i acorda lăcașului o justificare de întemeiere.

In schimb, este de admirat efortul, din ultimile decenii, de a se crea un lăcaș  creștin atrăgător și spiritualizant pentru credincioșii ce vizitează din ce în ce mai mult zona, cu speranța producerii unor minuni legate de sănătate..

Mănăstirea Dervent oferă călătorilor prin Dobrogea masă și găzduire pentru o noapte în arhondaric, fără taxă, cu condiția respectării unor reguli de bună-cuviință într-un lăcaș sfânt.

Este o mănăstire nouă, ce aparține secolului al 20-lea, dar care este înconjurată de legende creștine cu un aport imaginativ cu mult mai larg decât ale altor locuri sfinte ale țării, sau ale lumii creștin-ortodoxe. 

Aflată în apropierea satului Galița al comunei Ostrov, Mănăstirea Dervent, cu obște de călugări, are hramurile: „Cuvioasa Parascheva”, „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, „Izvorul Tămăduirii” și „Ziua Crucii”. Este o mănăstire reînființată după schimbarea regimului communist de la sfârșitul anului 1989, când în toată țara s-a eliberat spiritual religios și s-a produs un amplu process de construire și reconstruire de lăcașuri. Mănăstirea a fost amplasată aidoma unei al fortarete de credință străbună la doar 4 km de hotarele cu Bulgaria, în imediata apropiere a Dunării, pe terasele viticole renumite ale comunei Ostrov,

Așezământul este un adevărat simbol al credinței, în general, și al Dobrogei în mod deosebit, cu toate că a fost un teritoriu oarecum depopulat, cu excepția litoralului grecesc, sub toate stăpânirile  

Dobrogea, pe care romanii o numeau Scythia Minor (Sciția Mică) a fost prima provincie de pe teritoriul țării noastre în care a fost propovăduit creștinismul prin harul duhovnicesc al Sfântului Apostol Andrei. De fapt nu departe se afla izvorul în care i-a botezat pe cei care doreau să îmbrățișeze credința în Christos și despre care izvor se spune că a apărut atunci când Sfântul a lovit cu toiagul în pământ și aceasta fiind una din legendele fără support real.

Nu departe de Dervent, se afla cetatea Durostorum (azi în apropiere de orașul bulgar Silistra). Dervent este un nume care înseamnă lagăr, sau garnizoană romană, dar și vad de trecere, sau trecătoare în limba turcă, ceea ce este mai apropiat de adevăr.

Tradiția spune că pe locul actualei biserici a mănăstirii, în timpul prigoanei împotriva credinței, pe timpul împăratului Diocletianus, au fost martirizați patru credinciosi, un preot și trei fecioare, ale căror nume nu au fost transmise. După martiriul lor au apărut din pământ patru cruci de piatră, care s-au dovedit a avea puteri vindecătoare. Legenda aceasta exagerată depășește cu mult  și imaginația celor din alte întinse zone ale începuturilor creștinismului.

In sec.al 10-lea, după ridicarea cetății bizantine, numită astăzi „Păcuiul lui Soare” (cca 971), în jurul crucilor s-a înființat o mică mănăstire, care a fost distrusă, ca și cetatea, în jurul anilor 1033-1036, de barbarii pecenegi. Fragmente ale zidurilor de incintă ale cetății de atunci, inalte azi pe alocuri de 4 m, o poartă de intrare, debarcaderul și rămășițele unei cladiri cu absidă au ramas marturie prin vremuri si pot fi zărite si cercetate, fiind degajate de arheologii din a doua jumătate a sec.al 20-lea.

Cetatea bizantină Păcuiul lui Soare (sec.al 10-lea) este considerată de către mulți cercetători ca fiind vechea cetate Vicina, din care a fost adus în 1359 la Curtea de Argeș primul Mitropolit al Țării Românești, Iachint. 

După cucerirea Dobrogei de către turci, un pașă de Silistra, numit Ahmet Bei de o altă legendă, a devenit proprietarul locurilor și auzind de crucile miraculoase a dat ordin ca acestea să fie ocrotite. Legenda spune că și acest turc ar fi trecut la creștinism. Unul dintre ultimii bei ai locului a distrus două dintre cruci rupându-le brațele, în preajma Războiului de Independență al României.

Zona în care s-au găsit crucile a început să se pustiască dar acestea și-au păstrat puterile, după cele afirmate de preoții de mai târziu. Se zice, iarăși fără temei, că în 1885 ciobanul satului Coslugea, surdo-mut din naștere, a adormit langă ele și când s-a trezit și-a dat seama că aude perfect și că poate vorbi.

In 1923 P.S. Ilarie al Tomisului a înființat aici o mănăstire, ridicând un paraclis pe terenul donat de Parascheva Gheorghici din Ostrov și Olimpia Andreievici din Coslugea. In 1934 paraclisul a luat foc dar, ca prin minune, icoanele au ramas neatinse de flăcări și se păstrează în muzeul mănăstirii.

La 5 iulie 1936 I.P.S.  Gheronție al Tomisului a ctitorit actuala biserică, ridicată după proiectul arhitectului N. Săndulescu. Biserica a fost proiectată cu trei altare și a fost sfințită la 13 septembrie 1942.

In 1959, mănăstirea a fost închisă în urma Decretului 410 și, din 1970, a functionat ca biserică de mir. A fost pictată în mod clandestin între anii 1987-1989 de pictorul Marcel Codrescu din Campulung Muscel. Până în 1990 clădirile mănăstirii au fost folosite de I.A.S. Ostrov.

La 2 februarie 1990 fostul staret, Eleftere Mihail, s-a intors de unde fusese alungat și a redeschis mănăstirea, dar s-a stins din viață la 12 mai acelasi an, fiind înmormantat lângă biserică.

In 1991, noul stareț al mănăstirii, Gheorghe Avram, a ridicat un corp de chilii și stăreția, iar în 2001 au început lucrările la un nou ansamblu mănăstiresc cu un turn clopotniță, chilii, muzeu, bibliotecă, arhondaric și lumânerar, totul realizat după planurile arhitecților Todor Ion, Dan Corneliu și ing. George Oprea din Constanta.

In anul 2002, lângă izvorul Sfantului Andrei s-a construit un paraclis și un bazin pentru colectarea apei atât de solicitată de credincioși, în special în zilele de Izvorul Tămăduirii și praznicul Sfântului Andrei.

Mănăstirea a fost învăluită de o prea densă și puțin credibilă poveste de sfințenie a locului, legată strâns de trecerea pe aici a Sfântului Apostol Andrei. Aceasta pentru a-i acorda lăcașului o justificare de întemeiere.

In schimb, este de admirat efortul, din ultimile decenii, de a se crea un lăcaș  creștin atrăgător și spiritualizant pentru credincioșii ce vizitează din ce în ce mai mult zona, cu speranța producerii unor minuni legate de sănătate..

Mănăstirea Dervent oferă călătorilor prin Dobrogea masă și găzduire pentru o noapte în arhondaric, fără taxă, cu condiția respectării unor reguli de bună-cuviință într-un lăcaș sfânt.Este o mănăstire nouă, ce aparține secolului al 20-lea, dar care este înconjurată de legende creștine cu un aport imaginativ cu mult mai larg decât ale altor locuri sfinte ale țării, sau ale lumii creștin-ortodoxe. 

Aflată în apropierea satului Galița al comunei Ostrov, Mănăstirea Dervent, cu obște de călugări, are hramurile: „Cuvioasa Parascheva”, „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, „Izvorul Tămăduirii” și „Ziua Crucii”. Este o mănăstire reînființată după schimbarea regimului communist de la sfârșitul anului 1989, când în toată țara s-a eliberat spiritual religios și s-a produs un amplu process de construire și reconstruire de lăcașuri. Mănăstirea a fost amplasată aidoma unei al fortarete de credință străbună la doar 4 km de hotarele cu Bulgaria, în imediata apropiere a Dunării, pe terasele viticole renumite ale comunei Ostrov,

Așezământul este un adevărat simbol al credinței, în general, și al Dobrogei în mod deosebit, cu toate că a fost un teritoriu oarecum depopulat, cu excepția litoralului grecesc, sub toate stăpânirile  

Dobrogea, pe care romanii o numeau Scythia Minor (Sciția Mică) a fost prima provincie de pe teritoriul țării noastre în care a fost propovăduit creștinismul prin harul duhovnicesc al Sfântului Apostol Andrei. De fapt nu departe se afla izvorul în care i-a botezat pe cei care doreau să îmbrățișeze credința în Christos și despre care izvor se spune că a apărut atunci când Sfântul a lovit cu toiagul în pământ și aceasta fiind una din legendele fără support real.

Nu departe de Dervent, se afla cetatea Durostorum (azi în apropiere de orașul bulgar Silistra). Dervent este un nume care înseamnă lagăr, sau garnizoană romană, dar și vad de trecere, sau trecătoare în limba turcă, ceea ce este mai apropiat de adevăr.

Tradiția spune că pe locul actualei biserici a mănăstirii, în timpul prigoanei împotriva credinței, pe timpul împăratului Diocletianus, au fost martirizați patru credinciosi, un preot și trei fecioare, ale căror nume nu au fost transmise. După martiriul lor au apărut din pământ patru cruci de piatră, care s-au dovedit a avea puteri vindecătoare. Legenda aceasta exagerată depășește cu mult  și imaginația celor din alte întinse zone ale începuturilor creștinismului.

In sec.al 10-lea, după ridicarea cetății bizantine, numită astăzi „Păcuiul lui Soare” (cca 971), în jurul crucilor s-a înființat o mică mănăstire, care a fost distrusă, ca și cetatea, în jurul anilor 1033-1036, de barbarii pecenegi. Fragmente ale zidurilor de incintă ale cetății de atunci, inalte azi pe alocuri de 4 m, o poartă de intrare, debarcaderul și rămășițele unei cladiri cu absidă au ramas marturie prin vremuri si pot fi zărite si cercetate, fiind degajate de arheologii din a doua jumătate a sec.al 20-lea.

Cetatea bizantină Păcuiul lui Soare (sec.al 10-lea) este considerată de către mulți cercetători ca fiind vechea cetate Vicina, din care a fost adus în 1359 la Curtea de Argeș primul Mitropolit al Țării Românești, Iachint. 

După cucerirea Dobrogei de către turci, un pașă de Silistra, numit Ahmet Bei de o altă legendă, a devenit proprietarul locurilor și auzind de crucile miraculoase a dat ordin ca acestea să fie ocrotite. Legenda spune că și acest turc ar fi trecut la creștinism. Unul dintre ultimii bei ai locului a distrus două dintre cruci rupându-le brațele, în preajma Războiului de Independență al României.

Zona în care s-au găsit crucile a început să se pustiască dar acestea și-au păstrat puterile, după cele afirmate de preoții de mai târziu. Se zice, iarăși fără temei, că în 1885 ciobanul satului Coslugea, surdo-mut din naștere, a adormit langă ele și când s-a trezit și-a dat seama că aude perfect și că poate vorbi.

In 1923 P.S. Ilarie al Tomisului a înființat aici o mănăstire, ridicând un paraclis pe terenul donat de Parascheva Gheorghici din Ostrov și Olimpia Andreievici din Coslugea. In 1934 paraclisul a luat foc dar, ca prin minune, icoanele au ramas neatinse de flăcări și se păstrează în muzeul mănăstirii.

La 5 iulie 1936 I.P.S.  Gheronție al Tomisului a ctitorit actuala biserică, ridicată după proiectul arhitectului N. Săndulescu. Biserica a fost proiectată cu trei altare și a fost sfințită la 13 septembrie 1942.

In 1959, mănăstirea a fost închisă în urma Decretului 410 și, din 1970, a functionat ca biserică de mir. A fost pictată în mod clandestin între anii 1987-1989 de pictorul Marcel Codrescu din Campulung Muscel. Până în 1990 clădirile mănăstirii au fost folosite de I.A.S. Ostrov.

La 2 februarie 1990 fostul staret, Eleftere Mihail, s-a intors de unde fusese alungat și a redeschis mănăstirea, dar s-a stins din viață la 12 mai acelasi an, fiind înmormantat lângă biserică.

In 1991, noul stareț al mănăstirii, Gheorghe Avram, a ridicat un corp de chilii și stăreția, iar în 2001 au început lucrările la un nou ansamblu mănăstiresc cu un turn clopotniță, chilii, muzeu, bibliotecă, arhondaric și lumânerar, totul realizat după planurile arhitecților Todor Ion, Dan Corneliu și ing. George Oprea din Constanta.

In anul 2002, lângă izvorul Sfantului Andrei s-a construit un paraclis și un bazin pentru colectarea apei atât de solicitată de credincioși, în special în zilele de Izvorul Tămăduirii și praznicul Sfântului Andrei.

Mănăstirea a fost învăluită de o prea densă și puțin credibilă poveste de sfințenie a locului, legată strâns de trecerea pe aici a Sfântului Apostol Andrei. Aceasta pentru a-i acorda lăcașului o justificare de întemeiere.

In schimb, este de admirat efortul, din ultimile decenii, de a se crea un lăcaș  creștin atrăgător și spiritualizant pentru credincioșii ce vizitează din ce în ce mai mult zona, cu speranța producerii unor minuni legate de sănătate..

Mănăstirea Dervent oferă călătorilor prin Dobrogea masă și găzduire pentru o noapte în arhondaric, fără taxă, cu condiția respectării unor reguli de bună-cuviință într-un lăcaș sfânt.

Mănăstirea Dervent - Isvorul Tămăduirii

Mănăstirea Dervent - Isvorul Tămăduirii



Mănăstirea Dervent - Crucea mică din exterior