MĂNĂSTIREA BISTRIȚA - VÂLCEA 2

 Mănăstirea este ctitorie a boierilor Craiovești, Barbu și frații săi, Pârvu vornicul, Danciu armașul și Radu postelnicul, din anii 1492-1494. Prima atestare apare într-un document din 16 martie 1494 al domnitorului Vlad Calugărul. Mănăstirea a fost distrusă din temelii de către Mihnea Vodă cel Rău în 1509, fiind refacută de boierii Craiovești cu sprijinul domnitorului Neagoe Basarab Voivod, între 1515 și 1519.

               In 1497 a fost adusă de la Constantinopol cea mai de preț comoară a l-caşului, moaştele Sfântului Grigore Decapolitul (780-842). Legenda spune ca moaștele au fost cumpărate de Barbu Craiovescu cu aur de la un turc. Turcul a cerut o suma mare de aur, greutatea egala cu cea a moaștelor. Insă a urmat o minune: așezate pe un taler, într-adevăr, cantareau greu, dar s-au făcut ușoare când banul Craiovescu a pus galbenii pe celalalt taler. Acest lucru l-a făcut pe turc sa exclame: "Vezi, vezi, cum creștin la creștin trage?" In 1656 Domnita Balașa și Șerban Cantacuzino au donat o raclă de argint, în care să fie așezate sfintele moaște.
              Constantin Brâncoveanu a dăruit mănăstirii, în 1683, un policandru ornat cu ouă de strut, lucrat la Viena,  icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana, mai multe obiecte de cult, un clopot de 800 kg., cărți liturgice și a  refăcut clopotnița Tot în acel timp a fost reparat întreg complexul monahal, așezământ zugrăvit. în 1820, de banul Grigore Brâncoveanul.
                  Un puternic cutremur, din 1838, a afectat întreaga construcție ce va fi restaurată timp de 10 ani, începând cu anul 1846, în timpul domnitorului Gheorghe Bibescu și terminând la 15 august 1855, în timpul domnitorului Știrbei Vodă, când a fost sfințită biserica mare închinată Adormirii Maicii Domnului.  Pictura noii biserici, construită în stil neogotic, a fost executată de Gheorghe Tăttărescu în 1850, o pictură realistă monumentală cu registre largi. Pe pereți se află pictați ctitorii: Barbu Craiovescu, Constantin Brâncoveanu, Maria Doamna, Despina Doamna și Barbu Știrbei
                Mănăstirea Bistrița reprezintă pentru români și un focar de aleasă cultură. In complexul monahal de la Bistrița a funcționat prima tiparniţă din Ţara Românească, a ieromonahului Macarie, precum si o legătorie de cărți bisericești. Aici - după opinia unor cercetatori - s-a tipărit. în 1508, Liturghierul slavon al călugărului Macarie, prima carte tiparită pe pământ românesc. Ieromonahul Mihail Moxa, în 1620, a tipărit Cronica Universală (Cronograful Țării Românești), iar în 1640 Pravila de la Govora. Manuscrisul Cronografului Țării Românești a fost descoperit la această mănăstire în 1845 de un filolog rus, V Grigorovici, care l-a publicat la Kazan în anul 1859. In prezent manuscrisul se află Moscova. Importanța lui constă în aceea că după ce autorul tratează la început probleme generale ale istoriei "universale", ajunge ca la final să vorbească despre "când s-a început a se descăleca Țara Moldovei". Pentru realizarea lucrării sale Mihail Moxa a folosit importante documente ale epocii: Cronica lui Manasses, Cronografia pe scurt bizantino-slavă, Letopisețul sârbesc, Cronica anonimă bulgară.

                   O lucrare despre viața Sfântului Grigore Decapolitul a fost scrisă de Matei al Mirelor, un erudit  născut în Egipt, care a studiat la Constantinopol și Moscova, refugiat la mănăstire în iarna anilor 1610-1611. Lucrarea are o prefață istorică importantă deoarece prezintă o scurtă cronică a războaielor lui Radu Șerban.
                  La chemarea episcopului de Râmnic, Ilarion, a venit pentru a-şi desfășura activitatea la Bistrița, între anii 1694-1704, Alexandru Dascălul.  Lui i se atribuie lucrările: Otocenic sau Patetic, Cheia înțelesului, O odă pentru cititori și "gogiomanii" Bisericii Sf. Nicolae din Scheii Brașovului.
Cei care au contribuit substanțial la îmbogățirea culturii românești strâns legați de Bistrița prin numeroasele copii și traduceri după manuscrise, sunt numeroși. Se pot menționa: Teofil (Evanghelie învățătoare - 1644), Teofan (Psaltire slavonă - 1619), Ilarion (Psaltire cu tâlc), Ștefan ieromonahul (Cazania - 1724), Ioachim din Bărbătești - gramatic (Istoria Troadei - 1766). De remarcat că Ștefan ieromonahul, cel care mai tâziu a ajuns mitropolitul Țării Românești, a fost fiu al meleagurilor vâlcene. născut la Râmești - Horezu. La începuturi a fost pisar la Bistrița și călugăr și egumen la mănăstirea Tismana.

Ieromonahul Eftimie, egumen al mănăstirii a redactat în limba română primul act mănăstiresc, cunoscut sub numele de Zapisul lui Eftimie, 1573. Este unul din cele mai vechi acte românești, de fapt al doilea după scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, a fost redactat tot la acest lăcaș.

            Din ctitoria Craioveștilor se mai păstrează biserica-bolniță (1520-1521), cu hramul Schimbarea la Faţă, având o impresionantă frescă interioară de traditie bizantină paleologică târzie. Pridvorul bolniţei a fost adaugat în 1710 de vornicul Şerban Cantacuzino.
In anii 1877-1878 pe durata Războiului de independență aici a funcționat un spital militar. Tot aici între anii 1883-1898 a funcționat o școală militară. 
                  Până în anul 1948, la această mănăstire au funcționat diferite școli, în special pentru fete, chiar și o școală normală pentru pregătirea de institutoare pentru școli primare. Pregătirea școlară a fost desființată odată cu instaurarea regimului "popular democratic". Remarcăm faptul că aici în mănăstire a existat un atelier renumit de confecționat covoare "persane" (zona fiind renumită prin oierit). De asemeni, aici se mai afla un dispensar, care se ocupa de sănătatea locuitorilor comunei Costești și a muncitorilor forestieri, condus cu multă pasiune de o doctoriță-călugăriță, aceasta fiind trimisă la studii de obștea de călugărițe. In anul 1959, mănăstirea a fost desființată și călugărițele trimise "acasă".

               A urmat o perioadă oarecum benefică pentru o categorie de copii loviți de soartă, copii cu deficiențe mentale mai puțin sau mai mult graveș oligofreni, în termeni medicali, când în clădirile mănăstirii a funcționat, și mai funcționează, o școală specială pentru aceștia. Au fost instruiți aici serii de copii, atât teoretic, la nivelul lor de înțelegere, dar mai ales practic. Sub îndrumarea unor maiștri, de excepție dat fiind ucenicii cu care lucrau, aceștia au realizat mobile din lemn masiv sculptat, lucrări dintre care unele au luat calea exportului

 La 10 septembrie 1948, regimul comunist a luat măsura deportării a două sute de călugărițe greco-catolice de la mănăstirile din Obreja și Jucu, la Mănăstirea Bistrița, unde au fost supuse presiunii de a abandona Biserica Română Unită cu Roma. După câtva timp stareța ortodoxă a informat autoritățile comuniste că mai multe maici ortodoxe înclină să treacă la catolicism, fiindcă maicile din Ardeal câștigaseră simpatia și respectul lor. In consecință a fost interzis contactul dintre maicile ortodoxe și cele greco-catolice, care au fost treptat dispersate în alte locații, iar superioarele lor arestate de către Securitate
Mănăstirea fost reînfinţată de IPS Gherasim în 1984, când au început şi lucrările de restaurare. S-a organizat un centru de conservare și restaurare a bunurilor de patrimoniu: icoane și cărți.

Despre importanța cărților aflate în biblioteca mănăstirii Bistrița în dezvoltarea culturii noastre naționale, despre truda, dăruirea și iscusința cărturarilor timpului, iată ce spunea Alexandru Odobescu într-un raport prezentat Ministrului Cultelor:"Prin unele din aceste mănăstiri și mai ales în Bistrița și în Cozia, am găsit, între altele, și câteva cărți care nefiind de trebuință seviciului bisericesc, stau aruncate în neîngrijire și amenințând a se perde. Aceste cărți însă, manuscripte și tipărite, sunt de o importanță mare pentru limba noastră și cea slavonă, precum și arta tipografiei în țară la noi: sunt rare și care lipsesc din Bibliotheca națională".

                Se spune că în 1763, pe când epidemia de ciuma cuprinsese Bucureștiul, a fost dusă racla cu moaștele Sf. Grigorie Decapolitul în fața Mitropoliei, iar în urma rugăciunilor ciuma a început să dea înapoi, dispărând definitiv. 

Imprejurimi:

- Schitul Păpuşa, datat la anul 1710, ctitorit de egumenul bistrițean Ștefan arhimandritul, la 500 de metri de mănăstire.

- Schitul Scăunelul, sau Schitul Peri, datat la anul 1689, ctitorit de egumenul bistrițean Paisie arhimandritul, la un km de mănăstire

- Schitul Subpiatră sau Schitul 40 de izvoare, datat la 1701, ctitorit de egumenul bistrițean Ștefan arhimandritul, la 2 km de mănăstire

In anul 1656 Constantin Voievod, donează o raclă de argint în care să fie așezate sfintele moaște.Se remarcă prezența lui "Mihai fugar" în toamna anului 1600, care cumpără „satul Costeștii moșnenesc” pe care-l dăruie mănăstirii,.

Constantin Brâncoveanu donează mănăstirii un clopot, obiect de o inestimabilă valoare și icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana.În urma cutremurului din anul 1810, lăcașul este afectat serios, lucru ce face ca în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei, între anii 1846 - 1855 mănăstirea să fie rezidită, in ultimii ani fiind sub îndrumarea arhitectului Carol Benesch.

La toate acestea se adaugă valoarea neprețuită a picturile interioare făcute de maestrul penelului românesc Gheorghe Tăttarescu în anul 1850. Pe pereți se află pictați ctitorii: Barbu Craiovescu, Constantin Brâncoveanu, Maria Doamna, Despina Doamna și Barbu Știrbei.

In urma cutremurului din anul 1810, lăcașul este afectat serios, lucru ce face ca în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei, între anii 1846 - 1855 mănăstirea să fie rezidită, în ultimii ani fiind sub îndrumarea arhitectului străin Carol Benesch.

Dar mănăstirea Bistrița înseamnă pentru români și un focar de aleasă cultură. Viitorul domn Neagoe, nepotul Craioveștilor a fost printre primii veniți pentru a căpăta "în tinerețea lui cunostința de limbă și de literatură". Se pare că aici ar fi fost tipărită prima carte în limba română, "Liturghierul" (conform unui hrisov al lui Mihnea Vodă, aceasta a apărut la 10 noiembrie 1508). Incă din sec.al 17 aici a   funcționat o școală, atestată documentar pe un manuscris a lui Constantin grămătic din satul Corbeasa-Vâlcea: "să se știe că am șezut la mănăstirea Bistrița ca să învățăm carte". Aici de-alungul timpului s-au transcris numeroase cărți și hrisoave, iar unul din cele mai vechi acte românești datând din 1573, de fapt al doilea după scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, a fost redactat tot la acest lăcaș.

Mai târziu, în 1620, Mihail Moxa scriș aici "prima istorie universală" de pe meleagurile noastre intitulată "Cronograful Țării Românești". Manuscrisul a fost descoperit la această mănăstire. în 1845. de un filolog rus, V Grigorovici, care l-a publicat la Kazan în anul 1859. In prezent manuscrisul se află Moscova.Importanța lui constă în aceea că după ce autorul tratează la început probleme generale ale istoriei "universale", ajunge ca la final să vorbească despre "când s-a început a se descăleca Țara Moldovei". Vorbește printre altele de lupta lui Ștefan cel Mare de la Nicopole [necesită citare] la care participă și "Mircea voievod cu rumânii". Pentru realizarea lucrării sale Mihail Moxa folosește importante documente ale epocii: Cronica lui Manasses, Cronografia pe scurt bizantino-slavă, Letopisețul sârbesc, Cronica anonimă bulgară.

O lucrare despre viața Sfântului Grigore Decapolitul este scrisă de Matei al Mirelor, un erudit născut în Egipt care studiază la Constantinopol și Moscova, refugiat la mănăstire în iarna anilor 1610 - 1611. Lucrarea are o prefață istorică importantă deoarece prezintă o scurtă cronică a războaielor lui Radu Șerban., La chemare episcopului de Râmnic, Ilarion, vine și-și desfășoară activitatea la Bistrița între 1694 - 1704 Alexandru Dascălul. I se atribuie lucrările: Otocenic sau Patetic, Cheia înțelesului, O odă pentru cititori și "gogiomanii" Bisericii Sf. Nicolae din Scheii Brașovului.

Cei care au contribuit substanțial la îmbogățirea culturii românești strâns legați de Bistrița prin numeroasele copii și traduceri după manuscrise, sunt numeroși. Menționăm pe Teofil (Evanghelie învățătoare - 1644), Teofan (Psaltire slavonă - 1619), Ilarion (Psaltire cu tâlc), Ștefan ieromonahul (Cazania"" - 1724), Ioachim din Bărbătești - gramatic ( Istoria Troadei - 1766). De remarcat că Ștefan ieromonahul, cel care mai tâziu ajunge mitropolitul Țării Românești, este fiu al meleagurilor vâlcene născut la Râmești - Horezu, după ce mai întâi a fost pisar la Bistrița și călugăr și egumen la mănăstirea Tismana.

Despre importanța cărților aflate în biblioteca mănăstirii Bistrița în dezvoltarea culturii noastre naționale, despre truda, dăruirea și iscusința cărturarilor timpului, iată ce spunea Alexandru Odobescu într-un raport prezentat Ministrului Cultelor:"Prin unele din aceste mănăstiri și mai ales în Bistrița și în Cozia, am găsit, între altele, și câteva cărți care nefiind de trebuință seviciului bisericesc, stau aruncate în neîngrijire și amenințând a se perde. Aceste cărți însă, manuscripte și tipărite, sunt de o importanță mare pentru limba noastră și cea slavonă, precum arta tipografiei în țară la noi: sunt rare și care lipsesc din Bibliotheca națională".

De remarcat faptul că în anii 1877 - 1888, pe durata Războiului de Independență, aici a funcționat un spital militar și lagăr de orizonieru turci (500) Tot aici, între anii 1883 - 1898, a funcționat o școală militară

Apoi, până în anul 1948, la această mănăstire a funcționat diferite școli, în special pentru fete, chiar și o școală normală pentru pregătirea de institutoare pentru școli primare. Pregătirea școlară a fost desființată odată cu instaurarea regimului "popular democratic". De remarcat faptul că în mănăstire a existat un atelier renumit de confecționat covoare "persane" (zona fiind renumită pentru oierit). De asemeni, aici se mai afla un dispensar, care se ocupa de sănătatea locuitorilor comunei Costești și a muncitorilor forestieri, condus cu multă pasiune de o doctoriță-călugăriță, aceasta fiind trimisă la studii de obștea de călugărițe.

La 10 septembrie 1948, regimul comunist a  măsura deportării a două sute de călugărițe greco-catolice de la mănăstirile din Obreja și Jucu la Mănăstirea Bistrița, unde au fost supuse presiunii de a abandona Biserica Română Unită cu Roma. După câtva timp stareța ortodoxă a informat autoritățile comuniste că mai multe maici ortodox înclină să treacă la catolicism, fiindcă maicile din Ardeal câștigaseră simpatia și respectul lor. In consecință a fost interzis contactul dintre maicile ortodoxe și cele greco-catolice, care au fost treptat dispersate în alte locații, iar superioarele lor arestate de către Securitate  In anul 1959, mănăstirea este desființată și călugărițele trimise "acasă".

A urmat o perioadă oarecum benefică pentru o categorie de copii loviți de soartă, copii cu deficiențe mentale mai puțin sau mai mult grave, oligofreni în termeni medicali, când în clădirile mănăstirii a funcționat, și mai funcționează, o școală specială pentru aceștia. Au fost instruiți aici serii de copii, atât teoretic la nivelul lor de înțelegere, dar mai ales practic. Sub îndrumarea unor maiștri, de excepție dat fiind ucenicii cu care lucrau, aceștia au realizat mobile din lemn masiv sculptat, lucrari care au luat calea exportului.

Din anul 1999, stăreția mănăstirii a luat sub conducerea ei și Mănăstirea Arnota, prin transformarea acesteia din mănăstire de călugări în mănăstire de maici.

MĂNĂSTIREA ARNOTA

Mănăstirea Arnota, mănăstire cu obște de maici, este situată în comuna Costesști, din nordul Olteniei, judetul Vâlcea. Mănăstirea are hramul "Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil", este monument istoric, de artă și arhitectură religioasă și este una dintre mănăstirile renumite ale României. S-a ridicat într-un colț pitoresc de pe înălțimile munților Căpățânii, ramura muntelui Arnota, iar din 1999 aparține de stăreția mănăstirii Bistrița din apropiere.

      Străjuind masivul Buila, ramură cu peisaj deosebit de pitoresc al Muntilor Căpătânii, la altitudinea de 840 de metri, asemeni unui cuib de vulturi, Mănăstirea Arnota păstrează între zidurile sale mormântul domnitorului Matei Basarab Vodă, evocând trăsăturile întipărite în piatră ale energicului ctitor.

       Paul de Alep, care a vizitat lăcașul Arnota, în 1658, a însemnat tradiția locală, spunând că mănăstirea a fost ridicată pe locul unei biserici de lemn, construită de «vornicul» Danciu, tatăl domnitorului Matei Basarab. Tradiția despre vechimea monumentului a fost, de altfel, înregistrată și de alți călători străini și unii istorici au socotit-o ca fiind exactă, însă ea nu poate fi atestată prin documente, pentru că pisania bisericii a dispărut. Altă tradiție păstrată până astăzi spune că după o luptă grea cu turcii, pe care nu a putut-o câștiga, fiind urmărit de inamici, Matei Vodă s-a retras în plaiurile Vâlcei, în Muntele Buila, plaiurile Arnoptei, refugiindu-se în rogozul unui lac cu răchită. Așa a decis aici Matei Vodă zidirea Bisericii de la Arnota, la începutul domniei sale, închinandu-o "Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil", ocrotitorii săi, aducând apoi din Alba Iulia, trupul tatălui său, vornicul Danciu din Brâncoveni, pentru a fi înmormântat aici.



        Același călător religios, Paul din Alep, care a asistat la ceremonia înmormântării lui Matei Basarab, consemnează că acesta a cerut pe patul de moarte să fie îngropat la Amota, dar urmașul său,Constantin Șerban, a dat ordin să fie înmormântat în exonartexul bisericii voievodale din Târgoviște, lângă soția sa Elina și fiul lor Mateiaș. Până la urmă, osemintele sale au fost transportate la Arnota, „așa cum și-a dorit-o din viață”, de voievodul Mihnea Radu III, ca urmare a invaziei turco-tătare, din 1658, când i s-a profanat mormântul. Frumoasa piatră funerară în stil baroc se află astăzi alături de aceea simplă a «vornicului» Danciu, care, mort în 1595 în Transilvania, a fost mai întâi înmormântat „în catedrala din Alba-Iulia din grija și cu cheltuielile domniței Stanca, soția lui Mihai Viteazul” 

           Inscripția funerară de pe piatra de mormânt a lui Danciu arată că, în 1649, domnitorul Matei Basarab a adus la Arnota osemintele tatălui său, după cum și Neagoe Basarab reînhumase în ctitoria sa din Curtea de Argeș pe acelea ale mamei sale.
         La 5 noiembrie 1641, a fost săvârșită racla pentru brațul Sfântului Mihail al Sinadelor, la 5 noiembrie 1646 a fost sfințită aceea pentru brațul Sfântului Filip. Ambele sunt de argint aurit, împodobite cu pietre scumpe, identice ca mărime și model, dar a doua este executată mai puțin fin decât prima. Toate acestea au fost îndeplinite după un plan stabilit din vreme, înainte de 1649, dată la care «vornicul» Danciu a fost reînhumat în pronaosul bisericii, conform credinței că prezența relicvelor în sanctuarul unei biserici indică funcția funerară a acesteia. Ansamblul de pictură a fost, de asemenea, terminat la această dată și conceput astfel încât să corespundă unui edificiu funerar.  

In general se consideră că biserica a fost fondată în 1637, data actului de donație în care se precizează că a fost „făcută și întemeiată” de Matei Basarab. Or, această afirmație este contrazisă de inscripția de pe cățuia de argint oferită în 1622, care atesta că mănăstirea exista deja la acea dată. De asemenea, se mai consideră că mănăstirea a fost la origine ctitorie boierească și că a devenit ctitorie voievodală mai târziu. Tot așa se consideră că biserica pare a fi anterioară domniei lui Matei Basarab, care nu a făcut decât să adauge pridvorul. Această ipoteză pornește de la macheta bisericii pictate în cadrul tabloului votiv și ținută de voievod și de soția sa, machetă fără pridvor.

            Voievodul pregătise de mult timp Arnota pentru rolul de necropolă a familiei. Cu mult înainte de a se ridica pe tron, în 1622, el și soția sa dăruiseră Arnotei o cățuie de argint. Curând după urcarea sa pe tron, în anii 1634-1635, el i-a dăruit lăcașului clopote și în anii 1636 și 1637 i-a întărit veniturile.   Apoi Matei și domnița Elena au cumpărat «de la călugării de la Muntele Athos, plătindu-le foarte scump» moaștele Sfinților Mihai al Sinadelor, Ioan Chrisostom, Filip, Marina Athanasie, Kiril episcop al Alexandriei și, de asemenea, din sângele celor 40 de mucenici din Sebasta, și au așezat această comoară religioasă la Arnota.
        La Arnota se ajunge dinspre Mănăstirea Bistrița, pe un drum de piatră, după o distanță de 6 kilometri; mai exista și o potecă mai directă de numai 3 kilometri, dar foarte greu accesibilă pe ploaie sau pe zapadă.

          Prin arhitectura, pictura și sculptura sa, Mănăstirea Arnota poate fi considerată un important monument istoric și de arta religioasă din țară, fapt pentru care, oricine ajunge prin partea locului, vizitând lăcașurile mai mari,Mănăstirea Hurez sau Mănăstirea Bistrița, trebuie să se decidă să urce muntele, pentru a cunoaște si această bijuterie a Ortodoxiei românești.

              Comuna Costesti, Vâlcea, de care aparține Arnota, atrage nu numai prin frumusețea naturii, ci și prin zestrea culturală, prin monumentele istorice și lăcașurile ei de cult. Pe teritoriul comunei se află o serie de monumente istorice de o importanță deosebită privind cultura și civilizația românească: Mănăstirea Bistrița (1494), Mănăstirea Arnota (1634), Schitul Papusa (sec.al 16-lea), Biserica din Peșteră (1633), Biserica Sfinții Ingeri (sec.al 17-lea), Biserica Peri (1689), Biserica Ciorobești (1750), Biserica Grușețu (1801), Biserica Grămești (1664) și Biserica 44 de izvoare (1701).

               Biserica mănăstirii a fost ridicată, din temelii, de catre domnitorul Matei Basarab, între anii 1633-1637, ani în care Mănăstirea Arnota a apărut în documente. Manastirea este atestată documentar pentru prima oara la data de 11 iulie 1636, cu ocazia cumpărării unei obcine la Bogdănesti Vâlcea, primind apoi la 23 aprilie 1637 - "cinstit si bine închipuit hrisov de danie" de la Matei Basarab, ctitorul sau. Se pare foarte plauzibilă ipoteza că anterior pe acest loc să fi existat o biserică boierească peste care a ridicat voievodul Matei Basarab pe a sa.



          Săpăturile arheologice din anul 1974 au certificat existenta urmelor unei alte biserici, încă nedatate, la temelia actualei biserici. Matei Basarab a ridicat în jurul bisericii și clădiri pentru călugări, precum și clopotnița la intrarea în incintă, încadrată și ea de alte clădiri.
            Imaginea Mănăstirii Arnota apare și în copia din 1830 a unui tablou votiv din sec.al 16-lea (1520), reprezentând retragerea la Mănăstirea Bistrița a banului Barbu Craiovescu, ctitorul acesteia.
            Biserica din vremea Constantin Brâncoveanu "prenoită întru bun gândul Domniei sale", a păstrat caracterul bisericii, sporindu-i frumusețea prin delicatețea sculpturii ușilor de castan cu rinceau-uri pe margini. încadrând patratele sculptate. Din donațiile acestuia se mai păstrează la Arnota două clopote (1700), salvate din incendiul de la 1922." Aceste uși le-a făcut Constantin Brâncoveanu vel logofăt" (deci, înainte de perioada domniei).

Imaginea Mănăstirii Arnota apare și în copia din 1830 a unui tablou votiv din sec.al 16-lea (1520), reprezentând retragerea la Mănăstirea Bistrița a banului Barbu Craiovescu, ctitorul acesteia.

       

Intre anii 1705-1706, Constantin Brâncoveanu a renovat biserica şi i-a adăugat pridvorul cu turla pe care l-a pictat, dar pictura n-a rezistat in timp. A înlocuit şi uşile prin altele din lemn de castan, frumos sculptate. Ușa de la intrare din lemn de castan deține o inscripție în limba slavonă cu următorul conținut :„ Aceste uși le-a făcut Constantin Brâncoveanu vel-logofăt”. De asemenea, a fost înlocuită tâmpla (iconostasul) cu alta din lemn sculptat si aurit. Tâmpla (iconostasul) brâncovenească se află, în prezent, la Muzeul de Arta din București, din anul 1913. "Prenoită intru bun gândul Domniei sale", a păstrat caracterul bisericii,

           Pentru a determina perioadele în care biserica a fost întemeiată, refăcută, pictată și mărită, a trebuit în primul rând să se analizeze pictura, recurgându-se pentru aceasta la notele lui Alexandru Odobescu și Grigore Tocilescu. Aceștia au vizitat, respectiv, în 1868 și 1887, mănăstirea Arnota și au transcris inscripțiile marginale ale icoanelor împărătești reprezentându-i pe Sfântul Nicolae (astăzi la Muzeul de Artă), Hristos Pantocrator și Fecioara Maria Hodighitria. Ultimele două icoane au dispărut în timpul Primului Război Mondial, dar există fotografiile lor și copiile lor, făcute în 1915 de pictorul Belizarie care a reprodus exact inscripțiile citite de cei doi arheologi. Inscripția primei icoane menționează că ea a fost pictată de „Stroe din Târgoviște” în 1644, în timp ce stareț al mănăstirii era Serapion, donator în același timp al icoanei. Pe celelalte două se menționează că au fost donate de Matei Basarab și doamna Elina. 



            Similitudinea stilului dintre icoane și pictura murală a dus la concluzia că autorul acesteia a fost același Stroe din Târgoviște. In orice caz, ansamblul de pictură a fost executat între anii 1642 și 1644, perioadă în care relicvele Sfinților Mihail al Sinadelor, Ioan Chrisostom, mucenica Marina și apostolul Filip au fost depuse in altarul bisericii Arnota și portretele lor au fost pictate în diaconicon, în timp ce Preda Brâncoveanu, nepotul lui Matei Basarab, avea funcția de mare spătar (14 ianuarie 1636 - 20 decembrie 1644), titlu pe care îl poartă în cadrul tabloului votiv din pronaos.

           Afectat de trecerea timpului si de cutremurul din 1838, întreg ansamblul arhitectonic s-a aflat în ruină. Barbu Știrbei Vodă a dispus restaurarea clădirilor si organizarea unui arest politic, pe aripa vestica a mănăstirii. La jumătatea secolului al 19-lea, cu toate reparațiile care au mai fost făcute în timp, clădirile se aflau in stare critică. Domnitorul Barbu Știrbei (1849-1856) a dărâmat clădirile vechi și a ridicat altele noi in stil neogotic, după planurile arhitectului Ioan Schllater.

Arhitectii S. Benis, I. Schlatter si I. Freiwald au restaurat Manastirea Arnota in stil neogotic. Chiliile dispuse pe latura sudica alaturi de mica poarta de intrare si de clopotnita, comunicau cu exteriorul printr-o galerie din lemn.

Lucrările au început in anul 1852 și au fost terminate in anul 1856. Alte reparații au mai fost făcute in anii 1907 și 1935. In anul 1934 s-au mai zidit unele chilii, care există și astăzi, într-una fiind amenajat un mic muzeu unde au fost expuse odoarele mănăstirii. Mica bisericuță ridicată de Matei Vodă e flancată acum de ziduri înalte, asemănătoare cu ale unei cetăți. 

Intre anii 1954-1958 a fost consolidat întregul așezământ monahal și s-au introdus instalații de apă și încălzire. Mănăstirea a fost consolidată de către Episcopia a Râmnicului și Argeșului. In anul 1979 s-a terminat consolidarea bisericii și s-a înlocuit acoperișul cu tabla de plumb, iar după anul 1999, mănăstirea a devenit mănăstire de maici.

Arhitectură şi podoabe

Biserica este mică, clădită din zid, cu temelia din cărămidă presată, construită în plan trilobat. Naosul este despărțit de pronaos printr-un zid care lasă pentru circulație o deschidere de mărimea unei uși.

          Zidita în stil bizantin, în vremea când încă se conturau trăsăturile stilului muntenesc, biserica mică, cu plan triconc, având 14,10 metri lungime și 3,50 metri laățime în altar, x 5.63 metri în abside, este armonios proporționată. La inaltimea de 5.70 de metri se ridică arcadele pe care se înalță bolțile. Altarul este acoperit cu o bolta absidială. Turla din naos este octogonală, iar pronaosul este acoperit de o calotă sprijinită pe pandantivi.

          Pridvorul mare brâncovenesc, proporționat cu restul bisericii, este deschis, susținut de șase coloane masive din piatră. El are o turla pe naos și alta, mare și ea, deasupra pridvorului. Ușa de la intrare este din lemn de castan, sculptata, fiind o adevarată opera de arta. Ușa de intrare are pe ea inscripția: "Aceste uși le-a făcut Constantin Brâncoveanu vel logofat" (deci, înainte de perioada domniei sale - ața cum s-a mai amintit).

Vechea tâmplă din vremea lui Constantin Brâncoveanu, rivaliza cu cea din Mănăstirea Hurezi (Horezu). Astăzi ea se păstrează la Muzeul Mogoșoaia. Un pridvor adăugat în anul 1694, deschis pe coloane de cărămidă și pictat in stil brâncovenesc (1705-1706) împodobește vechiul lăcaș.

             In exterior, zidul bisericii este înconjurat la mijloc de un brâu de cărămidă în relief. Deasupra brâului sunt ocnițe adâncite, iar registrul inferior are firide superficiale rotunjite. Fațadele bisericii, în același stil bizantin, au fost inițial modelate în cărămidă aparentă, formând asize verticale și orizontale ce alternau cu brâie de tencuială. Absidele și naosul prezintă cornișe cu două rânduri de zimți, Sunt două registre de ocnițe separate de un tor încadrat intre alte două rânduri de zimți.

         Dar Matei Basarab Vodă, pe lângă frumoasa ctitorie, a mai lăsat în păstrare și alte comori de jertfă pentru Hristos și Evanghelia sa, multe și de mare preț sfinte moaște: mana Sfântului Apostol Filip, mana Sfântului Ierarh Mihail al Sinaidei, palma Sfintei Mucenițe. Marina, moaște de la Sfântul Ioan Gura de Aur, ale Sfântului Atanasie și Kiril al Alexandriei, ale Sfântului Mucenic Teodor Tiron și alte sfinte moaște, fiind probabil ca acestea sa fie cumpărate de Domnia sa de la călugări din Sfântul Munte athos. Astăzi aceste sfinte moaște se află la Mănăstirea Hurezi (Horezu).

Pictura

          Pictura Mănăstirii Arnota este păstrată în forma ei originală care aparține lui Stroe ot Targoviște (anul 1644). In pronaos, cu prilejul renovării din anii 1705-1706, a intervenit asupra picturii zugravul Ioanichie Sin Preda.

          Fresca, atribuită zugravului Stroe din Targoviște prezintă trăsăturile caracteristice picturii de la sfârșitul sec.al 17-lea: Expresivitatea chipurilor sobre și concentrate, conturarea siluetelor prin câteva tușe de culoare, medalioane din motive florale. albastrul cenusiu, alături de roșul grenat, dinamic vor deveni caracteristice iconografiei din epoca brâncovenească.

Repartiția scenelor religioase rămâne cea tradițională. In altar se găsesc teme mistice: Mielul lui Dumnezeu, Impărtașirea Apostolilor, Maica Domnului, Plătitera. Pereții naosului lasă să se întrevadă noul stil, mai narativ și mai decorativ.

        Printre frumoasele scene creștine se disting: Soborul Sfinților Arhangheli, sfinți militari, mucenici și cuvioși, o frumoasă "Inviere" pe peretele nordic, Cina cea de Taină, la vest, "Rugăciunea din gradina Ghetsimani", Botezul, iar în bolta - Pantocratorul.

In pronaos sunt pictați domnitorul Matei Basarab cu sotia sa Elena, ținând în mâini biserica, apoi Danciu vel vornic, tatăl lui Matei Basarab, Preda vel spătar cu soția sa Stanca și fiul lor, Papa, tatal lui Constantin Brâncoveanu, Datco Colea, Radu, Barbu și Valsan.

Drepcredinciosul domnitor Matei Basarab

           Matei Basarab nu a fost doar un domn viteaz in războaie, ci și un iubitor de cultură care a introdus limba română în cultul bisericesc, neobosit ziditor, un restaurator, un domn care a împodobit sfintele lăcaşuri, un domn de o rară pietate, evlavios, care a ctitorit 46 de lăcaşuri de închinaciune în țară și dincolo de hotarele țării: la Muntele Athos - lucrări de restaurare la Simonos Petras (1633), Xenofont (1640), Paraclisul Sfantului Mihai de la Marea Lavra, iar in Bulgaria, Biserica Sfanta Parascheva (la Vidin) şi a Sfinților Apostoli (la Șistov).

           In pronaosul bisericii se află și două morminte: cel al lui Matei Basarab, care a fost înmormântat mai întâi la Târgoviște în 1654 și apoi adus la ctitoria sa, și al lui Danciu vel vornic, tatăl lui Matei Basarab, mort în Transilvania în timpul luptelor lui Mihai Viteazul.

           Matei Basarab Vodă a fost înmormântat în Biserica Domnească din Târgoviște, alături de Doamna Elena, soția sa. In împrejurările tulburi de după sfârșitul domniei sale, seimenii din oastea sa s-au răsculat şi au profanat mormintele din biserică, scoțând osemintele voievodului, care apoi au fost strămutate cu mare cinste la Biserica Arnota, în 1658. La înmormântare a participat un sobor de preoțiîn frunte cu patriarhul Macarie al Antiohiei și a cărturarului Paul de Alep, secretarul patriarhului, care se aflau în acel timp în Țara Românească. Mormântul lui Matei Basarab, cizelat în marmura albă, este opera sculptorului Elias Nicolai (1658-1659), cel mai reprezentativ artist al secolului al 17-lea din Transilvania, un reper de mare importanță în evoluția sculpturii românești în piatră și singura mărturie asupra echipamentului militar din acest secol.

Inscrisul de pe piatra de mormânt a lui Matei Basarab este de o deosebită finețe artistică:

 "Aici zace Matei Basarab, cu mila lui Dumnezeu, odinioară stăpan și domn al Țării Românesti, barbat înțelept, îndurător și milostiv, înnoitor a multor biserici și mănăstiri, niciodată biruit, ci biruitor și a multor învingeri, învingător prea slăvit, dușmanilor înfricoșat, prietenilor de folos, îmbogățitor al țării sale, cel ce cu multă bogăție și întru toate îndestulat, în bună pace a domnit 23 ani, a adormit întru Domnul la cinstite bătrânețe, în anul Domnului 1654."

       

Manastirea Arnota - aflata in pericol

Manastirea Arnota este situată în apropierea unei exploatări de calcar. Situație gravă în peisajul monahal vâlcean - o mănăstire veche de aproape patru secole ar putea fi distrusă în totalitate din cauza dinamitării muntelui pe care se află.

Practic, intreg muntele Arnota, parte a masivului Buila, este format din calcar, exploatările începând în anii 1960. Deoarece calcarul se extrage prin dinamitarea muntelui, mănăstirea, cu o valoare de patrimoniu extrem de mare, a avut de suferit. Exploziile au dus la fisurarea zidurilor și implicit, la distrugerea frescelor și a picturilor interioare și exterioare. Intreprinderea Miniera Râmnicu Vâlcea a început să exploateze calcarul din muntele Arnota în urmă cu mai bine de 50 de ani.

          Zidurile bătrâne au fost fisurate, frescele vechi de sute de ani au căzut, iar picturile de o valoare inestimabilă s-au degradat iremediabil. In prezent, mănăstirea este susținută de schele interioare, pentru a nu se prăbuşi peste preoţi şi credincioşi. Dacă nu se intervine în cel mai scurt timp, acest monument cuprins în patrimoniul național s-ar putea prăbuși. Ceea ce nu au reuşit patru secole, s-ar putea întampla din cauza inconștienţei celor din industrie.

             Pe timpul Războiului de Independență, la 23 martie 1878, medicul spitalului din Mănăstirea Hurezi, cercetând starea celor 500 de prizonieri turci şi a celor 100 de ostaşi români pentru pază aflaţi la Mănăstirea Bistrița, a propus ca 100 de prizonieri turci "să se transfere la Mănăstirea Arnota, pentru şedere şi culcare şi, la timp de mâncare, pot veni la Bistrița, fiind depărtarea foarte mică şi o asemenea preumblare fiind foarte sănătoasă pentru sănătatea lor".
De-a lungul timpului, liniștea monahilor de la Arnota a fost tulburată la cutremurul din prima jumătate a sec.al 19-lea și 100 de ani mai târziu, în 1949, când partizanii luptei anticomuniste, în frunte cu mai mulți legionari, s-au refugiat pe munte, în apropierea mânăstirii. Partizanii au fost ajutați să supraviețuiască în munți de persoane din localitățile limitrofe Costeștiului și chiar de maicile de la Mânăstirea Bistrița. Prezența luptătorilor pe muntele Arnota nu a putut fi ascunsă, însă, pentru mult timp, tabăra partizanilor fiind încercuită de un batalion al Securității, din Horezu, în data de 26 aprilie 1949. "În prima zi a Sfintelor Paști, un batalion al Securității a luat cu asalt Muntele Arnota, unde se constituise un grup de rezistență al partizanilor anticomuniști. Au fost atacați cu branduri, mitraliere și aruncătoare de flăcări. Trupurile partizanilor uciși au fost aduse legate pe prăjini, precum vânatul, și aruncate în fața mănăstirii Bistrița și apoi puse într-o groapă comună, în curtea Schitului «Peri». Printre cei care au scăpat vii și au fost arestați s-au numărat șase călugărițe de la mănăstire împreună cu stareța Olga Gologan, acuzate că i-au sprijinit pe «dușmanii noii orânduiri socialiste»"

MĂNĂSTIREA GOVORA

Mănăstirea Govora este un vechi așezământ monahal, amplasat la poalele dealului Coșul Mare, pe raza comunei Mihăești, pe fosta moșie Hința, la 6 kilometri distanta de Băile Govora și la 18 kilometri de municipiul Râmnicu Vâlcea. Este un monument arhitectonic medieval de o rară frumusețe, una dintre cele mai vechi mănăstiri din Țara Românească. In prezent este o mănăstire de maici, cu hramul Adormirea Maicii Domnului.  Complexul mănăstiresc Govora este monument istoric, calitate datorată valorii sale istorice, de arhitectură și artă religioasă.

Numele de Govora dat lăcașului se presupune că ar proveni de la cuvântul slavon "gavariti", care se traduce prin "a vorbi", "a spune", sau "izvor", "murmur de izvor", ori din dialectul traco-dac, însemnând "adâncitură", vale cu multe izvoare.

Scurt istoric



Inceputurile mănăstirii sunt obscure, pierdute în pâcla deasă a timpului. S-a presupus că, inițial, mănăstirea de piatră ar fi fost clădită pe un locaș de cult catolic mai vechi din lemn. O legendă locală spunea că în cele mai vechi timpuri pe acest loc al mănăstirii ar fi existat o biserică (probabil de lemn), iar voievodul Radu cel Mare (mai sigur voievodul Radu I), ar fi ridicat actuala mănăstire pe fundația celei vechi. Săpăturile arheologice din anii 1984-1985 nu au descoperit nici un fel de indiciu în acest sens, al suprapunerii de monumente. Cu ocazia sondărilor făcute în acei ani au fost în schimb remarcate, la sud de actuala biserică, fundațiile unei clădiri vechi, probabil din sec.al 14-lea, cu dimensiunile de 19 metri lungime și cu grosimea zidurilor de 1,30 metri, încheiată cu un zid orientat nord-sud cu grosimea de 1,20 metri. Acea clădire, neexcavată total datorită amplasării parțiale sub actuala biserică, este considerată a fi biserica originală a mănăstirii. Acest fapt este argumentat de orientarea zidurilor pe axa est-vest. Ulterior  s-a presupus că datorită liniei drepte a zidului lipsit de elementele specifice arhitecturii bisericilor, că porțiunea de zid sondată ar reprezenta de fapt rămășițele unei vechi incinte fortificate.



             In muzeul mănăstirii este păstrat un clopot spart în greutate de 250 kg cu inscripția S-a turnat acest clopot în numele lui Dumnezeu și al Sfântului Nicolae 6965 (1456-1457), adică în timpul domniei lui Vlad Țepeș. Insă primul document capabil să ateste existența mănăstirii este un hrisov datat 27 septembrie 1485 în care egumenul de atunci, Iosif Govoreanul, cumpăra câteva loturi de teren în oraș (la Râmnic probabil) de la Hijul. In lipsa altor dovezi sau izvoare scrise, presupunerile în ceea ce privește momentul întemeierii locașului de cult duc la concluzia că acesta s-ar fi întâmplat pe undeva spre mijlocul sec.al 15-lea, probabil chiar în timpul domniei lui Vlad Dracul, cum reiese dintr-un document al lui Radu cel Mare, sau chiar spre începutul aceluiași secol, cum reiese din pomelnicul mănăstirii, care începe cu Mircea cel Bătrân. De altfel materialul arheologic cel mai vechi scos la lumină poate fi datat tot din acea perioadă, excepție făcând zidul enigmatic de care s-a vorbit mai sus.

             Se menține ipoteza cea mai apropiată de adevăr că lăcaşul ar fi fost ridicat partial in secolul al 14-lea şi continuat în sec.al 15-lea, sub domnia lui Vlad Dracul. Astfel, Manastirea Govora pote fi considerată una dintre cele mai vechi mănăstiri din Țara Romanească.
             In timpul domniei lui Vlad Țepeș s-a consumat un moment important, răzvrătirea lui Albu cel Mare, puternic feudal vâlcean, probabil înrudit cu Basarabii, care a încearcat să-l înlăture pe domn. Acela a cotropit satele mănăstirii, Glodul și Hința (localități astăzi dispărute), pe care le avea [...] de la începutul Țării Românești[...] (D.I.R., B. sec.XVII, vol.III, p.4) pustiind și mănăstirea însăși. In urma luptelor date cu voievodul țării, Albu cel Mare a fost înfrânt [...]și l-a prins și l-a tăiat, pe el și pe tot neamul lui.. Satele au fost confiscate de la "viclean" și au fost atribuite unor alți boieri, ulterior fiind răscumpărate și date mănăstirii de domnitorul Radu cel Mare. Mănăstirea a fost refăcută de  voievozii Vlad Călugărul și Radu cel Mare, între anii 1492-1496.

           Pisania cea mai veche păstrată afirmă că [...] această biserică cine a zidit-o nu se știe [...] iar Radu cel Mare [...] au dires-o și au înfrumusețat-o [...]. De altfel domnia acestui voievod a însemnat un moment important pentru acest locaș de cult. Voievodul  a refăcut, aproape din temelii, biserica [...] pe care am văzut-o părăsită de la sfânt răposații strămoșii noștri [...] (D.I.R., B, vol.I, p.241), i-a confirmat vechile danii de la Vlad Dracul, bunicul său, Vlad Călugărul și Smaranda (Salomia), părinții săi, și i-a făcut alte multe danii.

         După daniile făcute de acest voievod, mănăstirea Govora, a devenit una dintre cele mai importante mănăstiri ale țării, Ieromonahii au continuat să păstreze și să sporească moșiile ce întrețineau viața monahală. In primăvara lui 1611, în urma invaziei și jafului armatelor principelui Transilvaniei, Gabriel Báthory, lăcașul a fost, cu siguranță, afectat, însă documentele nu consemnează aceste evenimente, pagubele suferite fiind probabil minore.


          In timpul domniei domnitorului Matei Basarab, în urma unor ample lucrări de reconstrucție, reconsolidare și extindere, conform opiniei istoricului, aici s-a instalat, în 1637, a doua tipografie cunoscută din Țara Românească. Incă din primii ani de funcționare, de sub teascurile acestei tipografii au cunoscut lumina tiparului lucrări importante ale culturii medievale românești precum Psaltirea slavonească între anii 1637-1638 și mai ales, în 1640 prima lucrare tipărită în limba română Pravila bisericească, cunoscută sub denumirea de Pravila de la Govora, în traducerea călugărului Mihail Moxa. De altfel egumenul Meletie Macedoneanul, cel care a supravegheat și încurajat activitatea de tipărire, s-a dovedit unul dintre cei mai importanți stareți ai mănăstirii. In cei 4 ani cât a condus lăcașul (1636-1640) l-a făcut cel mai renumit și mai bogat așezământ monahal al țării din acel veac.  Tiparniţa a fost dăruită țării, la cererea domnitorului Matei Basarab, cu meșteri cu tot, de mitropolitul cărturar, român de origine, Petru Movila de la Kiev.

           Constantin Brâncoveanu, prin Ieromonahul Paisie, starețul mănăstirii Govora, a realizat renovarea și completarea ansamblului monahal cu clopotniță și cu clădirile de pe latura stângă și de nord, căci era "[...] prea învechită și crăpată, cât îi venea vremea a cădea [...]" (Ghenadie Enăceanu, „Vizite canonice”, București, 1892, p.23), iar interiorul a fost zugrăvit așa cum se vede și astăzi.
           Cu această ocazie a fost zugrăvit în pronaos și chipul lui Constantin Brâncoveanu. Cât este de reală acea redare, este greu de stabilit, însă cu certitudine este cea mai veche reprezentare a chipului marelui domnitor cărturar. Același stareț a refăcut și a sporit mijloacele de întreținere ale călugărilor, de altfel toate reparațiile fiind făcute pe cheltuiala mănăstirii.

       

          Plecarea din scaunul stăreției mănăstirii Govora a acelui bun gospodar este legată indisolubil de decapitarea marelui voievod Constantin Brâncoveanu, legăturile dintre aceștia, sau relațiile ieromonahului cu viața politică a epocii, rămânând încă necunoscute.
        Alte reparații, la chilii și trapeza mănăstirii, au fost făcute de către starețul Ștefan Mănăstireanu (1762 - 1774; 1778 - 1782), lucrările fiind continuate de Mihail Tetoianu (1775 - 1778). Ieromonahul Anatolie (1782 - 1787) a refăcut ușa cea mare a clopotniței, stricată de Florea hoțul și a pictat bisericuța cea mică a egumenului Ilarion.



         Trapeza mănăstirii a fost adăugat complexului în anul 1775.
     După acestă perioadă de înflorire a urmat decăderea, culminând cu perioada de stăreție a arhimandritului Constandie (1805) care [...] lipsit de minți [...] (Aurelian Sacerdoțeanu, „Pomelnicul Mănăstirii Govora” în „Mitropolia Olteniei”, nr.10-12/1961, p.821) a arendat păgubos parte din moșiile mănăstirii pe mai mulți ani, băgând mănăstirea la grele datorii.



         Egumenii ce i-au succedat, greci după naștere, au sporit starea de decădere judecându-se cu creditorii, pentru ca în 1814 toate averile mănăstirii să fie trecute în posesia Epitropiei spitalului străinilor, iar mănăstirea nu a mai înregistrat nici un stareț până în 1842.
           In timpul starețului Nicandru Vasilescu (1868 -1882) au fost refăcute chiliile, adăugându-se încă un etaj la cel existent. In timpul reparațiilor la clădirea Episcopiei Râmnicului (1890) episcopul Ghenadie Enăceanu s-a mutat temporar la mănăstirea Govora, cu această ocazie făcându-se unele reparații și îmbunătățiri la clădirile anexe.

          In data de 20 iulie 1959, regimul comunist, printr-un act arbitrar, a modificat statutul Mănăstirii Govora, transformând-o in mănăstire de maici, prin aducerea aici a 21 de călugărițe, de la Mănăstirea Bistrișa de Vâlcea, în frunte cu stareța acestora, Evghenia Racoviță (1959-1964).

                 Restaurat integral între anii 1958-1969, ansamblul Mănăstirii Govora a suferit deteriorări în urma cutremurelor din anii 1977 și 1986, după care au început alte lucrări de renovare.

Arhitectura

Intrarea în incinta mănăstirii se face pe sub turnul clopotniță, etajat pe patru nivele, având o înălțime de aproximativ 15 metri și o grosime a zidurilor de circa doi metri. Incinta mănăstirii este de formă poligonală, trapezoidală, având lungimea, pe axul est-vest de 60 de metri, cu latura vestică măsurând 67 de metri și cea estică de 30 metri. Incinta este încadrată de un puternic zid exterior, pe care sunt situate încăperile folosite drept chilii, precum și beciurile de suprafață. Chiliile sunt dispuse pe doua niveluri, un parter supraînalțat și un etaj, acesta din urmă fiind adăugat în sec.al 19-lea.

          Săpăturile arheologice, efectuate în mănăstire și în jurul acesteia, au arătat șase faze de extindere a incintei, în cea de la mijlocul sec.al 17-lea funcționând și tipografia lui Meletie Macedoneanul.

               Biserica centrală a mănăstirii, închinată Maicii Domnului, prăznuind ca hram, "Adormirea Maicii Domnului", Așa cum se prezintă azi lăcașul, datează din timpul lui Constantin Brâncoveanu. Ridicată în mijlocul incintei, pe un plan treflat, având o singură turlă, așezată pe naos, biserica are o cornișă de cărămidă în formă de dinți de fierăstrău. Exteriorul bisericii este simplu, zugrăvit în alb, decorat prin brâul median, compus din trei muluri la fel de groase, pictate.


               Naosul bisericii este despărțit de pronaos printr-un zid gros, care lasă o deschidere mare pe mijloc. Pridvorul este deschis, susținut de opt coloane din piatra sculptată. Catapeteasma bisericii este din lemn de tei aurit, sculptată in stil brâncovenesc.

          Pictura bisericii este lucrată în frescă, în renumitul stil brâncovenesc, fiind executată în anii 1711-1712, de zugravii aparținând Școlii de la Hurezi (Horezu), fapt atestat prin inscripțiile murale păstrate până astăzi.

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul "Hodighitria"

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, de la Manastirea Govora, dateaza din anul 1530. Aceasta icoană, zugravita după modelul numit "Hodighitria", adică "Indrumătoarea", se presupune a fi una dintre primele icoane zugrăvite într-un atelier local. Această reprezentare a Maicii Domnului este cel mai frecvent tip iconografic bizantin.

            Icoana de la Govora redă cu mare acuratețe modelul bizantin, fiind realizată în tonalități calde, de brun, ocru, verde și roșu închis, pe un bogat fundal aurit. Luminile care modelează drapajul sunt realizate în tonuri deschise, sau marcate fin cu aur. In colțurile de sus apar busturile Arhanghelilor Mihail și Gavriil.

             Pe rama masivă, în partea de jos, a existat o inscripție în slavonă, care a ajutat la datarea icoanei: "Dorothei... Maicii Domnului și pururea Fecioarei Maria", A fost însă îndepărtată cu prilejul unei restaurări. Despre Dorotei se știe că a fost egumen al Mănăstirii Govora, în al treilea deceniu al sec.al 16-lea, și astfel s-a convenit datarea piesei în anul 1530. Concepția și modul de tratare încadrează stilul icoanei ca aparținând unui atelier de școală grecească târzie.

Manastirea Govora - locas de cultură romanească

Datorita instalării aici a tiparniței dăruită de Petru Movilă de la Kiev, Mănăstirea Govora a contribuit efectiv la promovarea culturii neamului romanesc, fapt pentru care avea să o înscrie pentru totdeauna între mănăstirile de cultură din țară.

        Intre anii 1636-1642, în tiparnița de la Govora s-au tipărit: "Psaltirea" (în 1637), precum si alte cărți de slujbe în slavonă, apoi "Pravila Mică" (în 1640) și "Pravila de la Govora", prima carte de lege în limba română, tradusă din slavonă de calugărul Moxa. Meșter tipograf a fost cuviosul Ieromonah Meletie Machedoneanu, venit de la Kiev, care a devenit ulterior egumenul Mănăstirii Govora.

         Dintre valorile de artă ale Mănăstirii Govora se pot aminti: un Epitrahil, dăruit de Radu cel Mare, cu o broderie lucrată în fir de aur-argint și mătase (sunt brodați Iisus, Maica Domnului, Sfântul Ioan și alți sfinți); icoana Maicii Domnulu-Hodrighita; icoana Maicii Domnului Indurerată, etc.