MĂNĂSTIREA CERNICA

MĂNĂSTIREA CERNICA - cu începuturi în anul 1608



MĂNĂSTIREA CERNICA



MĂNĂSTIREA CERNICA



MĂNĂSTIREA CERNICA - biserica Sf. Nicolae



MĂNĂSTIREA CERNICA - biserica Sf. Lazăr




MĂNĂSTIREA CERNICA - fântâna turcului



MĂNĂSTIREA CERNICA -  chilii



MĂNĂSTIREA CERNICA -  chilii



MĂNĂSTIREA CERNICA



MĂNĂSTIREA CERNICA -  vedere interior - turn clopotniță



ĂNĂSTIREA CERNICA - biserica Sf. Nicolae



MĂNĂSTIREA CERNICA -  biserica Sf. Gheorghe

Marele vornic al lui Mihai Vitezul, Cernică Știrbei și soția sa, Chiajna, au ctitorit în anul 1608 un lăcaș sfânt la numai 12 Km spre răsărit de București pe unul din cele două ostroave ale râului mic Colentina. Lucrarea creștină a fost consemnată documentar printr-un hrisov al voievodului Radu Șerban, fiul lui Mihnea Vodă, care se afla în fruntea țării în acel an.  De altfel, vornicul Cernica a refăcut un schit vechi.

Vestitul codru al Vlăsiei (toponim sub care se ascunde de fapt denumirea de român) se desfasoară până departe spre nordul orașului lui Bucur de la răspântia veacurilor 15 și 16, adăpostind prin desișurile sale pustnici si călugări neștiuți. Ei sunt aceia care au întemeiat cei dintâi pe ostrovul Mare o așezare isihastă de mici proporții. Era o sihăstrie durată din lemn, pe al cărui loc, în 1608, vrednicul vornic Cernica Știrbei dimpreună cu evlavioasa lui soție, Chiajna, au ctitorit un lăcaș cu hramul Sfântului Ierarh Nicolae.

A înzestrat noul lăcaș cu pământuri, păduri și sate, spre veșnica pomenire a numelui și a neamului său. Astfel, începand cu anul 1608, schitul s-a numit popular "Cernica", până la acea dată el fiind numit "Grădiștea Floreștilor".

Acelea a fost începuturile unui important complex monahal numit generic Mănăstirea Cernica. Lacul înconjurător a căpătat același nume, iar lăcașul sfânt s-a întins, cu timpul, pe două ostroave a  le sale.

Intr-un hrisov a consemnat urmatoarele: "Am cumpărat satul Florești, de pe Colentina, de la Nedelcu și Stroe, feciorii lui Radu Captaru, și am zidit o mănăstire, la leatu 1608, cu hramul Sfântului Ierarh și făcător-de-minuni Nicolae de la Mira Lichiei, în capul moșiei mele cea de mai sus arătată, într-un ostrov, lângă Floreștii din mijloc, ce se vecinesc cu Șerban Vodă." Incă de la început, ctitorul a precizat: "Nimeni din neamul meu să nu fie slobod de a se atinge de dânsa sau să pună egumen, ci să fie stareț din acei părinți ce vor petrece cu viața de obște, spre pomenirea mea, a soției mele și a neamului meu, în veacul de acum și în cel ce va să fie."
Ctitorul Cemica a cerut, în 1619, Patriarhului de atunci al Constantinopolului, să-i întărească daniile prin zapis. După 66 de ani, mănăstirea Cernica a fost închinată Mitropoliei Bucureștilor.
In anul 1781, la conducerea schitului a venit stareț, Sfântul Cuvios Gheorghe, unul dintre ucenicii Sfântului Paisie de la Neamț. Acela a refăcut obștea monahală, risipită între timp, datorită războaielor și ciumei, și a ridicat din ruină biserica cea mare și clădirile adiacente. In vremea sa, ctitoria lui Cernica a înflorit ca niciodată, viața duhovnicească și culturală, din aceasta atingând cote impresionante.

Biserica închinată Sfântului Ierarh Nicolae, aflată pe insula din spatele cimitirului, a fost reconstruită din temelii după cutremurul din anul 1802, de către starețul Timotei, între 1809-1815. Sfințirea ei a avut loc în anul 1815. Ca atare actuala biserică nu mai pastreză însă nici conturul pe care i-l dăduse cinstitul vornic Cernica si nici pe acela dat ei la 1771 de către starețul Gheorghe, cel mai de seama dintre ucenicii Sfântului Paisie de la Neamț.
O reparație capitală s-a realizat în 1925. La cutremurul din 1838 o turlă s-a prăbușit. In anul 1923 a avut loc un incendiu. Cutremurul din anul 1940 a dărâmat bolta naosului și turla cea mare a bisericii însă, prin grija patriarhului Justinian, biserica a fost restaurată între anii 1965-1967, când s-a reconstruit numai turla de pe pronaos. Pictura actuală aparține zugravului Fotache, iar icoanele împărătești și portretele stareților Timotei și Gheorghe sunt opera lui Nicolae Polcovnicu, care a zugrăvit și biserica cea mare a Patriarhiei din București, între anii 1825-1838.

Biserica Sfântul Lazăr, din cimitirul mănăstirii, a fost zidită tot în vremea Cuviosului Gheorghe, ea fiind sfințită în anul 1804. Având dimensiuni mici, bisericuța impresionează mai ales prin arhitectura minuțioasă și decorația exterioară bogată. Tot în acest lăcaș impresionează și iconostasul. Biserica Invierea Sfântului Lazăr este o bijuterie brâncovenească, Aflată în cimitirul Mănăstirii Cernica, acest micuț și sfânt colț de rugăciune bucură privirea oricărui om care pășește printre crucile de piatră ale cimitirului cufundat în liniște și pace. Biserica Sfântul Lazăr reprezintă o adevărată bijuterie, asimetrică, zveltă, plan trilobat, două coloane la intrare și scara pe stânga cerdacului. Aceasta este o biserică de cimitir, în partea de jos aflându-se camera mormintelor. Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica, a murit în 1806, la numai doi ani după terminarea lăcașului. A fost înmormântat în fața bisericii Sfântului Lazăr, zidită de el în 1804, mormântul său  aflându-se pe locul din cimitir ocupat, mai târziu, începând cu anul 1875, de cavoul Mitropolitului Nifon.

Biserica închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, aflată pe prima insulă a complexului monahal, a fost zidită de Sfântul Ierarh Calinic și de de episcopul Ioanichie Stratonichios, între anii 1831-1832.
In anii 1962-1964 a fost refăcută complet iar după stricăciunile cutremurului din 4 martie 1977 a fost reconsolidată. Până la această dată, obștea monahală viețuia în jurul bisericii Sfântul Nicolae, în ostrovul din spate. După construirea noii biserici, Sfântul Calinic a mutat obștea monahală în jurul acesteia.

Fiind zidit sub formă de cetate, noul complex monahal, așezat sub purtarea de grijă a Sfântului Gheorghe, era rânduit numai pentru călugări, mirenii neavând acces. Acestora din urmă le rămânea deschisă biserica Sfântul Nicolae, unde cațiva călugări slujeau cu rândul.

După ce a fost părăsită vremelnic, din pricina unei epidemii de ciumă, Mănăstirea Cernica a fost restaurată, în anul 1842, de către Sfântul Calinic (1787-1868), care a fost stareț al mănăstirii vreme de 31 de ani (1818-1850). Afectată de cutremurul din anul 1838, biserica cea nouă a fost refăcută de Sfântul Calinic, sfințirea acesteia având loc în ziua de 6 august 1842. Moaștele sale odihnesc și astăzi în biserica cea mare a mănăstirii.
Mai târziu, în anul 1939, biserica a fost restaurată de patriarhul Nicodim, când s-a realizat și spălarea picturii interioare, pe cheltuiala starețului Zosima Pârvulescu, a eclesiarhului Augustin și a mai multor călugări din obște. Lucrările de reparații au fost conduse de arhitectul șef al Patriarhiei, D.I.Berechet, care a urmărit și restaurarea picturii. Intregul ansamblu monahal a fost restaurant din nou de patriarhul Justinian, între anii 1965-1967.

Biserica Sfântul Gheorghe este zidită în formă de cruce, cu abside laterale adânci. Aceasta este o construcție monumentală spațioasă, arcadele din naos și pronaos fiind susținute de coloane masive din zid. Pridvorul bisericii este închis și pictat, ușa de la intrare este din lemn masiv, frumos sculptat, iar pardoseala bisericii este din marmură. Biserica are trei turle, una mare, așezată pe naos, și două mai mici, așezate de o parte și de alta a pronaosului.

Pictura interioară a bisericii celei noi aparține zugravului Adam. In pronaos sunt pictate, în ulei, de către Sava Henția, portretele ctitorilor: Sfântul Ierarh Calinic și episcopul Ioanichie Stratonichios. Icoanele împărătești ale bisericii celei noi sunt atribuite lui Nicolae Polcovnicu, care semnează pe marginea icoanei din dreapta (anul 1836). De un deosebit interes artistic sunt scenele din tinda bisericii, ilustrând Facerea lumii. Se crede ca acestea sunt opera unui călugăr din mănăstire.

Pe latura de sud a chiliilor se află Paraclisul, zidit în anul 1790, de către Dan Brașoveanu. Acesta a fost restaurat, la vreme, de arhimandriții Nicodim și Pimen. Un al doilea Paraclis se află în casa Cuviosului Gheorghe.

In anul 1778, pictorul Nicolae Polcovnicu a înființat, în incinta Mănăstirii Cernica, o mare școală de pictura bisericească. Aici au studiat și au pictat zugravi precum Nicolae Teodorescu (profesorul lui Gheorghe Tăttărescu), David Adam și Gheorghe Fruginschie.

In incinta mănăstirii a mai funcționat și o școală de copiști, de la care au rămas numeroase manuscrise, descoperite de Nicolae Iorga și depuse în arhivele de la Academia Română. Biblioteca mănăstirii păstrează peste 14.000 de volume, cinci mii de cărți de patrimoniu și o arhivă cu multe manuscrise unice.

O instituție de o reală importanță a fost și Seminarul Teologic Monahal, care a dat lumii oameni de seamă, dintre aceștia amintindu-l aici doar pe Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist. Odată cu declanșarea celui de al Doilea Război Mondial au fost închise, atât Seminarul, cât și tipografia mănăstirii. Abia în anul 1995 s-a redeschis Seminarul Teologic din mănăstire. De-a lungul timpului, în Mănăstirea Cernica au trait nenumărați bărbați aleși, de la simpli călugări, la episcopi și mitropoliți. Tot aici au fost găzduiți episcopi și mitropoliți exilați din Basarabia și Bucovina, odată cu alipirea acestor teritorii la URSS.

Cimitirul mănăstirii, rezervat inițial monahilor din obște, s-a lărgit cu vremea, prin morminte ale unor fruntași ai vietii culturale si politice, precum: Gala Galaction; Naum Râmniceanu; istoricul Ioan Lupaș; pictorul Ion Țuculescu; mitropolitul primat Nifon; Tudor Minulescu; Gurie Grosu, mitropolitul Basarabiei; Pan Halippa, luptătorul pentru unirea Basarabiei cu patria-mamă; ctitori sprijinitori; Alina Știrbei, Greceanu, Filipescu; parintele Dumitru Stăniloae; Ioan Ianolide etc.

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, ctitor de mănăstiri și biserici, de spitale, de școli și case pentru orfani, a fost unul dintre cei mai de seamă bărbați români ai vremii sale. In vremea sa au fost ridicate zidurile împrejmuitoare și biserica Sfantul Gheorghe, clădirea stăreției și aproape toate casele de pe insula numita "a Sfântului Gheorghe". Iubitor de cultură fiind, vrednicul Calinic a pus bazele unei valoroase biblioteci și a deschis, în mănăstire, o școala de pictură bisericească.

In toamna anului 1850, cuviosul Calinic a fost ales în scaunul episcopal de la Râmnicu-Vâlcea, de unde, bătrân și bolnav, s-a retras la Mănăstirea Cernica, în luna mai a anului 1867. In 1868 a fost înmormântat în pridvorul ctitoriei sale, în biserica Sfântul Gheorghe. Canonizarea sfântului a avut loc în 1955, moaștele sale fiind asezate in biserica cea mare, unde se află încă și astăzi.

Cele trei paraclise ale mănăstirii sunt „Adormirea Maicii Domnului”, construit în 1790, „Sf. Ioan”, construit în 1842, și „Intrarea în biserică”.

Ansamblul de chilii este ocrotit de o cetate largă cu arhitectură tipică zonelor de câmpie, adică nici prea înaltă, spre a fi reperată ușor, dar nici neputincioasă în a-și apăra locuitorii
Mănăstirea Cernica este singura mănăstire care a dăinuit de-a lungul istoriei, din întreaga salbă de ctitorii de pe  malurile Colentinei, și care a sporit în importanță de-a lungul timpului. Celelalte, fie ca au dispărut, ca Mănăstirea Tânganu, fie că au rămas biserici de mir, ca Mănăstirea Ghica, Mănăstirea Mărcuța, Mănăstirea Pantelimon ori Mănăstirea Fundeni.