MĂNĂSTIREA BREBU

 

 

 

 

 

MĂNĂSTIREA BREBU - CASA DOMNEASCĂ -  devenită muzeu

Una dintre cele mai importante realizări arhitectonice ale domniei lui Matei Basarab și ale artei românești a sec.al 17-lea este Mănăstirea Brebu, amplasată în vatra localității Brebu Mânăstirii din actualul județ Prahova, în apropierea râului Doftana. Arealul ei geografic este încântător, situat într-o depresiune a subcarpațică, la poalele munților Baiului și Grohotișului, Așezarea îi conferă o climă dulce și un aer curat cu calități terapeutice. Mănăstirea Brebu, cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail, Gavriil, Azrael și Rafail, a fost zidită de domnitorul Matei Basarab la o dată încă incertă. Piatra de temelie a mănăstirii a fost pusă cândva înainte de 27 noiembrie 1640, când voievodul Matei Basarab a  amintit de ea într-un act domnesc. Odată cu anularea închinării mănăstirilor române către lăcașuri străine, voievodul a amintit și de mănăstirea zidită de el la Brebu. Mai târziu, mănăstirea a fost pomenită într-un act patriarhal emis în anul 1641, de patriarhul ecumenic din Constantinopol.

Cu toate acestea, pisania săpată în piatră susține că biserica a început a se zidi la data de 27 iunie 1650. Acest lucru se poate explica numai prin faptul că la această dată s-ar fi terminat lucrările de zidire, mult întârziate de situația politică a vremii. Lucru cert este însă faptul că, în anul 1641, mănăstirea funcționa deja, după cum reiese din actele păstrate în arhiva acesteia. In data de 9 martie 1641, voievodul a cumpărat pentru lăcaș o bucată de pământ de la câțiva moșneni, iar în data de 28 aprilie 1641, voievodul a adus pe moșia de la Brebu un viețuitor al Mănăstirii Mislea, știut fiind faptul că satul, la cea dată, era un sat exclusiv de oameni liberi.

De altfel aceste înzestrări cu pământuri în satul de moșneni nu a fost tocmai un act de bunăvoință al acestora căci la 12 iulie 1654, după moartea marelui voievod, într-un act emis de Constantin Șerban se spune că „[...]Matei voievod, după ce a zidit domnia sa mănăstire acolo la Brebu, el a fost hotărnicit toată moșia Brebului cu 12 boieri și cu jupanul Preda mare vornic și a propit moșia megieșilor, de a pus pe toți megieșii în mijlocul pădurii și le-a aprins casele ca să nu se mai întoarcă[...]”, De asemenea, prin acest act se dă înapoi brebenilor jumătate din moșia luată prin metodele arătate mai sus. După aceste „cumpărături” realizate în sat, au mai urmat și alte înzestrări cu moșii cum rezultă din actele vremii (Voineasa, Titeasa, Șopârlige și Moceasca).

La sfârșitul domniei ctitorului, mănăstirea nu era încă finisată și zugrăvită în frescă. Foarte mult s-au ostenit cu lucrările Iuzbașa Mogoș din Păulești și postelnicul Antonie din Negoiești. Pe atunci, egumen era chir Vasilie monahul, după cum mărturisește pisania ( probabil același care la 1646 va fi menționat ca egumen la Mănăstirea Plătărești). Nu după multă vreme, domnitorul Antonie din Popești a recondiționat turnul incintei, înzestrându-l cu un clopot, astăzi dispărut.
Conflictul iscat de deposedările forțate s-a acutizat după moartea lui Matei Basarab, conducând în mod firesc la un dezinteres al localnicilor față de mănăstire, aceasta intrând încet în paragină. Constantin Brâncoveanu a găsit sfântul lăcaș într-o stare jalnică. Prin două acte datate 24 februarie 1689 și 2 iulie 1690, el a reconfirmat vechile privilegii ale mănăstirii și scutește de dări un număr de 52 de localnici, pentru a ajuta la terminarea lucrărilor de finisare și executarea picturii murale (astăzi păstrată numai fragmentar la unele din arcadele ferestrelor). Prin aceste acte, precum și prin cele ulterioare, el dă în seama unei părți a locuitorilor grija privind întreținerea clădirilor în schimbul unor scutiri de dări. Această atitudine va provoca o scindare a satului în, așa cum este cunoscut azi, Brebu Mânăstiresc și Brebu Megieșesc.

Totuși această reorganizare a administrației mănăstirii nu s-a dovedit a fi cea mai eficientă, căci conflictul cu moșnenii brebeni nu s-a stins și mănăstirea a continuat să se ruineze treptat. Grigore al II-lea Ghica, văzând că biserica „[...]au rămas slabă și foarte săracă[...]”, într-un act din 8 mai 1752, trece administrarea mănăstirii din mâinile urmașilor celor lăsați de Constantin Brâncoveanu în cea a Eforiei Spitalului Sf. Pantelimon din București, egumenul și călugării având a se ocupa de cele spirituale, iar spitalul de cele materiale. Această închinare avea să fie un contract în toată regula, prin care călugării, în schimbul administrării și întreținerii bunurilor (reparații, construcții etc.), dădeau o sumă anuală de 25 de taleri. Tot Eforia se ocupa și de numirea egumenilor, precum și de numirea și întreținerea a doi preoți pentru locuitorii din sat.

Cutremurul puternic din 1802 dărâmă turlele bisericii, surpă zidurile și fisurează turnul de la intrare dărâmând partea superioară. Ceva reparații s-au făcut abia între anii 1828-1836 când s-au refăcut turlele, însă din lemn, punându-se și o inscripție. In 1838, un alt cutremur mare devastează mănăstirea, refăcută parțial, chiar în același an, de arhimandritul Teodor Cernicanul.

La mijlocul sec.al 19-lea la Brebu a funcționat o impresionantă bibliotecă a arhimandritului Ghenadie Pârvulescu conținând manuscrise vechi și cărți valoase. Din nefericire acestea toate au dispărul în incendiul din 1 decembrie 1855 care a mistuit în întregime chilile și anexele.

In 1863, odată cu secularizarea averilor mănăstirești, mănăstirea Brebu a fost desființată și reorganizată ca biserică de mir, pământurile și bunurile călugărilor trecând în patrimoniul Eforiei Spitelelor Civile care le-a scos la licitație. Casele domnești, și ele luate de Eforie, au fost transformate mai întâi în casă de vacanță pentru elevele de la azilul „Elena Doamna“, apoi în sanatoriu, preventoriu, apoi între 1950 și 1957 în casă de bătrâni ca, în sfârșit, în 1959 să devină muzeu.

Lucrări de reconstrucție și restaurare au fost făcute în anul 1843, de către domnul Gheorghe Bibescu. In 1930, s-a refăcut fațada, iar în 1939 s-au dărâmat turlele de lemn și pridvorul adăugat în sec.al 19-lea, bisericii redându-i-se aspectul inițial. După instaurarea republicii, are loc cea mai mare campanie de restaurare și recondiționare a ansamblului arhitectonic între anii 1955-1960, refăcându-se turlele de piatră, dărâmându-se ce a mai rămas din chiliile mai noi și marcându-se cele vechi etc. Cu această ocazie biserica a fost închisă pentru slujbe și, împreună cu tot complexul, a fost transformată în muzeu de istorie și artă medievală.

La 23 aprilie 1961 izbucnește un incendiu de proporții, necesitând o altă lucrare de restaurare terminată în 1963, care a redat aspectul mănăstirii așa cum era în sec.al 17-lea.
După desființarea mănăstirii în 1960, complexul de la Brebu a devenit muzeu de istorie și artă medievală. In prezent biserica mănăstirii, cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, servește ca lăcaș de cult pentru parohia satului Brebu Mânăstirei. Casa Domnească adăpostește exponatele muzeului de istorie și artă medievală.

Arhitectură

Complexul arhitectural de la Brebu, conceput ca mănăstire și curte domnească, este păstrat în forma inițială, fiind unul dintre puținele monumente medievale românești atât de bine conservate. Acesta este compus din:
Biserica mănăstirii - ca arhitectură este asemănătoare cu cea de la Mănăstirea Dealu, de dimensiuni mari (30 x 10 m), construită pe un plan triconc cu o turlă pe naos și alte două mai mici pe pronaos. Zidurile, foarte groase, sunt din cărămidă arsă și piatră. Decorațiunea exterioară este specifică bisericilor din Țara Românească, simplă, singurele elemente decorative fiind două registre de firide și un brâu de piatră în partea superioară și ancadramentele ușilor și ferestrelor, acestea fiind realizate de meșterul Lupu (probabil un meșter adus din Moldova) și reproducând modele ale goticului târziu moldovenesc. Decorațiunea înterioară este de secol 19 (1843), cu refacerea picturii tâmplei și altarului, operă a lui Sava Henția între anii 1901-1902.
Casele domnești sunt, ca arhitectură, specifice epocii. Construcția este asemănătoare cu cea păstrată la Plumbuita, (11,80 x 30,20 m), formată din 9 camere și o sufragerie, toate comunicând între ele. Subsolul este format din două pivnițe boltite, acesul în ele făcându-se printr-un gârlici peste care a fost construit un foișor.
Turnul de acces în incinta complexului este de dimensiuni mari, una dintre cele mai frumoase și mai bine păstrate construcții de acest tip din România. Este așezat pe latura sudică a incintei, având un parter și trei etaje și domină prin înălțimea sa (aproximativ 20 m) împrejurimile (de altfel unul din scopurile construcției a fost și acela de foișor de observație). Primele două etaje sunt prevăzute cu metereze pentru arme de foc iar al treilea, folosit drept clopotniță, are spațiu deschis în toate părțile. Parte din pereții interiori ai turnului au fost repictați de Sava Henția.

Zidul de incintă, cu o înălțime de 6 m, are formă octogonală neregulată. Este făcut din piatră și cărămidă arsă, fiind prevăzut cu metereze pentru tragere. Sub aceste metereze încă se mai pot observa urmele unui drum de strajă de lemn, astăzi dispărut.
Chiliile și clădirile anexe erau situat pe latura de vest a incintei, astăzi fiind dispărute în întregime, locul existenței lor fiind marcat cu ocazia lucrărilor de restaurare terminate în 1963.