MĂNĂSTIREA TREI IERARHI

BISERICA TREI IERARHI



BISERICA TREI IERARHI - vedere aeriană



BISERICA TREI IERARHI -  turlele



BISERICA TREI IERARHI - vedere dinspre răsărit



BISERICA TREI IERARHI -  detalii de arhitectură



BISERICA TREI IERARHI - detalii de arhitectură



BISERICA TREI IERARHI - detalii de arhitectură



BISERICA TREI IERARHI -  detalii de arhitectură



BISERICA TREI IERARHI -  detalii de arhitectură



BISERICA TREI IERARHI -  detalii de arhitectură



BISERICA TREI IERARHI - Interior



BISERICA TREI IERARHI -  catapeteasma




BISERICA TREI IERARHI -  turlă



BISERICA TREI IERARHI -  detalii de arhitectură

BISERICA TREI IERARHI -  catapeteasma



BISERICA TREI IERARHI - etalii de arhitectură



BISERICA TREI IERARHI - interior cu catapeteazmă

In anul 1634 pe tronul moldovei s-a ridicat marele vornic Vasile Lupu,  boier înțelept și luminat, iubitor de frumos și mai ales ănchinător de credință. Intre anii 1634-1653, cât timp a durat domnia sa, Moldova a cunoscut o înflorire culturală fără precedent. Indată după înscăunare, drept credinciosul Vasile Lupa a trecut la ridicarea unei biserici, inchinată Sfinților Trei Ierarhi. Aceasta a devenit strălucita și renumita "Mănăstire Trei Ierarhi", din Iași. Lăcașul s-a afimat, încă de la început printer cele mai valoroase edificii religioase ale țări, atrăgând admirația fără limite a tuturor clericilor sau a laicilor care i-au pășit incinta.

            Monument de arhitectură și de artă sculpturală de o excepțională valoare, biserica a avut destinația de a deveni necropolă domnească, reflectând aspirația domnitorului spre lumea bizantină. In ălțat între anii 1637-1639, edificiul religios a combinat structuri și forme tradiționale moldovenești cu materiale prețioase și o decorație fastuoasă.

            Pe fața sudică a bisericii este gravată pisania care spune:  "...am ridicat acestă ctitorie în numele celor trei sfinți: Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Ioan Gură de Aur și a fost sfințită în luna mai, ziua a șasea, a anului 7147 (1639) de mitropolitul Varlaam...".

             Hramul folosit situează edificiul într-o lume care a fost aceea a Sfinților Părinți ai Bisericii, apărători ai dogmelor niceene (Niceea anul 325 e.N), aureolați de cunoaștere și renumiți pentru zelul lor. Dacă atunci, în acel frământat al IV-lea secol creștin, cei trei teologi luptaseră pentru a salva unitatea bisericii, iată cum constructorii bisericii ce le poartă numele au reușit douăsprezece secole și jumătate mai târziu să contopească numeroase influențe din lumi distincte într-un singur monument, legat structural tradiției locului. Spațiul ecleziastic astfel constituit și-a câștigat un loc de prim rang în arta românească, în istoria poporului, a țării și în Biserica Ortodoxă. El reușește să ilustreze o perioadă istorică semnificativă cu confluențe benefice și este reprezentativă pentru spiritul creator al unei societăți care, prin realizările ei artistice, e unică.

           Vasile Lupu a fost una din figurile cele mai importante ale istoriei române, apărător recunoscut al Bisericii Ortodoxe. In timpul primilor ani ai domniei sale, când Patriarhia de Constantinopol se găsea într-o situație critică - strivită de datorii, dominată de intrigi și lovită de dezordini -, Vasile Lupu a intervenit și a încearcat să restabilească lucrurile; de asemenea mai târziu el a achitat datoriile Sfântului Mormânt și pe cele ale mănăstirilor de pe Muntele Athos și a făcut numeroase donații ca inițiator al unor opere de cult și caritate creștin-ortodoxe în Polonia, Bulgaria și Grecia.

           Biserica Trei Ierarhi, remarcabilă mărturie a măreției domnului moldovean, se ridică în inima Iașului, înconjurată încă de la început de bisericile Sf. Nicolae, Sf. Sava, Golia și Barnovschi, cărora li s-au adăugat succesiv alte monumente religioase și laice, atrase  de centrul tradițional al orașului, de locul pe care istoria l-a înnobilat. Impresionantă, făcută parcă pentru a uimi sufletul contemporanilor, construcția răspunde dorinței de fast a ctitorului său despre care Nicolae Iorga spunea că "încă de a doua zi după urcarea pe tron și-a luat numele de Vasile și a pătruns în visul bizantin". Și, într-adevăr, biserica Trei Ierarhi din Iași reflectă aspirația spre această lume minunată a Bizanțului.

Pisania originală a bisericii, întocmită in limba slavonă și așezată încă și astăzi deasupra ușii de intrare, mărturisește următoarele: "Cu voia Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, iată eu, robul stăpânului Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și închinător al Treimei, Io, Vasile Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domnul Țării Moldovei, și cu Doamna noastră, Tudosca, și cu dăruiții de Dumnezeu copii, Ioan Voievod și Maria și Rucsandra, am zidit această sfântă rugă, în numele Sfinților Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigore Teologul și Ioan Gură de Aur. Și s-a sfințit cu mâna Arhiepiscopului Varlaam, la 7147, mai 6."

In chiliile de la Trei Ierarhi s-au petrecut evenimente de mare importanta pentru educația si cultura românească In 1640, aici era instalată prima tipografie din Moldova, unde aveau sa fie tipărite Cazania românească a Mitropolitului Varlaam, masivul sau tratat despre cele Șapte Taine ale Bisericii, Răspunsul la Catehismul calvinesc, precum și Pravila lui Vasile Lupu, prima antologie de legi a Moldovei.
Moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, au  fost dăruite domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia și Sinodul de la Constantinopol,, ca rasplată pentru ajutorul generos pe care acesta il oferise Patriarhiei Ecumenice. Au fost aduse de la Constantinopol și așezate într-o nișă special zidită cu acest scop. Nișa este împodobită cu marmură, pietre prețioase și mozaicuri ilustrând viața Sfintei. Racla cu moaște a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoțită de trei mitropoliți greci; Ioanichie al Heracleei, Partenie al Adrianopolului și Teofan al Paleopatrei. Ajungând la Galați, apoi la Iași, au fost întâmpinate de Vasile Vodă Lupu, de mitropolitulVarlaam și de episcopii de Roman și Huși, de cler și credincioși. In ziua de 13 iunie 1641, moaștele au fost așezate în biserica mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi. Moaștele Cuvioasei Parascheva au fost strămutate în Catedrala Mitropolitană din Iași după sfințirea acesteia la 23 aprilie 1887.

In prezent moaștele se află în Catedrala Mitropolitană. Nișa a adăpostit apoi racla cu moaștele Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, primite în dar de voievodul Vasile Lupu, în anul 1650. Confiscate de autoritățile comuniste, în anul 1975, moaștele marelui ierarh au fost readuse la Iași, în data de 28 decembrie 2000.

Un eveniment din viața lăcașului a fost Sinodul interortodox de la Iași din 1642 (ale cărui lucrări s-au desfășurat în fosta trapeză a Mănăstirii „Sf. Trei Ierarhi“, cunoscută astăzi drept Sala Gotică), care a adoptat celebra Mărturisire de credință ortodoxă. Un altul s-a petrecut în  anul 1645 când aici a fost uns patriarhul Paisie al Ierusalimului fost stareț la Mănăstirea Galata. La data de 28 februarie 1821, în curtea mănăstirii, s-a dat semnalul de eliberare a Greciei, prin vocea lui Alexandru Ipsilanti, care a prezentat o Proclamație în care afirma obiectivele Eteriei, în lupta de eliberare a popoarelor din Balcani.

De-a lungul istoriei, mănăstirea voievodală a trecut prin încercări grele. Ea a fost jefuită de păgâni, în anii 1650 și 1686, și zdruncinată din temelii de cutremurele de pământ din anii 1711, 1781, 1795 și 1802. Lucrările de consolidare și reparațiile au venit abia după Războiul de Independență. Primele lucrări de consolidare privind arhitectura bisericii au avut loc în anul 1877, apoi între anii 1882-1887.

Fără a putea fi totuși egalată, principala ctitorie a lui Vasile Lupu a fost folosită ca sursă de inspirație pentru construcția și decorarea bisericii din marele ansamblu arhitectural al mănăstirii de la Cetățuia (1669-1672) în imediata apropiere a Iașului precum și a bisericii mănăstirești de la Putna.

 Pictura și amenajarea interiorului a durat până în anul 1898, resfințirea lăcașului făcându-se în anul 1904. Alături de ctitori, la Trei Ierarhi își dorm somnul de veci cărturarul voievod pribeag Dimitrie Cantemir (1710-1711) și primul domnitor al României, Alexandru Ioan Cuza (1859-1866).

In curtea bisericii a fost construită o mănăstire din care azi se mai poate vedea clădirea cu Sala Gotică, vechea Schola Basiliana, mărturie a bogăției vieții culturale din acea epocă. Tipografia ce a fost instalată aici, a cărei presă tipografică a fost adusă de la Kiev datorată ajutorului mitropolitului mitropolitul Petru Movilă, a fost condusă de starețul mănăstirii și director al școlii nou deschise, călugărul Sofronie. Aici a apărut prima lucrare tipărită (în greacă) din Moldova și, anul următor, celebra Cazania a mitropolitului Varlaam.

Cu ocazia lucrărilor de restaurare datorate arhitectului André Lecomte du Nouy în anii 1882-1890, biserica Trei Ierarhi și-a văzut distrusă pictura interioară originală. Anumite intervenții controversate au marcat atunci o etapă caracteristică în procesul restaurărilor în România, animată de acțiuni și dezbateri publice, de o luptă de opinii între intelectualii epocii și mediile oficiale, care au condus în final la afirmarea câtorva principii corecte privind protecția și restaurarea monumentelor istorice. Fără a putea fi totuși egalată, principala ctitorie a lui Vasile Lupu a fost folosită ca sursă de inspirație pentru construcția și decorarea bisericii din marele ansamblu arhitectural al mănăstirii de la Cetățuia (1669-1672) în imediata apropiere a Iașului precum și a bisericii mănăstirești de la Putna.

Actuala infățisare a mănăstirii este rezultatul lucrărilor de restaurare ale arhitectului Andre Lecomte de Nouy, desfășurate în perioada anilor 1882-1904. S-a păstrat intactă structura exterioară, datorită căreia mănăstirea este unică în cadrul arhitecturii ecleziastice românești. Biserica Sfinții Trei Ierarhi a fost resfințită în anul 1904, în vremea regelui Carol I.

Piesele de mobilier care împodobesc interiorul bisericii, proiectate de arhitectul francez și lucrate la Viena și Paris, intre anii 1889-1890, au fost donate mănăstirii de către regele Carol I și regina Elisabeta, noii ctitori ai bisericii. Scaunele domnești, scaunele arhierești și stranele, din bronz aurit, cu inserții de email și fildeș, au înlocuit aceleași obiecte, sculptate odinioară, în lemn exotic, la Constantinopol. Candelabrele actuale, din bronz aurit, le-au înlocuit pe cele din argint, dispărute în timpul restaurării. Clădirea Muzeu, în care se află "Sala Gotică", a fost construită de domnitorul Vasile Lupu. De-a lungul vremii, această clădire a fost restaurată de mai multe ori. Ultima restaurare a avut loc în anul 1960. Icoana împărătească a Sfinților Trei Ierarhi, păstrată în Sala Gotică, stă mărturie singulară asupra frumuseții catapetesmei executate la Moscova, în anul 1639.

Peste timp, in anul 1888, paraclisul aflat in Sala gotica, care adăpostea temporar racla Sfintei Cuvioase Parascheva, a fost martorul celei mai cunoscute și uimitoare dintre faptele minunate ale sfintei, ale cărei moaște nu au fost atinse de puternicul incendiu din noaptea de 26 decembrie, deși totul în jur a ars.

Monumentul respectă în linii mari planul bisericilor moldovenești din sec.al 16-lea - un plan triconic influențat de biserica Galata, având totuși o turlă suplimentară deasupra pronaosului. Bolta, respectând ingeniosul sistem moldovenesc de construcție al bolților, cuprinde două registre suprapuse de patru și respectiv opt arce de boltă dispuse oblic și care, împreună cu pandantivele de deasupra lor, reușesc să reducă diametrul clopotniței. În exterior, pe fațade, aranjarea elementelor decorative ne amintește de biserica mănăstirii Dragomirna (Moldova 1606-1609) și împărțirea paramentului cu ajutorul unei centuri întâlnită la mănăstirile din Muntenia. Influența goticului transilvan este vizibilă în multe locuri: la contraforturi, la armătura de piatră a ferestrelor, la profilul ușilor, chenarele cu baghete și arce în acoladă.

Ceea ce imprimă edificiului un caracter particular și o așază între cele mai originale creații ale artei moldovenești, este contrastul armonios dintre formele arhitecturale bine reliefate și proporționate, și decorațiile sculptate care îmbracă precum o dantelă toată suprafața celor patru fațade, inclusiv contraforturile și arhivoltele de pe laturi și de la baza clopotnițelor".Ornamentațiile sunt din cele mai variate: nișe adânci cu arcade fasciculate conform modelelor orientale, colonete ca ale bisericilor rusești, vase persane din care se ridică ramuri înflorite, motive geometrice întâlnite și în Georgia și Armenia, paramentul împărțit de o centură în formă de sfoară răsucită încadrată de două benzi de marmură decorate în stil renascentist sau baroc. Toate acestea se aranjează într-o unitate căreia lumina pare să-i dea viață. În plus subliniată printr-o colorare lazurit pusă în evidență prin aurire, această decorație contribuie din plin la celebritatea pe care biserica Trei Ierarhi și-a câștigat-o încă de la construcția sa. Pictura a fost realizată de cei mai vestiți meșteri; Sidov Pospeev, Iacob Gavrilov, împreună cu pictorii moldoveni Nicolae Zugravu cel bătrân și Ștefan. O magnifică broderie de piatră îmbracă în întregime zidurile bisericii. Este vorba de blocuri de piatră, sculptate unul câte unul, cu o minuțiozitate perfectă, într-o asociere de stiluri complet diferite, sudate ulterior între ele cu plumb topit. Acest stil care împrumuta elemente caucaziene, bizantine, gotice, baroce, ar fi riscat în alte condiții să conducă la un eșec din punct de vedere artistic, însă la "Trei Ierarhi" s-a concretizat într-o capodoperă.

Paul de Alep, arhidiacon al Antiohiei care l-a însoțit pe patriarhul Macarie în călătoria acestuia prin Principatele Române, în sec.al 16-lea, după ce a examinat cu mare atenție edificiul, și-a exprimat întregul său entuziasm în cartea sa "Călătorii" scrisă în arabă și publicată la București în 1900, în traducere românească.

Ornamentele exterioare, care acoperă edificiul in întregime și care au fost inițial aurite, combină elemente turcești, arabe, georgiene, armene și persane cu motive arhitecturale românești, într-o superbă dantelărie în piatră. Pot fi numarate peste treizeci de registre de motive decorative, care nu se repetă, acestea împodobind biserica de la temelie și până în vârful turlelor.

Pridvorul are două intrări (nord și sud) și este acoperit de două bolți mici. Trecerea în pronaos se face printr-o ușă cu aspect de portal, încadrată de cinci muluri cu profil gotic și de două rame dreptunghiulare. Pe ușa turnată în bronz sunt reprezentați în basorelief cei doisprezece Apostoli. Deasupra ușii se află icoana Sfinților Trei Ierarhi, lucrată în mozaic aurit.

In arhitectura originală, pronaosul era despărțit de naos printr-un zid masiv, înlocuit în urma lucrărilor de restaurare cu trei arcade susținute de doi stâlpi. In pereții laterali ai pronaosului se află patru morminte, câte două pe fiecare parte, săpate sub formă de nișe boltite. Aici sunt depuse osemintele familiei ctitorului și ale domnitorilor Dimitrie Cantemir și Alexandru Ioan Cuza. In interiorul mănăstirii sunt înhumate mai multe personalități de rang domnesc, printre care Tudosca, prima soție a lui Vasile Lupu, și Ștefan-vodă, fiul lor

Iconostasul bisericii datează de la sfârșitul sec.al 19-lea, când a fost necesară înlocuirea vechiului iconostas. Acesta a fost sculptat în marmură de Carrara și decorat cu mozaicuri și emailuri. Candelele, sfeșnice și întregul mobilier bisericesc datează din aceeași perioadă a ultimei restaurări și au fost lucrate în bronz împodobit cu fildeș și pietre prețioase.

In vara anului 1994, Biserica Sfinții Trei Ierarhi a redevenit mănăstire, având viață de obște și program liturgic monahal.

Azi, mănăstirea Trei Ierarhi are mai bine de 350 de ani. Ea reprezintă un monument inconfundabil, care păstrează toată puterea tradiției. Patina timpului care estompează azi strălucirea decorației de altădată îi împrumută în schimb sobrietatea vârstei.

MĂNĂSTIREA CERNICA

MĂNĂSTIREA CERNICA - cu începuturi în anul 1608



MĂNĂSTIREA CERNICA



MĂNĂSTIREA CERNICA



MĂNĂSTIREA CERNICA - biserica Sf. Nicolae



MĂNĂSTIREA CERNICA - biserica Sf. Lazăr




MĂNĂSTIREA CERNICA - fântâna turcului



MĂNĂSTIREA CERNICA -  chilii



MĂNĂSTIREA CERNICA -  chilii



MĂNĂSTIREA CERNICA



MĂNĂSTIREA CERNICA -  vedere interior - turn clopotniță



ĂNĂSTIREA CERNICA - biserica Sf. Nicolae



MĂNĂSTIREA CERNICA -  biserica Sf. Gheorghe

Marele vornic al lui Mihai Vitezul, Cernică Știrbei și soția sa, Chiajna, au ctitorit în anul 1608 un lăcaș sfânt la numai 12 Km spre răsărit de București pe unul din cele două ostroave ale râului mic Colentina. Lucrarea creștină a fost consemnată documentar printr-un hrisov al voievodului Radu Șerban, fiul lui Mihnea Vodă, care se afla în fruntea țării în acel an.  De altfel, vornicul Cernica a refăcut un schit vechi.

Vestitul codru al Vlăsiei (toponim sub care se ascunde de fapt denumirea de român) se desfasoară până departe spre nordul orașului lui Bucur de la răspântia veacurilor 15 și 16, adăpostind prin desișurile sale pustnici si călugări neștiuți. Ei sunt aceia care au întemeiat cei dintâi pe ostrovul Mare o așezare isihastă de mici proporții. Era o sihăstrie durată din lemn, pe al cărui loc, în 1608, vrednicul vornic Cernica Știrbei dimpreună cu evlavioasa lui soție, Chiajna, au ctitorit un lăcaș cu hramul Sfântului Ierarh Nicolae.

A înzestrat noul lăcaș cu pământuri, păduri și sate, spre veșnica pomenire a numelui și a neamului său. Astfel, începand cu anul 1608, schitul s-a numit popular "Cernica", până la acea dată el fiind numit "Grădiștea Floreștilor".

Acelea a fost începuturile unui important complex monahal numit generic Mănăstirea Cernica. Lacul înconjurător a căpătat același nume, iar lăcașul sfânt s-a întins, cu timpul, pe două ostroave a  le sale.

Intr-un hrisov a consemnat urmatoarele: "Am cumpărat satul Florești, de pe Colentina, de la Nedelcu și Stroe, feciorii lui Radu Captaru, și am zidit o mănăstire, la leatu 1608, cu hramul Sfântului Ierarh și făcător-de-minuni Nicolae de la Mira Lichiei, în capul moșiei mele cea de mai sus arătată, într-un ostrov, lângă Floreștii din mijloc, ce se vecinesc cu Șerban Vodă." Incă de la început, ctitorul a precizat: "Nimeni din neamul meu să nu fie slobod de a se atinge de dânsa sau să pună egumen, ci să fie stareț din acei părinți ce vor petrece cu viața de obște, spre pomenirea mea, a soției mele și a neamului meu, în veacul de acum și în cel ce va să fie."
Ctitorul Cemica a cerut, în 1619, Patriarhului de atunci al Constantinopolului, să-i întărească daniile prin zapis. După 66 de ani, mănăstirea Cernica a fost închinată Mitropoliei Bucureștilor.
In anul 1781, la conducerea schitului a venit stareț, Sfântul Cuvios Gheorghe, unul dintre ucenicii Sfântului Paisie de la Neamț. Acela a refăcut obștea monahală, risipită între timp, datorită războaielor și ciumei, și a ridicat din ruină biserica cea mare și clădirile adiacente. In vremea sa, ctitoria lui Cernica a înflorit ca niciodată, viața duhovnicească și culturală, din aceasta atingând cote impresionante.

Biserica închinată Sfântului Ierarh Nicolae, aflată pe insula din spatele cimitirului, a fost reconstruită din temelii după cutremurul din anul 1802, de către starețul Timotei, între 1809-1815. Sfințirea ei a avut loc în anul 1815. Ca atare actuala biserică nu mai pastreză însă nici conturul pe care i-l dăduse cinstitul vornic Cernica si nici pe acela dat ei la 1771 de către starețul Gheorghe, cel mai de seama dintre ucenicii Sfântului Paisie de la Neamț.
O reparație capitală s-a realizat în 1925. La cutremurul din 1838 o turlă s-a prăbușit. In anul 1923 a avut loc un incendiu. Cutremurul din anul 1940 a dărâmat bolta naosului și turla cea mare a bisericii însă, prin grija patriarhului Justinian, biserica a fost restaurată între anii 1965-1967, când s-a reconstruit numai turla de pe pronaos. Pictura actuală aparține zugravului Fotache, iar icoanele împărătești și portretele stareților Timotei și Gheorghe sunt opera lui Nicolae Polcovnicu, care a zugrăvit și biserica cea mare a Patriarhiei din București, între anii 1825-1838.

Biserica Sfântul Lazăr, din cimitirul mănăstirii, a fost zidită tot în vremea Cuviosului Gheorghe, ea fiind sfințită în anul 1804. Având dimensiuni mici, bisericuța impresionează mai ales prin arhitectura minuțioasă și decorația exterioară bogată. Tot în acest lăcaș impresionează și iconostasul. Biserica Invierea Sfântului Lazăr este o bijuterie brâncovenească, Aflată în cimitirul Mănăstirii Cernica, acest micuț și sfânt colț de rugăciune bucură privirea oricărui om care pășește printre crucile de piatră ale cimitirului cufundat în liniște și pace. Biserica Sfântul Lazăr reprezintă o adevărată bijuterie, asimetrică, zveltă, plan trilobat, două coloane la intrare și scara pe stânga cerdacului. Aceasta este o biserică de cimitir, în partea de jos aflându-se camera mormintelor. Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica, a murit în 1806, la numai doi ani după terminarea lăcașului. A fost înmormântat în fața bisericii Sfântului Lazăr, zidită de el în 1804, mormântul său  aflându-se pe locul din cimitir ocupat, mai târziu, începând cu anul 1875, de cavoul Mitropolitului Nifon.

Biserica închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, aflată pe prima insulă a complexului monahal, a fost zidită de Sfântul Ierarh Calinic și de de episcopul Ioanichie Stratonichios, între anii 1831-1832.
In anii 1962-1964 a fost refăcută complet iar după stricăciunile cutremurului din 4 martie 1977 a fost reconsolidată. Până la această dată, obștea monahală viețuia în jurul bisericii Sfântul Nicolae, în ostrovul din spate. După construirea noii biserici, Sfântul Calinic a mutat obștea monahală în jurul acesteia.

Fiind zidit sub formă de cetate, noul complex monahal, așezat sub purtarea de grijă a Sfântului Gheorghe, era rânduit numai pentru călugări, mirenii neavând acces. Acestora din urmă le rămânea deschisă biserica Sfântul Nicolae, unde cațiva călugări slujeau cu rândul.

După ce a fost părăsită vremelnic, din pricina unei epidemii de ciumă, Mănăstirea Cernica a fost restaurată, în anul 1842, de către Sfântul Calinic (1787-1868), care a fost stareț al mănăstirii vreme de 31 de ani (1818-1850). Afectată de cutremurul din anul 1838, biserica cea nouă a fost refăcută de Sfântul Calinic, sfințirea acesteia având loc în ziua de 6 august 1842. Moaștele sale odihnesc și astăzi în biserica cea mare a mănăstirii.
Mai târziu, în anul 1939, biserica a fost restaurată de patriarhul Nicodim, când s-a realizat și spălarea picturii interioare, pe cheltuiala starețului Zosima Pârvulescu, a eclesiarhului Augustin și a mai multor călugări din obște. Lucrările de reparații au fost conduse de arhitectul șef al Patriarhiei, D.I.Berechet, care a urmărit și restaurarea picturii. Intregul ansamblu monahal a fost restaurant din nou de patriarhul Justinian, între anii 1965-1967.

Biserica Sfântul Gheorghe este zidită în formă de cruce, cu abside laterale adânci. Aceasta este o construcție monumentală spațioasă, arcadele din naos și pronaos fiind susținute de coloane masive din zid. Pridvorul bisericii este închis și pictat, ușa de la intrare este din lemn masiv, frumos sculptat, iar pardoseala bisericii este din marmură. Biserica are trei turle, una mare, așezată pe naos, și două mai mici, așezate de o parte și de alta a pronaosului.

Pictura interioară a bisericii celei noi aparține zugravului Adam. In pronaos sunt pictate, în ulei, de către Sava Henția, portretele ctitorilor: Sfântul Ierarh Calinic și episcopul Ioanichie Stratonichios. Icoanele împărătești ale bisericii celei noi sunt atribuite lui Nicolae Polcovnicu, care semnează pe marginea icoanei din dreapta (anul 1836). De un deosebit interes artistic sunt scenele din tinda bisericii, ilustrând Facerea lumii. Se crede ca acestea sunt opera unui călugăr din mănăstire.

Pe latura de sud a chiliilor se află Paraclisul, zidit în anul 1790, de către Dan Brașoveanu. Acesta a fost restaurat, la vreme, de arhimandriții Nicodim și Pimen. Un al doilea Paraclis se află în casa Cuviosului Gheorghe.

In anul 1778, pictorul Nicolae Polcovnicu a înființat, în incinta Mănăstirii Cernica, o mare școală de pictura bisericească. Aici au studiat și au pictat zugravi precum Nicolae Teodorescu (profesorul lui Gheorghe Tăttărescu), David Adam și Gheorghe Fruginschie.

In incinta mănăstirii a mai funcționat și o școală de copiști, de la care au rămas numeroase manuscrise, descoperite de Nicolae Iorga și depuse în arhivele de la Academia Română. Biblioteca mănăstirii păstrează peste 14.000 de volume, cinci mii de cărți de patrimoniu și o arhivă cu multe manuscrise unice.

O instituție de o reală importanță a fost și Seminarul Teologic Monahal, care a dat lumii oameni de seamă, dintre aceștia amintindu-l aici doar pe Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist. Odată cu declanșarea celui de al Doilea Război Mondial au fost închise, atât Seminarul, cât și tipografia mănăstirii. Abia în anul 1995 s-a redeschis Seminarul Teologic din mănăstire. De-a lungul timpului, în Mănăstirea Cernica au trait nenumărați bărbați aleși, de la simpli călugări, la episcopi și mitropoliți. Tot aici au fost găzduiți episcopi și mitropoliți exilați din Basarabia și Bucovina, odată cu alipirea acestor teritorii la URSS.

Cimitirul mănăstirii, rezervat inițial monahilor din obște, s-a lărgit cu vremea, prin morminte ale unor fruntași ai vietii culturale si politice, precum: Gala Galaction; Naum Râmniceanu; istoricul Ioan Lupaș; pictorul Ion Țuculescu; mitropolitul primat Nifon; Tudor Minulescu; Gurie Grosu, mitropolitul Basarabiei; Pan Halippa, luptătorul pentru unirea Basarabiei cu patria-mamă; ctitori sprijinitori; Alina Știrbei, Greceanu, Filipescu; parintele Dumitru Stăniloae; Ioan Ianolide etc.

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, ctitor de mănăstiri și biserici, de spitale, de școli și case pentru orfani, a fost unul dintre cei mai de seamă bărbați români ai vremii sale. In vremea sa au fost ridicate zidurile împrejmuitoare și biserica Sfantul Gheorghe, clădirea stăreției și aproape toate casele de pe insula numita "a Sfântului Gheorghe". Iubitor de cultură fiind, vrednicul Calinic a pus bazele unei valoroase biblioteci și a deschis, în mănăstire, o școala de pictură bisericească.

In toamna anului 1850, cuviosul Calinic a fost ales în scaunul episcopal de la Râmnicu-Vâlcea, de unde, bătrân și bolnav, s-a retras la Mănăstirea Cernica, în luna mai a anului 1867. In 1868 a fost înmormântat în pridvorul ctitoriei sale, în biserica Sfântul Gheorghe. Canonizarea sfântului a avut loc în 1955, moaștele sale fiind asezate in biserica cea mare, unde se află încă și astăzi.

Cele trei paraclise ale mănăstirii sunt „Adormirea Maicii Domnului”, construit în 1790, „Sf. Ioan”, construit în 1842, și „Intrarea în biserică”.

Ansamblul de chilii este ocrotit de o cetate largă cu arhitectură tipică zonelor de câmpie, adică nici prea înaltă, spre a fi reperată ușor, dar nici neputincioasă în a-și apăra locuitorii
Mănăstirea Cernica este singura mănăstire care a dăinuit de-a lungul istoriei, din întreaga salbă de ctitorii de pe  malurile Colentinei, și care a sporit în importanță de-a lungul timpului. Celelalte, fie ca au dispărut, ca Mănăstirea Tânganu, fie că au rămas biserici de mir, ca Mănăstirea Ghica, Mănăstirea Mărcuța, Mănăstirea Pantelimon ori Mănăstirea Fundeni.

MĂNĂSTIREA NEGRU VODĂ

MĂNĂSTIREA NEGRU VODĂ



MĂNĂSTIREA NEGRU VODĂ



MĂNĂSTIREA NEGRU VODĂ - anul primei zidiri 1215



MĂNĂSTIREA NEGRU VODĂ -  anul primei zidiri 1215



MĂNĂSTIREA NEGRU VODĂ



MĂNĂSTIREA NEGRU VODĂ



MĂNĂSTIREA NEGRU VODĂ



MĂNĂSTIREA NEGRU VODĂ


MĂNĂSTIREA NEGRU VODĂ

Ansamblul monahal Negru Vodă, care adăostește 10 călugări ce duc o viață de obște, se află in perimetrul municipiului Câmpulung, județul Argeș, fiind unul dintre cele mai importante și mai vechi din cadrul Episcopiei Argeșului.

Conform tradiției și potrivit pisaniei, biserica mănăstirii Negru Vodă, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, a fost zidită în 1215 de Radu Negru – primul domn al Țării Românești (cunoscut în popor ca Radu I, sau Negru Vodă), rezidită apoi de domnul Basarab I, în prima jumătate a sec.al 14-lea și terminată în 1351 de fiul acestuia – domnul Nicolae Alexandru.

Distrusă de cutremurul din anul 1628, biserica a fost reconstruită din temelii de domnul Matei Basarab în anii 1635-1636, care a întemeiat, totodată, o mănăstire de călugări prin hrisovul din 10 august 1647 și a numit ca prim stareț al acestei obști monahale pe călugărul Melchisedec.  In același an a fost construit și Turnul clopotniței, înalt de 35 metri, având funcția de poartă de incintă dar și de fortificație cu caracter militar, fiind prevăzut cu metereze. Gangul boltit păstrează și astăzi masivele porți din stejar care se zăvorăsc cu o grindă de proporții, ce are încrustate adânc inscripții ce menționează data de 1749.

Cutremurul din 14 octombrie 1802 a zdruncinat puternic biserica mănăstirii, provocându-i mari stricăciuni, iar cutremurul din anul 1819 a dărâmat o mare parte din biserică, rămânând în ruină până în anul 1826, când domnul Țării Românești – Grigore Dimitrie Ghica a dat poruncă să înceapă zidirea unei noi biserici. Lucrarile de construire a noii biserici au început prin osârdia mitropolitului Grigore, dar au fost întrerupte în anii 1828-1829 din cauza războiului ruso-turc.

Zidirea bisericii, efectuată cu piatră de Albești, a fost terminată abia în 1831 pe cheltuiala vornicului Pană Costescu și prin strădania starețului Filaret Beldiman, venit din Moldova. Biserica a fost sfințită la 30 octombrie 1832 și tot atunci s-a reînființat mănăstirea Negru Vodă.

Biserica are trei turle, una mai mare în mijloc și două turle mai mici plasate la Vest și Est de turla principală. Tâmpla din interiorul bisericii este din lemn cu decorații ornamentale în care predomină motivele vegetale stilizate, iar în mijlocul naosului este montat un policandru mare din lemn sculptat. Picturile murale interioare au fost executate în frescă, între anii 1955-1957, de către un colectiv de pictori călugări condus de arhimandritul Sofian Boghiu, pe peretele vestic aflându-se tabloul votiv care-l înfățișează pe domnul Matei Basarab cu macheta bisericii în mână, alături de soția sa, Elena, biserică cu trei turnuri mari și două mici. . Radu Negru ține și el cu mâna stângă o altă biserică cu cinci turnuri mari si două mici si Nicolae Alexandru Voievod Iliaș ținând cu mâna dreaptă aceeași biserică.

Ansamblul monahal Negru Vodă mai cuprinde Paraclisul Curții Voievodale, ctitorie din 1567 a domnului Petru cel Tânăr și a mamei sale, Doamna Chiajna, Bolnița, sau a doua biserică (secolul 18), Turnul-clopotniță (35 m înălțime), construit în 1637, prevăzut cu metereze, cu rol de observație și de apărare și ca poartă de intrare în incinta mănăstirii, Casa Domnească, zidită în 1650 pe locul celei vechi care data din sec.al 14-lea, Casele egumenești (secolul 18) și chiliile (începutul sec.al 19-lea).

Fortificațiile mănăstirii datează de la mijlocul sec.al 14-lea având forma unui val, înalt de 9 m, construit din pietriș și bolovani, înconjurat de un șanț de 2,5 m adâncime plin cu apă. In 1642, la această mănăstire a fost instalată o tiparniță, dăruită de mitropolitul Petru Movilă, de sub teascurile căreia a ieșit prima carte în limba română cu conținut moral-filozofic: “Invățături peste toate zilele, pe scurt”. In 1669, în incinta mănăstirii Negru Vodă a fost inaugurată o școala domnească, cu limba de predare română, înființată de boierul Radu Năsturel, în care să învețe atât copiii boierilor, cât și copiii celor săraci. Tot la aceasta mănăstire a mai funcționat și o școală de copiști.

La 8 mai 1934, un incendiu de proporții a mistuit casa stăreției, cu muzeul, turla cea mare a bisericii (afectând picturile murale interioare) și acoperișul clopotniței, toate acestea fiind refăcute ulterior. Primii voievozi ai statutului feudal unitar ai Țării Românești, Basarab I si Nicolae Alexandru (16 noiembrie 1364), au fost înmormântați aici, în sec.al 14-lea, după cum atestă, pentru primul, inscripția grafit de la Curtea de Argeș, care menționează moartea lui Basarab, în 1352, la Câmpulung. fapt ce atestă calitatea de reședință domnească a orașului Câmpulung. Mănăstirea Negru Vodă a fost desființată de autoritățile comuniste în 1959, devenind biserică de parohie, și reînființată în 1990.

BISERICA ARONEANU

Aron Vodă (decedat în 1597, la Vințu de Jos), în Transilvania a fost domn al Moldovei de două ori, septembrie 1591 - iunie 1592 și 18 septembrie 1592 - 24 aprilie 1595. A fost fiul natural  al lui Alexandru Lăpușneanu. Boierii l-au numit "cel Cumplit".
Aron a ajuns la domnie din rândaș, cumpărând tronul cu 1 milion de galbeni. Ca să-și plătească datoriile, a scos dări noi. Cronicile spun că Aron Vodă "prăda" țara, că agenții care strângeau dările erau însoțiți de turci și că la urmă a dat ordin ca să se ia de la tot omul câte un bou, iar pentru cei care nu aveau, se lua de la alții. De aceea, țara se răscoală, iar Aron o potolește cu cruzime. În acel moment Poarta îl mazilește (1592). Dar, datorită rugăminților creditorilor săi, este numit din nou domn.

In scurtele și blestematele lui perioade de domnie, preocupat numai jefuirea supușilor și de plata datoriilor pentru domnie, nu și-a găsit timp să ridice decât o singură biserică (pentru a-și răscumpăra o mică parte din răutatea cu care se comportase.față de țară și supuși, după cum a sus cronicarul Grigore Ureche în Letopisețul Țării Moldovei). Lăcașul l-a ridicat într-un sat din apropierea capitalei de atunci, orașul Iași, sat care a luat numele ctitorului noii biserici. Biserica se află pe drumul care iese din Iași prin nord-est, pe malul lacului Ciric. Ea se află pe o terasă de 100–200 m din marginea de nord-vest a satului numit Aroneanu, sat înglobat acum în zona metropolitană a orașului.

In a doua jumătate a sec.al 16-lea, pe acel loc a existat o mănăstire numită „de la greci” sau „mănăstirea grecească din țarina Iașilor”, cu hramul "Sf. Nicolae", care data din timpul celei de-a doua domnii (1564-1568) a lui Alexandru Lăpușneanu (al cărui fiu natural era Aron Vodă), când acesta și-a stabilit scaunul domnesc la Iași. Acest lucru a fost constatat de cercetători din analizarea unor documente din 20 februarie 1581, 5 aprilie 1584, 25 mai 1606, 28 ianuarie 1608 și 6 aprilie 1618. Cercetătorii corelează ctitorirea mănăstirilor Aroneanu și Socola de mutarea capitalei Moldovei la Iași în cea de-a doua domnie a lui Lăpușneanu.

Domnitorul Iancu Sasul (1579-1582) i-a dăruit lăcașului cel vechi câteva sate la 20 februarie 1581, această danie fiind întărită la 5 aprilie 1584 de către Petru Șchiopul (1574-1577, 1578-1579 și 1583-1591). Din cauza faptului că mănăstirea ajunsese într-o stare de ruină, Petru Șchiopul a adunat materiale (pietre și lemne) necesare reconstrucției sale. După cum rezultă dintr-un document din 25 mai 1606, domnitorul a închinat-o la Mănăstirea Zografu de la Muntele Athos, "pentru că acea sfântă mănăstire a sfântului Nicolae ajunsese la pustiire și la încetarea pomenirii binefăcătorilor și a celor dintâi a ei ctitori, din pricina lipsei de grijă a locuitorilor acelei mănăstiri și a cinstiților egumeni care s-au schimbat". Petru Șchiopul nu a reușit să reconstruiască biserica din timpul lui Lăpușneanu.
Actuala biserică "Sf. Nicolae" din Aroneanu a fost construită în anul 1594 pe cheltuiala domnitorului Aron Vodă (1591-1592, 1592-1595), fiind folosite materialele (piatră, lemn etc.) adunate de Petru Șchiopul In urma cercetărilor arheologice s-a constatat că biserica lui Aron vodă a fost construită pe fundațiile vechii biserici zidite de Alexandru Lăpușneanu. Această ipoteză este demonstrată de fundația unitară a bisericii, care a aparținut inițial unui lăcaș cu pridvorul închis. Noua construcție a avut un pridvorul deschis, cu zidărie numai pe colțurile de vest și cu coloane ce sprijineau arcele de susținere de pe cele trei laturi. Peretele despărțitor dintre naos și pronaos a fost înlocuit de două coloane, având capiteluri identice cu cele de la exterior, pe care se sprijineau trei arce.

Domnitorul Ieremia Movilă (1595-1600, 1600-1606) a închinat această mănăstire, printr-un hrisov din 25 mai 1606, la Mănăstirea Zografu din Muntele Athos (după cum fusese închinată inițial de Petru Șchiopul), din acel moment stabilindu-se acolo călugări greci In documentul sus-menționat, se menționează că mănăstirea a fost ctitorită de Alexandru Lăpușneanu, el fiind și cel care a înzestrat lăcașul, iar Aron vodă “a făcut biserica de acum din pietre și lemn gata pe banii lui Petru voievod”. Ieremia Movilă știa de închinarea anterioară a mănăstirii, el mărturisind că era “unul dintre cei dintâi sfetnici” ai lui Petru Șchiopul atunci când a fost închinată pentru prima oară mănăstirea Sf. Nicolae la Muntele Athos.

Pe baza mărturiei doamnei Stanca, văduva lui Aron Vodă, domnitorul Radu Mihnea (1619-1619, 1623-1626) a anulat documentul de danie la 7 aprilie 1618, restituind mănăstirea călugărilor români așa cum fusese menită de către ctitori (Lăpușneanu și Aron Vodă).  

 Radu Mihnea a întărit călugărilor români moșiile și satele donate de ctitorii anteriori, chiar și cele date de predecesorii lui Aron Vodă. Cu toate acestea, la 24 octombrie 1624, în cea de-a doua domnie a sa, el a închinat Mănăstirea Aroneanu la Mănăstirea Prodrom ("Sf. Ioan") din Sozopol. Mănăstirea și-a schimbat din nou statutul cinci ani mai tâziu, când domnitorul Alexandru Coconul(1629-1630), fiul lui Radu Mihnea, a transformat mănăstirea în metoh al Mănăstirii Sf. Ioan din insula Halki (aflată în Marea Marmara).

Ulterior, Mănăstirea Aroneanu a devenit metoh al Patriarhiei de la Constantinopol, veniturile sale urmând să susțină activitatea vestitei Școli Patriarhale , la care au învățat printre alții cărturari români cum ar fi principele Dimitrie Cantemir și spătarul Nicolae Milescu, primul călător român în China. Multe din documentele din secolele 16-17 arată danii de moșii, sate, livezi și prisăci pentru mănăstire.

Aflată pe un platou împădurit din apropierea orașului Iași, Mănăstirea Aroneanu a fost preferată de unele oști străine ca loc de tabără, intențiile fiind bune sau rele (turci, tătari, austrieci).

Inițial, mănăstirea a fost înconjurată cu ziduri de piatră și avea turnuri de colț, chilii și alte clădiri anexe care s-au prăbușit, rămânând doar vechea biserică, singura păstrată din întreg ansamblul mănăstiresc de odinioară. Vechiul lăcaș de cult a fost reparat neglijent în mai multe rânduri în secolele 18-19, în una dintre aceste ocazii fiind astupate spațiile libere dintre coloanele și pilaștrii care susțineau pridvorul deschis. Se presupune că atunci s-ar fi înlăturat, astupat sau distrus și piatra care conținea pisania.

Proasta administrare a mănăstirii și lăcomia călugărilor greci au dus la ruinarea complexului monahal. Reparații mici și fără dăruire s-au făcut în special la acoperșul de șindrilă, pe parcursul sec.al 18-lea. In 1787 s-au efectuat unele reparații mai ample, atunci fiind decorată fațada cu piese ceramice, sub formă de stele, discuri și frunze de stejar, decorație de inspirație orientală.

La mijlocul sec.al 19-lea, Mănăstirea Aroneanu avea în stăpânire mai multe moșii: Aroneanu și Zanea (jud. Iași), Armășoaia și Armășeni (jud. Vaslui), Rânzăști (jud. Tutova), Slobozia-Averești și Girov (jud. Neamț), Deluțu (Cașin), Pârliți (Soroca), Deiluța (Chișinău), Stolniceni (Basarabia).

In decembrie 1863, după secularizarea averilor mănăstirești, Mănăstirea Aroneanu s-a desființat, iar călugării greci au plecat, luând cu ei cărți și odoare sfinte. Biserica fostei mănăstiri a devenit biserică parohială a satului Aroneanu. Distrugerea mănăstirii a continuat, astfel că în preajma anului 1885 din întregul complex mănăstiresc nu mai tămăsese decât biserica, restul fiind distrus, chiar și gardul. Această biserică a fost restaurată în 1907, prin grija Comisiunii Monumentelor Istorice. Atunci au fost înlocuite majoritatea pieselor ceramice care decorau fațada.

In anul 1944, în timpul celui de-al doilea război mondial, Biserica Aroneanu a ars în urma unui incendiu provocat de apropierea frontului. Atunci au ars mobilierul, catapeteasma și vechile obiecte de cult, nemairămânând nicio urmă din vechea pictură din interior. Edificiul a fost restaurat în anii următori, fiind redeschis apoi în 1949, ca biserică parohială. In anul 1999 s-a construit în curtea bisericii, lângă peretele nordic, o casă de prăznuire.

In urma cercetărilor arheologice s-a constatat că biserica lui Aron vodă a fost construită pe fundațiile vechii biserici zidite de Alexandru Lăpușneanu. Această ipoteză este demonstrată de fundația unitară a bisericii, care a aparținut inițial unui lăcaș cu pridvorul închis.

Arhitectură

Biserica fostei mănăstiri Aroneanu prezintă interes din perspectivă artistică atât prin proporțiile sale armonioase, cât și prin originalul decor exterior, unice în istoria artei medievale românești. Ea este construită din piatră și cărămidă, în stil moldovenesc, fiind întâlnite și elemente aparținând altor stiluri.

Exterior 

Biserica Aroneanu are un plan trilobat, cu o singură turlă deasupra naosului și cu absidele laterale și absida altarului de formă semicirculară. Nu sunt prezente contraforturi.
Deasupra soclului de piatră se află un prim șirag ornamental format din discuri alternând cu steluțe cu șase colțuri, din teracotă smălțuită colorată. Urmează apoi un rând de caneluri înalte de aproximativ 1 metru, deasupra cărora se află ferestrele înalte și înguste terminate în acoladă, care sunt încadrate în firide alungite. Între ferestre se află alte firide alungite, ornate în interior, alternativ, cu câte două stele și câte două discuri. Deasupra ferestrelor și firidelor este un alt șirag ornamental format din discuri alternând cu steluțe cu șase colțuri. Urmează apoi trei șiraguri de teracote smălțuite, două în formă de steluțe pe margine și unul în formă de discuri între ele. Mai sus este un brâu firidă simplu, apoi un șirag de steluțe alternând cu discuri și un nou șirag de teracote în formă de frunze de stejar stilizate.
 
Turla se sprijină pe două baze: prima pătrată și a doua stelată, cu 12 colțuri și 24 de fețe. Fiecare față a bazei conține o ocniță alungită, având în interior un disc ceramic colorat. Turla propriu-zisă are formă de prismă cu 12 laturi, toate decorate cu o ocniță alungită și separate de o coloană semicirculară. Opt fețe din cele 12 sunt oarbe, în restul de patru fiind tăiate ferestre înguste și alungite. La partea superioară a celor 12 fețe ale turlei se află trei șiraguri de teracote, două de steluțe și una de discuri.
Pereții Bisericii Aroneanu sunt decorați cu elemente de ceramică (teracote) smălțuite de culoare verde cu reflexe albăstrui, de forma unor stele cu șase colțuri, a frunzelor de stejar, a vârfurilor de lance și a discurilor circulare, descriind motive geometrice complicate și fiind folosită o tehnică aparte. Teracotele sunt incizate în tencuială. Acest decor realizat în relief (astăzi dispărut) este considerat ca fiind o posibilă sursă de inspirație pentru broderia în piatră de pe fațada Bisericii Trei Ierarhi și a Mănăstirii Dragomirna.

Interior

Interiorul bisericii este compartimentat în patru încăperi: pridvor, pronaos, naos și altar. Pridvorul era inițial deschis, având arcade sprijinite pe doi pilaștri prismatici (la colțuri) și pe patru coloane cilindrice de cărămidă, cu capiteluri. Ulterior, spațiul liber dintre coloane și pilaștri a fost umplut cu zidărie. Pridvorul este boltit, având două calote sferice. Ușa de intrare în pronaos era inițial de factură gotică, terminată la partea superioară în arc frânt; ea a fost lărgită ulterior, stricându-se astfel chenarul.

Sfântul Nicolae
Pronaosul are formă pătrată, fiind luminat prin patru ferestre înalte (două pe latura de nord și alte două pe cea de sud), înguste și de formă ogivală. Pronaosul este separat de naos prin trei arcade, sprijinite pe două coloane cu capiteluri. Naosul are două abside laterale de formă semicirculară, în care se află câte o fereastră îngustă și înălțată în partea centrală. La partea superioară are o boltă în stil moldovenesc. Turla aflată deasupra naosului este cilindrică pe interior.
Naosul este separat de altar printr-o catapeteasmă din lemn, foarte frumos sculptată. Ornamentațiile sculptate includ ciorchini de struguri, vrejuri, frunze și forme geometrice. Registrele sunt ornate cu opt colonete, decorate cu motive vegetale (struguri, vrejuri, frunze) și rozete.
Altarul are formă semicirculară, având dimensiuni reduse. El este luminat printr-o fereastră tăiată în axul absidei, identică cu cele din pronaos și naos. Plafonul este în boltă semicirculară. Pe soclul peretelui nordic sunt gravate două nume (Ghiorghi și Gligorie), probabil ale unor meșteri care au zidit biserica.
Pereții interiori ai bisericii nu sunt pictați, având însă o frumoasă catapeteasmă lucrată în lemn. Interiorul bisericii, nezugravit la origine, pastreaza totusi unele decoratiuni geometrice. Incepand cu anul 1985, biserica mai are un ocrotitor, pe Sfantul Mucenic Pantelimon.

Obiecte de patrimoniu

Biserica a fost înzestrată cu obiecte cu valoare artistică, documentară și de cult. Dintre acestea s-au mai păstrat doar câteva cărți de cult vechi și anume:^[

·                   -  o Evanghelie din 1742, donată de Matei Ghica în 1755

·                    - un Penticostariu din 7276 (1767-1768)

·                    - un Triod de Râmnic din 1770

·                    -- Faptele Apostolilor din Râmnic donat de arhimandritul Domițian la 20 august 1784

·                   -  un Minei din Râmnic donat de arhimandritul Domițian la 6 noiembrie 1787

·                 - un Minei donat de arhimandritul Domițian la 20 aprilie 1787. Acesta conține o lungă inscripție prin care donatorul spune că "le-am făcut cu însăși cheltuiala mea, căci am aflat biserica pustie și cu totul goală... căci n-am aflat nici rogojină să aștern, nici ușă să închid, nici moară, nici heleșteu; am găsit datorie de 1317 lei și patru moșii vândute...".

·                    - un Triod de Veneția

·                    - un Tipicon de Iași din 1816

·                   -  o Evanghelie tipărită la Iași în 1821

·                    - un Ceaslov donat de mitropolitul Veniamin Costachi, având următoarea inscripție: "Să se știe cîndu s'au cutremuratu pămîntului, în zioa de Vinerea-Mare, foarte tare, la anului 1802, Oct. 14 zile, Marți".

Intrarea în curtea bisericii se face în prezent pe sub un turn cu un etaj, care îndeplinește și funcțiunea de clopotniță. El este construit din piatră fasonată. La parter este intrarea în curtea bisericii, în timp ce încăperea de la etaj, cu câte două ferestre pe laturile de nord și de sud, adăpostește două clopote și o toacă.