MONUMENTUL LUI I.C.BRĂTIANU

Monumentul dedicat lui I.C. Brătianu a fost conceput de Petre Antonescu și sculptat de sculptorul francez Ernest Henri. Se afla la intersecția b-ului Colțea (actualul I.C.Brătianu) cu B-ul Carol I. Monumentul a fost finanțat prin subscripție publică și a fost unul dintre cee mai reprezentative ale Bucureștiului..

In partea de sus a monumentului cu o înălțime de aproximativ 9 metri, era înfățișat, în picioare, Ion C Brătianu în postura de orator cu mâna întinsă spre dreapta, alături de figura alegorică a României încoronate, arătând cu mâna dreaptă către nord. Mai jos, pe piedestal se afla România Nouă, reprezentată printr-o femeie tânără ce rupe lanțul robiei (în Războiu de Independență al României din 1877), iar pe partea opusă, România muncii, reprezentată printr-o femeie cu doi copii, îi oferă lui Ion Brătianu laurii recunoștinței. Pe postament se aflau două altoreliefuri, unul reprezentându-l pe Ion Brătianu în 1848 vorbind națiunii, celălalt pe Prințul Carol salutat de Ion Brătianu și de popor la sosirea sa în România. În cele patru colțuri ale soclului larg se aflau 4 femei așezate în atitudini deosebite.

Pe soclu era dăltuit textul „PRIN MINTEA, PRIN INIMA ȘI BRAȚELE NOASTRE. 1851”. Spre acest text priveau trei personaje: o femeie însoțită de doi copii cărora, cu mâna stângă, le arăta inscripția. Sub acest grup, pe o placă de marmură neagră erau scrise cuvintele: „Lui Ion C. Brătianu. 1903”. Sus pe soclu, alături pe Ion C. Brătianu se aflau două personaje: o femeie, simbolizând biruința, care ținea steagul tricolor, iar lângă ea, un soldat în uniformă și cu raniță model 1877, privind concentrat spre steagul tricolor.

Monumentul din bronz al lui Ion I. C. Brătianu, instalat pe un soclu de piatră albă, a fost distrus de către regimul comunist în vara lui 1948, bronzul sculpturilor fiind topit.

In ianuarie 2014, Consiliul General al Primăriei Capitalei a întocmit un proiect de hotărâre ce viza reconstruirea monumentului lui Ion C. Brătianu și amplasarea acestuia tot în Piața Universității, însă nu în rondul central, ci între Palatul Ministerului Agriculturii și Spitalul Colțea, în „parcul Colțea”, unde se află în prezent fântâna Vioara Spartă.

Vedere spre Ministerul Agriculturii ((B-ul Carol I)

Vedere spre B-ul Elisabeta

Vedere spre Spitalul Colțțea - 1940

Monumentul I.C.Brătianu și Universitatea - 1935

Vedere spre B-ul Nic. Bălcescu (fost Magheru), Se vede spațiul
gol pe care se vor construi Teatrul Național și Hotel Intercontinental

Piața și monumentul Brătianu - 1910

MĂNĂSTIREA DERVENT - Dobrogea

Este o mănăstire nouă, ce aparține secolului al 20-lea, dar care este înconjurată de legende creștine cu un aport imaginativ cu mult mai larg decât ale altor locuri sfinte ale țării, sau ale lumii creștin-ortodoxe. 

Aflată în apropierea satului Galița al comunei Ostrov, Mănăstirea Dervent, cu obște de călugări, are hramurile: „Cuvioasa Parascheva”, „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, „Izvorul Tămăduirii” și „Ziua Crucii”. Este o mănăstire reînființată după schimbarea regimului communist de la sfârșitul anului 1989, când în toată țara s-a eliberat spiritual religios și s-a produs un amplu process de construire și reconstruire de lăcașuri. Mănăstirea a fost amplasată aidoma unei al fortarete de credință străbună la doar 4 km de hotarele cu Bulgaria, în imediata apropiere a Dunării, pe terasele viticole renumite ale comunei Ostrov,

Așezământul este un adevărat simbol al credinței, în general, și al Dobrogei în mod deosebit, cu toate că a fost un teritoriu oarecum depopulat, cu excepția litoralului grecesc, sub toate stăpânirile  

Dobrogea, pe care romanii o numeau Scythia Minor (Sciția Mică) a fost prima provincie de pe teritoriul țării noastre în care a fost propovăduit creștinismul prin harul duhovnicesc al Sfântului Apostol Andrei. De fapt nu departe se afla izvorul în care i-a botezat pe cei care doreau să îmbrățișeze credința în Christos și despre care izvor se spune că a apărut atunci când Sfântul a lovit cu toiagul în pământ și aceasta fiind una din legendele fără support real.

Nu departe de Dervent, se afla cetatea Durostorum (azi în apropiere de orașul bulgar Silistra). Dervent este un nume care înseamnă lagăr, sau garnizoană romană, dar și vad de trecere, sau trecătoare în limba turcă, ceea ce este mai apropiat de adevăr.

Tradiția spune că pe locul actualei biserici a mănăstirii, în timpul prigoanei împotriva credinței, pe timpul împăratului Diocletianus, au fost martirizați patru credinciosi, un preot și trei fecioare, ale căror nume nu au fost transmise. După martiriul lor au apărut din pământ patru cruci de piatră, care s-au dovedit a avea puteri vindecătoare. Legenda aceasta exagerată depășește cu mult  și imaginația celor din alte întinse zone ale începuturilor creștinismului.

In sec.al 10-lea, după ridicarea cetății bizantine, numită astăzi „Păcuiul lui Soare” (cca 971), în jurul crucilor s-a înființat o mică mănăstire, care a fost distrusă, ca și cetatea, în jurul anilor 1033-1036, de barbarii pecenegi. Fragmente ale zidurilor de incintă ale cetății de atunci, inalte azi pe alocuri de 4 m, o poartă de intrare, debarcaderul și rămășițele unei cladiri cu absidă au ramas marturie prin vremuri si pot fi zărite si cercetate, fiind degajate de arheologii din a doua jumătate a sec.al 20-lea.

Cetatea bizantină Păcuiul lui Soare (sec.al 10-lea) este considerată de către mulți cercetători ca fiind vechea cetate Vicina, din care a fost adus în 1359 la Curtea de Argeș primul Mitropolit al Țării Românești, Iachint. 

După cucerirea Dobrogei de către turci, un pașă de Silistra, numit Ahmet Bei de o altă legendă, a devenit proprietarul locurilor și auzind de crucile miraculoase a dat ordin ca acestea să fie ocrotite. Legenda spune că și acest turc ar fi trecut la creștinism. Unul dintre ultimii bei ai locului a distrus două dintre cruci rupându-le brațele, în preajma Războiului de Independență al României.

Zona în care s-au găsit crucile a început să se pustiască dar acestea și-au păstrat puterile, după cele afirmate de preoții de mai târziu. Se zice, iarăși fără temei, că în 1885 ciobanul satului Coslugea, surdo-mut din naștere, a adormit langă ele și când s-a trezit și-a dat seama că aude perfect și că poate vorbi.

In 1923 P.S. Ilarie al Tomisului a înființat aici o mănăstire, ridicând un paraclis pe terenul donat de Parascheva Gheorghici din Ostrov și Olimpia Andreievici din Coslugea. In 1934 paraclisul a luat foc dar, ca prin minune, icoanele au ramas neatinse de flăcări și se păstrează în muzeul mănăstirii.

La 5 iulie 1936 I.P.S.  Gheronție al Tomisului a ctitorit actuala biserică, ridicată după proiectul arhitectului N. Săndulescu. Biserica a fost proiectată cu trei altare și a fost sfințită la 13 septembrie 1942.

In 1959, mănăstirea a fost închisă în urma Decretului 410 și, din 1970, a functionat ca biserică de mir. A fost pictată în mod clandestin între anii 1987-1989 de pictorul Marcel Codrescu din Campulung Muscel. Până în 1990 clădirile mănăstirii au fost folosite de I.A.S. Ostrov.

La 2 februarie 1990 fostul staret, Eleftere Mihail, s-a intors de unde fusese alungat și a redeschis mănăstirea, dar s-a stins din viață la 12 mai acelasi an, fiind înmormantat lângă biserică.

In 1991, noul stareț al mănăstirii, Gheorghe Avram, a ridicat un corp de chilii și stăreția, iar în 2001 au început lucrările la un nou ansamblu mănăstiresc cu un turn clopotniță, chilii, muzeu, bibliotecă, arhondaric și lumânerar, totul realizat după planurile arhitecților Todor Ion, Dan Corneliu și ing. George Oprea din Constanta.

In anul 2002, lângă izvorul Sfantului Andrei s-a construit un paraclis și un bazin pentru colectarea apei atât de solicitată de credincioși, în special în zilele de Izvorul Tămăduirii și praznicul Sfântului Andrei.

Mănăstirea a fost învăluită de o prea densă și puțin credibilă poveste de sfințenie a locului, legată strâns de trecerea pe aici a Sfântului Apostol Andrei. Aceasta pentru a-i acorda lăcașului o justificare de întemeiere.

In schimb, este de admirat efortul, din ultimile decenii, de a se crea un lăcaș  creștin atrăgător și spiritualizant pentru credincioșii ce vizitează din ce în ce mai mult zona, cu speranța producerii unor minuni legate de sănătate..

Mănăstirea Dervent oferă călătorilor prin Dobrogea masă și găzduire pentru o noapte în arhondaric, fără taxă, cu condiția respectării unor reguli de bună-cuviință într-un lăcaș sfânt.

Este o mănăstire nouă, ce aparține secolului al 20-lea, dar care este înconjurată de legende creștine cu un aport imaginativ cu mult mai larg decât ale altor locuri sfinte ale țării, sau ale lumii creștin-ortodoxe. 

Aflată în apropierea satului Galița al comunei Ostrov, Mănăstirea Dervent, cu obște de călugări, are hramurile: „Cuvioasa Parascheva”, „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, „Izvorul Tămăduirii” și „Ziua Crucii”. Este o mănăstire reînființată după schimbarea regimului communist de la sfârșitul anului 1989, când în toată țara s-a eliberat spiritual religios și s-a produs un amplu process de construire și reconstruire de lăcașuri. Mănăstirea a fost amplasată aidoma unei al fortarete de credință străbună la doar 4 km de hotarele cu Bulgaria, în imediata apropiere a Dunării, pe terasele viticole renumite ale comunei Ostrov,

Așezământul este un adevărat simbol al credinței, în general, și al Dobrogei în mod deosebit, cu toate că a fost un teritoriu oarecum depopulat, cu excepția litoralului grecesc, sub toate stăpânirile  

Dobrogea, pe care romanii o numeau Scythia Minor (Sciția Mică) a fost prima provincie de pe teritoriul țării noastre în care a fost propovăduit creștinismul prin harul duhovnicesc al Sfântului Apostol Andrei. De fapt nu departe se afla izvorul în care i-a botezat pe cei care doreau să îmbrățișeze credința în Christos și despre care izvor se spune că a apărut atunci când Sfântul a lovit cu toiagul în pământ și aceasta fiind una din legendele fără support real.

Nu departe de Dervent, se afla cetatea Durostorum (azi în apropiere de orașul bulgar Silistra). Dervent este un nume care înseamnă lagăr, sau garnizoană romană, dar și vad de trecere, sau trecătoare în limba turcă, ceea ce este mai apropiat de adevăr.

Tradiția spune că pe locul actualei biserici a mănăstirii, în timpul prigoanei împotriva credinței, pe timpul împăratului Diocletianus, au fost martirizați patru credinciosi, un preot și trei fecioare, ale căror nume nu au fost transmise. După martiriul lor au apărut din pământ patru cruci de piatră, care s-au dovedit a avea puteri vindecătoare. Legenda aceasta exagerată depășește cu mult  și imaginația celor din alte întinse zone ale începuturilor creștinismului.

In sec.al 10-lea, după ridicarea cetății bizantine, numită astăzi „Păcuiul lui Soare” (cca 971), în jurul crucilor s-a înființat o mică mănăstire, care a fost distrusă, ca și cetatea, în jurul anilor 1033-1036, de barbarii pecenegi. Fragmente ale zidurilor de incintă ale cetății de atunci, inalte azi pe alocuri de 4 m, o poartă de intrare, debarcaderul și rămășițele unei cladiri cu absidă au ramas marturie prin vremuri si pot fi zărite si cercetate, fiind degajate de arheologii din a doua jumătate a sec.al 20-lea.

Cetatea bizantină Păcuiul lui Soare (sec.al 10-lea) este considerată de către mulți cercetători ca fiind vechea cetate Vicina, din care a fost adus în 1359 la Curtea de Argeș primul Mitropolit al Țării Românești, Iachint. 

După cucerirea Dobrogei de către turci, un pașă de Silistra, numit Ahmet Bei de o altă legendă, a devenit proprietarul locurilor și auzind de crucile miraculoase a dat ordin ca acestea să fie ocrotite. Legenda spune că și acest turc ar fi trecut la creștinism. Unul dintre ultimii bei ai locului a distrus două dintre cruci rupându-le brațele, în preajma Războiului de Independență al României.

Zona în care s-au găsit crucile a început să se pustiască dar acestea și-au păstrat puterile, după cele afirmate de preoții de mai târziu. Se zice, iarăși fără temei, că în 1885 ciobanul satului Coslugea, surdo-mut din naștere, a adormit langă ele și când s-a trezit și-a dat seama că aude perfect și că poate vorbi.

In 1923 P.S. Ilarie al Tomisului a înființat aici o mănăstire, ridicând un paraclis pe terenul donat de Parascheva Gheorghici din Ostrov și Olimpia Andreievici din Coslugea. In 1934 paraclisul a luat foc dar, ca prin minune, icoanele au ramas neatinse de flăcări și se păstrează în muzeul mănăstirii.

La 5 iulie 1936 I.P.S.  Gheronție al Tomisului a ctitorit actuala biserică, ridicată după proiectul arhitectului N. Săndulescu. Biserica a fost proiectată cu trei altare și a fost sfințită la 13 septembrie 1942.

In 1959, mănăstirea a fost închisă în urma Decretului 410 și, din 1970, a functionat ca biserică de mir. A fost pictată în mod clandestin între anii 1987-1989 de pictorul Marcel Codrescu din Campulung Muscel. Până în 1990 clădirile mănăstirii au fost folosite de I.A.S. Ostrov.

La 2 februarie 1990 fostul staret, Eleftere Mihail, s-a intors de unde fusese alungat și a redeschis mănăstirea, dar s-a stins din viață la 12 mai acelasi an, fiind înmormantat lângă biserică.

In 1991, noul stareț al mănăstirii, Gheorghe Avram, a ridicat un corp de chilii și stăreția, iar în 2001 au început lucrările la un nou ansamblu mănăstiresc cu un turn clopotniță, chilii, muzeu, bibliotecă, arhondaric și lumânerar, totul realizat după planurile arhitecților Todor Ion, Dan Corneliu și ing. George Oprea din Constanta.

In anul 2002, lângă izvorul Sfantului Andrei s-a construit un paraclis și un bazin pentru colectarea apei atât de solicitată de credincioși, în special în zilele de Izvorul Tămăduirii și praznicul Sfântului Andrei.

Mănăstirea a fost învăluită de o prea densă și puțin credibilă poveste de sfințenie a locului, legată strâns de trecerea pe aici a Sfântului Apostol Andrei. Aceasta pentru a-i acorda lăcașului o justificare de întemeiere.

In schimb, este de admirat efortul, din ultimile decenii, de a se crea un lăcaș  creștin atrăgător și spiritualizant pentru credincioșii ce vizitează din ce în ce mai mult zona, cu speranța producerii unor minuni legate de sănătate..

Mănăstirea Dervent oferă călătorilor prin Dobrogea masă și găzduire pentru o noapte în arhondaric, fără taxă, cu condiția respectării unor reguli de bună-cuviință într-un lăcaș sfânt.Este o mănăstire nouă, ce aparține secolului al 20-lea, dar care este înconjurată de legende creștine cu un aport imaginativ cu mult mai larg decât ale altor locuri sfinte ale țării, sau ale lumii creștin-ortodoxe. 

Aflată în apropierea satului Galița al comunei Ostrov, Mănăstirea Dervent, cu obște de călugări, are hramurile: „Cuvioasa Parascheva”, „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, „Izvorul Tămăduirii” și „Ziua Crucii”. Este o mănăstire reînființată după schimbarea regimului communist de la sfârșitul anului 1989, când în toată țara s-a eliberat spiritual religios și s-a produs un amplu process de construire și reconstruire de lăcașuri. Mănăstirea a fost amplasată aidoma unei al fortarete de credință străbună la doar 4 km de hotarele cu Bulgaria, în imediata apropiere a Dunării, pe terasele viticole renumite ale comunei Ostrov,

Așezământul este un adevărat simbol al credinței, în general, și al Dobrogei în mod deosebit, cu toate că a fost un teritoriu oarecum depopulat, cu excepția litoralului grecesc, sub toate stăpânirile  

Dobrogea, pe care romanii o numeau Scythia Minor (Sciția Mică) a fost prima provincie de pe teritoriul țării noastre în care a fost propovăduit creștinismul prin harul duhovnicesc al Sfântului Apostol Andrei. De fapt nu departe se afla izvorul în care i-a botezat pe cei care doreau să îmbrățișeze credința în Christos și despre care izvor se spune că a apărut atunci când Sfântul a lovit cu toiagul în pământ și aceasta fiind una din legendele fără support real.

Nu departe de Dervent, se afla cetatea Durostorum (azi în apropiere de orașul bulgar Silistra). Dervent este un nume care înseamnă lagăr, sau garnizoană romană, dar și vad de trecere, sau trecătoare în limba turcă, ceea ce este mai apropiat de adevăr.

Tradiția spune că pe locul actualei biserici a mănăstirii, în timpul prigoanei împotriva credinței, pe timpul împăratului Diocletianus, au fost martirizați patru credinciosi, un preot și trei fecioare, ale căror nume nu au fost transmise. După martiriul lor au apărut din pământ patru cruci de piatră, care s-au dovedit a avea puteri vindecătoare. Legenda aceasta exagerată depășește cu mult  și imaginația celor din alte întinse zone ale începuturilor creștinismului.

In sec.al 10-lea, după ridicarea cetății bizantine, numită astăzi „Păcuiul lui Soare” (cca 971), în jurul crucilor s-a înființat o mică mănăstire, care a fost distrusă, ca și cetatea, în jurul anilor 1033-1036, de barbarii pecenegi. Fragmente ale zidurilor de incintă ale cetății de atunci, inalte azi pe alocuri de 4 m, o poartă de intrare, debarcaderul și rămășițele unei cladiri cu absidă au ramas marturie prin vremuri si pot fi zărite si cercetate, fiind degajate de arheologii din a doua jumătate a sec.al 20-lea.

Cetatea bizantină Păcuiul lui Soare (sec.al 10-lea) este considerată de către mulți cercetători ca fiind vechea cetate Vicina, din care a fost adus în 1359 la Curtea de Argeș primul Mitropolit al Țării Românești, Iachint. 

După cucerirea Dobrogei de către turci, un pașă de Silistra, numit Ahmet Bei de o altă legendă, a devenit proprietarul locurilor și auzind de crucile miraculoase a dat ordin ca acestea să fie ocrotite. Legenda spune că și acest turc ar fi trecut la creștinism. Unul dintre ultimii bei ai locului a distrus două dintre cruci rupându-le brațele, în preajma Războiului de Independență al României.

Zona în care s-au găsit crucile a început să se pustiască dar acestea și-au păstrat puterile, după cele afirmate de preoții de mai târziu. Se zice, iarăși fără temei, că în 1885 ciobanul satului Coslugea, surdo-mut din naștere, a adormit langă ele și când s-a trezit și-a dat seama că aude perfect și că poate vorbi.

In 1923 P.S. Ilarie al Tomisului a înființat aici o mănăstire, ridicând un paraclis pe terenul donat de Parascheva Gheorghici din Ostrov și Olimpia Andreievici din Coslugea. In 1934 paraclisul a luat foc dar, ca prin minune, icoanele au ramas neatinse de flăcări și se păstrează în muzeul mănăstirii.

La 5 iulie 1936 I.P.S.  Gheronție al Tomisului a ctitorit actuala biserică, ridicată după proiectul arhitectului N. Săndulescu. Biserica a fost proiectată cu trei altare și a fost sfințită la 13 septembrie 1942.

In 1959, mănăstirea a fost închisă în urma Decretului 410 și, din 1970, a functionat ca biserică de mir. A fost pictată în mod clandestin între anii 1987-1989 de pictorul Marcel Codrescu din Campulung Muscel. Până în 1990 clădirile mănăstirii au fost folosite de I.A.S. Ostrov.

La 2 februarie 1990 fostul staret, Eleftere Mihail, s-a intors de unde fusese alungat și a redeschis mănăstirea, dar s-a stins din viață la 12 mai acelasi an, fiind înmormantat lângă biserică.

In 1991, noul stareț al mănăstirii, Gheorghe Avram, a ridicat un corp de chilii și stăreția, iar în 2001 au început lucrările la un nou ansamblu mănăstiresc cu un turn clopotniță, chilii, muzeu, bibliotecă, arhondaric și lumânerar, totul realizat după planurile arhitecților Todor Ion, Dan Corneliu și ing. George Oprea din Constanta.

In anul 2002, lângă izvorul Sfantului Andrei s-a construit un paraclis și un bazin pentru colectarea apei atât de solicitată de credincioși, în special în zilele de Izvorul Tămăduirii și praznicul Sfântului Andrei.

Mănăstirea a fost învăluită de o prea densă și puțin credibilă poveste de sfințenie a locului, legată strâns de trecerea pe aici a Sfântului Apostol Andrei. Aceasta pentru a-i acorda lăcașului o justificare de întemeiere.

In schimb, este de admirat efortul, din ultimile decenii, de a se crea un lăcaș  creștin atrăgător și spiritualizant pentru credincioșii ce vizitează din ce în ce mai mult zona, cu speranța producerii unor minuni legate de sănătate..

Mănăstirea Dervent oferă călătorilor prin Dobrogea masă și găzduire pentru o noapte în arhondaric, fără taxă, cu condiția respectării unor reguli de bună-cuviință într-un lăcaș sfânt.

Mănăstirea Dervent - Isvorul Tămăduirii

Mănăstirea Dervent - Isvorul Tămăduirii



Mănăstirea Dervent - Crucea mică din exterior

SCHITUL PĂPUȘA - VÂLCEA

Zidită pe o culme muntoasă, la foarte mica distanță de Mănăstirea Bistrița, biserica numită "Schitul Papușa" este astăzi o biserică de parohie, pentru locuitorii din satul Pietreni, comuna Costești, lângă aceasta aflându-se cimitirul satului. Biserica care a străbătut timpurile este una dintre minunatele biserici păstrate până astăzi în comuna Costești, din nordul Olteniei. Comuna, alcatuită din patru sate: Costești, aflat în centru, Văratici, Bistrița și Pietreni, este asezată într-o zonă muntoasă și prima ei atestare documentară s-a înscris într-un hrisov emis de marele domnitor Neagoe Basarab, la 18 octombrie 1512.

Biserica de la Păpuşa este amplasată la ieşirea din Cheile Bistriţei oltenești, pe malul stâng al râului, pe o stâncă numită în trecut  Muntele Eleon. Toponimul „Păpuşa” datează încă de la 1537, aşa cum reiese dintr-un hrisov din acele timpuri.

Schitul Papușa se află in vecinatatea Mănăstirii Bistrița, ajungându-se la el în numai 15 minute, pe o poteca ce urcă peste râul Bistrița înspre nord-est. Urmând o potecă abruptă din drumul local spre Mănăstirea Arnota, se intră pe micul platou cu largi deschideri spre Mănăstirea Bistriţa şi Peştera Sfântului Grigorie.

 Aflându-se în vecinătatea Mănăstirii Bistrița, el este unit istoric de frumoasa ctitorie a boierilor Craiovești. Lăcașul fiind situat peste râu, poate fi văzut foarte bine din poteca ce duce la Peștera Sfântului Grigorie Decapolitul.

Schitul a fost zidit pe creasta de munte Eleon, în 1712, de către călugării bistrițeni avându-l în frunte pe egumenul Ștefan și a primit hramul Sfântul Grigorie Decapolitul. De fapt egumenul a rezidit lăcașul din temelie pe o veche ctitorie, de la sfârșitul sec.al 15-lea, a boierilor Craiovești.

Deși nu a fost ctitorie Brâncovenească, zugraveala din aceeasi epoca, a fost facută cu cheltuiala unor membri ai familiei Brâncoveanu, printre care și vornicul Iordache Crețulescu, ginerele domnitorului, căsătorit cu domnița Safta.

Iniţial biserica era înconjurată pe laturile de est şi sud de chilii amenajate pentru călugării cărturari din obştea Mănăstirii Bistriţa, care se retrăgeau aici pentru a traduce din literatura patristică manuscrise cu caracter bisericesc şi laic.

Dintre aceştia, cel mai cunoscut şi apreciat rămâne Dionisie, Eclesiarhul Mânăstirii Bistriţa, autorul gravurii reprezentând Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul (1796), al Pomelnicului Schitului Păpuşa (1800), lucrare decorată cu frumoase miniaturi, în care se atestă pentru prima dată toponimul Pietreni al fostului sat Târșa din Costeşti, menţionând că schitul era loc de pelerinaj al boierilor Jieni.

Sprijinit de către stareţii Mânăstirii Bistriţa până în 1807, atât din punct de vedere material, cât şi din cel al preocupărilor spirituale şi al călăuzirii duhovniceşti, în 1858 Schitul A devrvrnit biserică parohială, fiind menţionat în 1876, de arhimandritul Ghenadie Enăceanu. ca având  „Biserica şi câteva chilii, astăzi în stare de ruină”.. După instalarea Şcolii de Subofiţeri, în 1883, schitul a fost deteriorate grav și fără respesct,, distrugându-se chiliile şi risipindu-se obiectele şi materialul din inventarul bisericii, pentru a deveni „circ de cai pentru petreceri”, după consemnează un autor. Biserica a continuat să se afle. în 1915. în administrarea mânăstirii, revenind în 1916  la parohia Pietreni, al cărei cimitir se află în curtea Schitului, după cim s-a amintit.

Deşi preluată, în 1927, din nou de către mânăstire, la 28 februarie 1928, a  devenit, printr-o hotărâre chiriarhală, biserică filială a Parohiei Pietreni – Bistriţa, aşa cum a rămas până astăzi, cu toate demersurile întreprinse de conducerea mânăstirii Bistriţa până în present de a o prelua ca metoh, cum a fost la începuturi.

Mic şi gingaş monument agăţat pe o stâncă la gura defileului apei Bistriţa” biserica fostului schit Păpuşa are o planimetrie dreptunghiulară, la exterior 4,5 m × 9,5 m, cu pridvorul restrâns cu cca 70 cm faţă de peretele naosului, având altar, naos cu turlă şi pridvor închis. Accesul se face pe latura sudică.

Absidele laterale sunt de tip poligonal, având câte trei laturi. Deasupra naosului se ridică pe o bază pătrată, înaltă, turla, construită în plan octogonal, fiind considerată un exemplar rar al tipului de turlă, apărută la monumentele veacului al 17-lea şi care aminteşte de turla bisericii Arnotei din apropiere.

Arcele în boltă se descarcă pe coloana pridvorului prin capiteluri pătrate pe un soclu înălţat, iar într-o imagine din 1908, coloanele erau zugrăvite cu spirale. Acoperişul este confecţionat din şindrilă în patru ape.

Pridvorul, având laturile de nord şi de sud retrase faţă de naos, este prevăzut cu şase coloane şi două semicoloane cilindrice, pe care se descarcă arcade în semicerc, asemenea pridvoarelor de la biserica Bolniţei şi de la biserica din Pietreni, construite în acelaşi interval de timp. Pridvorul a fost închis încă dinainte de 1908 probabil, datorită amplasamentului general, spre a fi ferit de intemperii.

Având o tratare simplă a faţadelor, tratare care pune minunat în evidenţă proporţiile echilibrate ale volumelor de arhitectură, biserica Shitului Păpuşa se încadrează minunat în fundalul Cheilor Bistriţei.

Decoraţia în lemn a catapetesmei de la Schitul Păpușa se înscrie între sulpturile brâncoveneşti.

Intr-un delicat univers vegetal, imaginea lui Hristos binecuvântând încununează panourile uşilor împărăteşti, deasupra Buneivestiri şi medalioanele Soerele și lina. Panouri-podea cu inscripții completează compoziţia ce are ca piese centrale icoanele Maicii Domnului şi a lui Hristos, de o frumoasă execuţie miniaturistică pe fond de aur, alături de a Sfântului Grigorie Decapolitul, ocrotitorul schitului.

            Pictura murală este facere a zografilor  Iosif ierodiaconul şi a ieromonahului Teodosie, în 1712 încheiindu-se lucrările de pictare a bisericii. Inscripţionată în limba slavonă, limbă des folosită în sec.15-16 faţă de sec.al 18– lea, când se întrebuinţa limba română, pictura bisericii de la Păpuşa poate sprijini afirmaţia că la zidirea  schitului, din 1712, s-a restaurat, de fapt, un schit mult mai vechi, presupunând că absida altarului şi o parte din temelia bisericii sunt constituite din fragmente salvate şi conservate ale unei biserici din vremea boierilor Craioveşti.

Cu o ţinută stilistică aparte, pictura murală a schitului se încadrează între realizările curente ale epocii. In Altar se păstrează iconografia clasică.

In bolta turlei, reprezentarea lui Hristos înconjurat de cetele îngereşti domină registrele de prooroci şi apostoli corespunzând lungimii tamburului. La baza turlei se găsește liturghia îngerească, iar în pandantivi, simbolurile evangheliştilor. Pe arcele care descarcă turla sunt zugrăviţi mucenici şi în intradosul arcelor – apostoli. I

In timpanul către sud, scena privind Schimbării la Faţă domină naşterea lui Hristos şi Botezul Său prin dimensiune şi repartiţia dinstinctă a personajelor. Fereastra, cu Mântuitorul în mandorlă binecuvântând sfinţii mucenici Serghie şi Vah, este străjuită de reprezentarea sfinţilor militari Gheorghe şi Dimitrie. Analog, Programul iconografic al peretelui nordic păstrează scena Învierii în registrul superior al timpanului, alături de Aducerea la Templu şi Intrarea în Ierusalim a Mântuitorului, Sfinții .Militari Teodor Tiron şi Teodor Stratilat, iar în fereastră se găsește reprezentarea Îngerului de mare sfat şi a Sfinților Mucenici Iacov Persul şi Gudelie.

Peretele vestic este dominat însă de reprezentarea supradimensionată a ctitorilor în tabloul votiv: Constantin Brâncoveanu, Doamna Maria, copiii Constantin şi Safta, încadraţi de registrul inferior al sfinţilor cuvioşi: Gherasim, Eftimie cel Mare, un alt sfânt cuvios şi Ştefan Savaitul. Central, deasupra intrării, se vede tema vieţii şi a morţii, transfigurate în Hristos: Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi nu se va atinge de ele chinul, proorocul Iona şi parabola vieţii omului.

In pridvor, deasupra ancadramentului de intrare se găsește pisania sculptată în piatră. In registrul superior se păstrează imaginea Sf.Grigorie într-o nişă, încadrat de Sf.Arh.Gavriil şi Maica Domnului, mărturie a faptului că, iniţial, pridvorul fusese conceput ca pridvor deschis, dar a fost completat cu zidărie împotriva curenţilor reci de aer dinspre cheile Bistriţei, aflate în imediata vecinătate.

In  boltă, se păstrează imaginea lui Hristos Emanuel, încadrată de cete îngereşti, descărcând pe pandantivi cu cei patru arhangheli : Mihail, Gavriil, Uriil şi Rafail. Arcele sunt zugrăvite cu mucenici şi apostoli, ca și în naos. Registrul median cuprinde scene referitoare la viaţa Maicii Domnului, ocrotitoare a călugărilor şi a tot poporul : Bunavestire, Vizitaţia şi Îndoiala lui Iosif, Inchinarea magilor, Maica Domnului preamărită pe tron şi Fuga în Egipt.

In registrul inferior, străjuiesc sfinţii cuvioşi: Antonie şi Teodosie, de o parte, iar de cealaltă parte a intrării, Sfinții cuvioși Sava şi Onufrie, iar în panoul vestic se găsește imaginea ctitorilor : Iordache Creţulescu vel postelnic căsătorit cu Safta Brâncoveanu, fiica voievodului şi jupan Andronache.

La 4 noiembrie 1835, Gheorghe Zugravul  ot Bistriţa a adăugat icoanele în frescă ale sfinţilor Nicolae şi Ioan Botezătorul, „pe cheltuiala lui”, lângă tâmpla bisericii.

Tratarea plată a figurilor, decorativismul detaliilor, exemplificat prin drapajelor minuţios executate, hieratismul convenţional al mişcărilor, al atitudinilor şi frontalitatea uşor dezamorsată, de răsucirea laterală, discretă, a capetelor sugerează o sfântă vorbire cu Dumnezeu, trimiţând la arta iconarilor şi miniaturiştilor tradiţionali. Din cele relatate, cu destul de multe amănunte, reiese că lăcașul este dens pictat, iar pictura veche de trei secole a rezistat  bine.







Cheile Bistriței oltene

MĂNĂSTIREA FEREDEU

Aflată în comuna Șiria, judetul Arad, Mănăstirea Feredeu, cu obște de călugări, are hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”. Construită pe un deal, la o altitudine de 427 metri, a fost ridicată în apropierea unui izvor – un feredeu – renumit in Munții Zarandului, a cărui apă era considerată binefăcătoare. Aici se afla un schit cu un paraclis pentru cei care voiau să se închine când sorbeau apa făcătoare de minuni, schit menționat pentru prima dată cu mai bine de 215 ani în urmă. De fapt acesta este atestat documentar, în 1710, drept Mănăstirea Feredeu cu hramurile Sfântul Mare Mucenic Gheorghe si Inalțarea Sfintei Cruci.

             Unele surse susțin că paraclisul a existat și sub stapânirea turcilor a zonei, care a durat până la Pacea de la Karlowitz, din 1699. Aici a trait un vestit călugar, Filimon, ucis de turci, pentru ca, de multe ori, cu crucea în mână, le cerea cotropitorilor păgâni să părăsească țara.

In memoria acestuia și a schitului, preotul Nicolae Bâru a facut demersuri la începutul secolului 20 pentru preluarea schitului și a paraclisului de la Feredeu și, la 12 mai 1920, a sfințit apa în cadrul unei ceremonii la care au luat parte câteva sute de credincioși. Au urmat o serie de alte demersuri pentru ridicarea mănăstirii, și, la 11 aprilie 1931, a fost pusă piatra de temelie a paraclisului cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, în prezența a circa 500 de credincioși. Sfințirea a avut loc in ziua de 9 iunie 1932, la sarbatoarea Inaltarii Domnului, în cadrul unei ceremonii condusă de Episcopul Aradului și al Hunedoarei Grigore Gh. Comșa, stareț fiind Arhimandritul Policarp Marușca de la Mănăstirea Hodoș–Bodrog.

In toamna anului 1934, la Feredeu, a fost turnată fundația clădirii de locuit, care se compunea din trei camere și un coridor. Prima camera din partea stânga a clădirii era destinată episcopului, iar celelalte două călugărilor. Dintr-un document din acei ani, rezulta ca în ziua de 11 aprilie 1937, la schitul reînfiintat de la Feredeu a fost instalat primul stareț cu numele de Pahomie.

In 1959 mănăstirea a fost închisă în urma Decretului 410/1959. Cu toate măsurile de reprimare comuniste se mai efectuau sporadic slujbe religioase. Această mențiune, duce la concluzia că viața monahală a existat aici pe aceste meleaguri de la poalele Muntilor Zarand, încă de la începutul sec.al 18-lea si până în momentul apariției Decretului 410/1959, când, ca și multe alte mănăstiri din România, cea de la Feredeu a fost închisă. Până la acest tragic și dureros eveniment, care a marcat viața multor credincioși, la Feredeu au viețuit câte 2-3 călugări precum și Ieromonahul Ioasaf Mârzencu.

In 1986 Episcopul Aradului si al Hunedoarei, Timotei Seviciu, a avut inițiativa reînființării schitului și în același an au început lucrarile de reparații și restaurări ale bisericii și părăclisului distruse de vreme. Lucrările au fost ample și clădirea bisericii a fost reconstruită în intregime, iar vechiul izvor a fost și el reamenajat pe direcția nord-vest, la 5-6 metri distanță de biserică.

Aceasta are plan în formă de cruce, compartimentată în încăperile clasice: Altar, naos, pronaos si pridvor închis. Catapeteasma este sculptată în lemn de stejar, iar fațadele sunt zugrăvite în alb. Pictura interioară, în frescă, a fost executată în 1990. Au fost ridicate și câteva clădiri anexă, iar pentru cei care nu pot urca dealul ca să ajungă la mănăstire a fost construită o alta, mai jos, la circa 2 km, cu hramul Sfântul Mare Proroc Ilie Tesviteanul. Aceasta are spațiile bine luminate, are o turlă oarbă, patrată, deasupra pridvorului, iar lucrările de lemn au fost realizate din stejar, adică catapeteasma, tetrapodul, stranele, tronul arhieresc. La 23 februarie 2000, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotarât transformarea schitului Feredeu în mănăstire.

BISERICA KRETZULESU (CREȚULESCU) - BUCUREȘTI

Aflată pe Calea Victoriei, din București, Biserica Kretzulescu este una dintre emblemele Capitalei.  Ea este considerată unul din cele mai valoroase monumente de arhitectură ale orașului de la sfârșitul perioadei brâncovenești A fost ridicată în anii 1720 -1722 prin grija marelui logofăt Iordache Crețulescu și a soției sale Safta, una din fiicele domnitorului Constantin Brâncoveanu.

            Marele logofăt a construit în vecinătatea bisericii și un han, nu numai pentru că așa se obișnuia în aceea vreme, dar și pentru faptul că aici se afla, pe atunci, bariera de nord a orașului, pe "ulița cea mare" sau "Podul Mogoșoaiei", în locul numit pe atunci "Puțul cu zale". Biserica avea aspectul unei mănăstiri, datorita cladirilor Hanului Kretzulescu din preajmă.

            Ca mai toate bisericile românești ea era o biserică în proprietate particulară și urma să fie folosită de familiile ctitorilor, fiind situată in mijlocul complexului de proprietăți ale boierului.

            Lăcașul a fost ridicat între anii 1720-1722, pe locul unei mai vechi biserici de lemn si a primit hramurile Adormirea Maicii Domnului si Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Ridicarea locașului reprezinta un semn de mulțumire adusă lui Dumnezeu de către boierul scăpat ca prin minune de o moarte cumplită. Cu doi ani înainte, el si familia sa se întorseseră în țară din exilul la Constantinopol, unde fusese martorul martiriului domnitorului Constantin Brancoveanu si a fiilor săi, în chiar ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, la 15 august 1714.

Construcția are un plan trilobat, purtând deaspra naosului o turlă sveltă, iar deasupra pronaosului, clopotnița. Ambele sunt înzestrate cu ferestre înguste și lungi accentuând tendința de verticalitate a monumentului, ceea ce se realizează prin plastica decorativă a fațadelor. Acestea sunt împărțite în două registre, cel inferior fiind ornat cu panouri dreptunghiulare, iar cel superior cu arcaturi duble, prelungi.

Intrarea în biserică se face printr-un pritvor deschis, sprijinit pe coloane înalte de piatră între care se deschid arcade simple în plin cintru.

Intre anii 1859-1860 familia a hotărât restaurarea sfântului lăcaș, apeland în acest scop la arhitectul austriac Lipizer. Lucrarile au modificat radical monumental, răpidu-I din autencitate. A fost desființată turla de pe pronaos, s-a inchis pridvorul si exteriorul a fost zugravit în alb. In interior s-a realizat o nouă catapeteasma și Gheorghe Tăttărescu a pictat in ulei o amplă lucrare peste vechea frescă, probabil prea deteriorată. Din această pictură se pastreazâ în zilele noastre (2017) tablourile ctitorilor de pe peretele din vest, icoanele de pe catapeteasmă și o parte dintre cele reprezentand praznicele de peste an.

Exteriorul bisericii a fost tencuit la origine, dar cu ocazia restaurării efectuate, în anii 1935-1936, sub îngrijirea arhitectului Ștefan Balș, el a rămas în cărămidă aparentă. Atunci Comisia Monumentelor istorice a decis aducerea bisericii la forma originală. Tot atunci prin faptul că lăcașul a rămas cu pereții nrtencuiți s-a subliniat frumusețea frescei bizantine din pridvorul dechis. Fresca lui Tăttărescu a fost curățată pe mare porțiune, deși era valoroasă pentru istoria artei noastre.

Eleganta și supla biserică a fost reparată și restaurant din nou intre 1942-1943, după efectele nefaste ale cutremurului din 1940 și după cutremurul din 1977. Alte reparații au fost realizate între 1996-2003. Trebuie repetat că în perioada comunistă s-a dorit mult demolarea bisericii, cu atît mai mult cu căt era considerată un loc de întalnire la slujba duminicală a foștilor detinuți politici. De altfel, în dreptul Altarului, la răsărit,pe Calea Victoriei, a fost înalțat bustul lui Corneliu Coposu, ca un simbol al luptei pentru libertate și conservarea credinței străbune. Ar fi fost de dorit ca acolo să se fi ridicat un monument rgandios al martirilor Brâncoveanu nu al unui activist politic de care nu a știut nimeni până la așa-zisa revoluție din 1989. Toate aceste lucrări au fost realizate cu sprijinul preotului Paroh Vasile Răducă.

Restaurarea a început în 1996 și a durat până în anul 2003, atunci când pictura veche a fost parțial spălată. Azi se bucură de animația din Calea Victoriei și de vecinătatea, la sud, a fostului Palat Regal, Sala Palatului, Atenel Român și Biblioteca Centrală unoversitară, incendiată cu inconștiență la acea așa zisă revoluție.

In război