MĂNĂSTIREA DERVENT - Dobrogea

Este o mănăstire nouă, ce aparține secolului al 20-lea, dar care este înconjurată de legende creștine cu un aport imaginativ cu mult mai larg decât ale altor locuri sfinte ale țării, sau ale lumii creștin-ortodoxe. 

Aflată în apropierea satului Galița al comunei Ostrov, Mănăstirea Dervent, cu obște de călugări, are hramurile: „Cuvioasa Parascheva”, „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, „Izvorul Tămăduirii” și „Ziua Crucii”. Este o mănăstire reînființată după schimbarea regimului communist de la sfârșitul anului 1989, când în toată țara s-a eliberat spiritual religios și s-a produs un amplu process de construire și reconstruire de lăcașuri. Mănăstirea a fost amplasată aidoma unei al fortarete de credință străbună la doar 4 km de hotarele cu Bulgaria, în imediata apropiere a Dunării, pe terasele viticole renumite ale comunei Ostrov,

Așezământul este un adevărat simbol al credinței, în general, și al Dobrogei în mod deosebit, cu toate că a fost un teritoriu oarecum depopulat, cu excepția litoralului grecesc, sub toate stăpânirile  

Dobrogea, pe care romanii o numeau Scythia Minor (Sciția Mică) a fost prima provincie de pe teritoriul țării noastre în care a fost propovăduit creștinismul prin harul duhovnicesc al Sfântului Apostol Andrei. De fapt nu departe se afla izvorul în care i-a botezat pe cei care doreau să îmbrățișeze credința în Christos și despre care izvor se spune că a apărut atunci când Sfântul a lovit cu toiagul în pământ și aceasta fiind una din legendele fără support real.

Nu departe de Dervent, se afla cetatea Durostorum (azi în apropiere de orașul bulgar Silistra). Dervent este un nume care înseamnă lagăr, sau garnizoană romană, dar și vad de trecere, sau trecătoare în limba turcă, ceea ce este mai apropiat de adevăr.

Tradiția spune că pe locul actualei biserici a mănăstirii, în timpul prigoanei împotriva credinței, pe timpul împăratului Diocletianus, au fost martirizați patru credinciosi, un preot și trei fecioare, ale căror nume nu au fost transmise. După martiriul lor au apărut din pământ patru cruci de piatră, care s-au dovedit a avea puteri vindecătoare. Legenda aceasta exagerată depășește cu mult  și imaginația celor din alte întinse zone ale începuturilor creștinismului.

In sec.al 10-lea, după ridicarea cetății bizantine, numită astăzi „Păcuiul lui Soare” (cca 971), în jurul crucilor s-a înființat o mică mănăstire, care a fost distrusă, ca și cetatea, în jurul anilor 1033-1036, de barbarii pecenegi. Fragmente ale zidurilor de incintă ale cetății de atunci, inalte azi pe alocuri de 4 m, o poartă de intrare, debarcaderul și rămășițele unei cladiri cu absidă au ramas marturie prin vremuri si pot fi zărite si cercetate, fiind degajate de arheologii din a doua jumătate a sec.al 20-lea.

Cetatea bizantină Păcuiul lui Soare (sec.al 10-lea) este considerată de către mulți cercetători ca fiind vechea cetate Vicina, din care a fost adus în 1359 la Curtea de Argeș primul Mitropolit al Țării Românești, Iachint. 

După cucerirea Dobrogei de către turci, un pașă de Silistra, numit Ahmet Bei de o altă legendă, a devenit proprietarul locurilor și auzind de crucile miraculoase a dat ordin ca acestea să fie ocrotite. Legenda spune că și acest turc ar fi trecut la creștinism. Unul dintre ultimii bei ai locului a distrus două dintre cruci rupându-le brațele, în preajma Războiului de Independență al României.

Zona în care s-au găsit crucile a început să se pustiască dar acestea și-au păstrat puterile, după cele afirmate de preoții de mai târziu. Se zice, iarăși fără temei, că în 1885 ciobanul satului Coslugea, surdo-mut din naștere, a adormit langă ele și când s-a trezit și-a dat seama că aude perfect și că poate vorbi.

In 1923 P.S. Ilarie al Tomisului a înființat aici o mănăstire, ridicând un paraclis pe terenul donat de Parascheva Gheorghici din Ostrov și Olimpia Andreievici din Coslugea. In 1934 paraclisul a luat foc dar, ca prin minune, icoanele au ramas neatinse de flăcări și se păstrează în muzeul mănăstirii.

La 5 iulie 1936 I.P.S.  Gheronție al Tomisului a ctitorit actuala biserică, ridicată după proiectul arhitectului N. Săndulescu. Biserica a fost proiectată cu trei altare și a fost sfințită la 13 septembrie 1942.

In 1959, mănăstirea a fost închisă în urma Decretului 410 și, din 1970, a functionat ca biserică de mir. A fost pictată în mod clandestin între anii 1987-1989 de pictorul Marcel Codrescu din Campulung Muscel. Până în 1990 clădirile mănăstirii au fost folosite de I.A.S. Ostrov.

La 2 februarie 1990 fostul staret, Eleftere Mihail, s-a intors de unde fusese alungat și a redeschis mănăstirea, dar s-a stins din viață la 12 mai acelasi an, fiind înmormantat lângă biserică.

In 1991, noul stareț al mănăstirii, Gheorghe Avram, a ridicat un corp de chilii și stăreția, iar în 2001 au început lucrările la un nou ansamblu mănăstiresc cu un turn clopotniță, chilii, muzeu, bibliotecă, arhondaric și lumânerar, totul realizat după planurile arhitecților Todor Ion, Dan Corneliu și ing. George Oprea din Constanta.

In anul 2002, lângă izvorul Sfantului Andrei s-a construit un paraclis și un bazin pentru colectarea apei atât de solicitată de credincioși, în special în zilele de Izvorul Tămăduirii și praznicul Sfântului Andrei.

Mănăstirea a fost învăluită de o prea densă și puțin credibilă poveste de sfințenie a locului, legată strâns de trecerea pe aici a Sfântului Apostol Andrei. Aceasta pentru a-i acorda lăcașului o justificare de întemeiere.

In schimb, este de admirat efortul, din ultimile decenii, de a se crea un lăcaș  creștin atrăgător și spiritualizant pentru credincioșii ce vizitează din ce în ce mai mult zona, cu speranța producerii unor minuni legate de sănătate..

Mănăstirea Dervent oferă călătorilor prin Dobrogea masă și găzduire pentru o noapte în arhondaric, fără taxă, cu condiția respectării unor reguli de bună-cuviință într-un lăcaș sfânt.

Este o mănăstire nouă, ce aparține secolului al 20-lea, dar care este înconjurată de legende creștine cu un aport imaginativ cu mult mai larg decât ale altor locuri sfinte ale țării, sau ale lumii creștin-ortodoxe. 

Aflată în apropierea satului Galița al comunei Ostrov, Mănăstirea Dervent, cu obște de călugări, are hramurile: „Cuvioasa Parascheva”, „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, „Izvorul Tămăduirii” și „Ziua Crucii”. Este o mănăstire reînființată după schimbarea regimului communist de la sfârșitul anului 1989, când în toată țara s-a eliberat spiritual religios și s-a produs un amplu process de construire și reconstruire de lăcașuri. Mănăstirea a fost amplasată aidoma unei al fortarete de credință străbună la doar 4 km de hotarele cu Bulgaria, în imediata apropiere a Dunării, pe terasele viticole renumite ale comunei Ostrov,

Așezământul este un adevărat simbol al credinței, în general, și al Dobrogei în mod deosebit, cu toate că a fost un teritoriu oarecum depopulat, cu excepția litoralului grecesc, sub toate stăpânirile  

Dobrogea, pe care romanii o numeau Scythia Minor (Sciția Mică) a fost prima provincie de pe teritoriul țării noastre în care a fost propovăduit creștinismul prin harul duhovnicesc al Sfântului Apostol Andrei. De fapt nu departe se afla izvorul în care i-a botezat pe cei care doreau să îmbrățișeze credința în Christos și despre care izvor se spune că a apărut atunci când Sfântul a lovit cu toiagul în pământ și aceasta fiind una din legendele fără support real.

Nu departe de Dervent, se afla cetatea Durostorum (azi în apropiere de orașul bulgar Silistra). Dervent este un nume care înseamnă lagăr, sau garnizoană romană, dar și vad de trecere, sau trecătoare în limba turcă, ceea ce este mai apropiat de adevăr.

Tradiția spune că pe locul actualei biserici a mănăstirii, în timpul prigoanei împotriva credinței, pe timpul împăratului Diocletianus, au fost martirizați patru credinciosi, un preot și trei fecioare, ale căror nume nu au fost transmise. După martiriul lor au apărut din pământ patru cruci de piatră, care s-au dovedit a avea puteri vindecătoare. Legenda aceasta exagerată depășește cu mult  și imaginația celor din alte întinse zone ale începuturilor creștinismului.

In sec.al 10-lea, după ridicarea cetății bizantine, numită astăzi „Păcuiul lui Soare” (cca 971), în jurul crucilor s-a înființat o mică mănăstire, care a fost distrusă, ca și cetatea, în jurul anilor 1033-1036, de barbarii pecenegi. Fragmente ale zidurilor de incintă ale cetății de atunci, inalte azi pe alocuri de 4 m, o poartă de intrare, debarcaderul și rămășițele unei cladiri cu absidă au ramas marturie prin vremuri si pot fi zărite si cercetate, fiind degajate de arheologii din a doua jumătate a sec.al 20-lea.

Cetatea bizantină Păcuiul lui Soare (sec.al 10-lea) este considerată de către mulți cercetători ca fiind vechea cetate Vicina, din care a fost adus în 1359 la Curtea de Argeș primul Mitropolit al Țării Românești, Iachint. 

După cucerirea Dobrogei de către turci, un pașă de Silistra, numit Ahmet Bei de o altă legendă, a devenit proprietarul locurilor și auzind de crucile miraculoase a dat ordin ca acestea să fie ocrotite. Legenda spune că și acest turc ar fi trecut la creștinism. Unul dintre ultimii bei ai locului a distrus două dintre cruci rupându-le brațele, în preajma Războiului de Independență al României.

Zona în care s-au găsit crucile a început să se pustiască dar acestea și-au păstrat puterile, după cele afirmate de preoții de mai târziu. Se zice, iarăși fără temei, că în 1885 ciobanul satului Coslugea, surdo-mut din naștere, a adormit langă ele și când s-a trezit și-a dat seama că aude perfect și că poate vorbi.

In 1923 P.S. Ilarie al Tomisului a înființat aici o mănăstire, ridicând un paraclis pe terenul donat de Parascheva Gheorghici din Ostrov și Olimpia Andreievici din Coslugea. In 1934 paraclisul a luat foc dar, ca prin minune, icoanele au ramas neatinse de flăcări și se păstrează în muzeul mănăstirii.

La 5 iulie 1936 I.P.S.  Gheronție al Tomisului a ctitorit actuala biserică, ridicată după proiectul arhitectului N. Săndulescu. Biserica a fost proiectată cu trei altare și a fost sfințită la 13 septembrie 1942.

In 1959, mănăstirea a fost închisă în urma Decretului 410 și, din 1970, a functionat ca biserică de mir. A fost pictată în mod clandestin între anii 1987-1989 de pictorul Marcel Codrescu din Campulung Muscel. Până în 1990 clădirile mănăstirii au fost folosite de I.A.S. Ostrov.

La 2 februarie 1990 fostul staret, Eleftere Mihail, s-a intors de unde fusese alungat și a redeschis mănăstirea, dar s-a stins din viață la 12 mai acelasi an, fiind înmormantat lângă biserică.

In 1991, noul stareț al mănăstirii, Gheorghe Avram, a ridicat un corp de chilii și stăreția, iar în 2001 au început lucrările la un nou ansamblu mănăstiresc cu un turn clopotniță, chilii, muzeu, bibliotecă, arhondaric și lumânerar, totul realizat după planurile arhitecților Todor Ion, Dan Corneliu și ing. George Oprea din Constanta.

In anul 2002, lângă izvorul Sfantului Andrei s-a construit un paraclis și un bazin pentru colectarea apei atât de solicitată de credincioși, în special în zilele de Izvorul Tămăduirii și praznicul Sfântului Andrei.

Mănăstirea a fost învăluită de o prea densă și puțin credibilă poveste de sfințenie a locului, legată strâns de trecerea pe aici a Sfântului Apostol Andrei. Aceasta pentru a-i acorda lăcașului o justificare de întemeiere.

In schimb, este de admirat efortul, din ultimile decenii, de a se crea un lăcaș  creștin atrăgător și spiritualizant pentru credincioșii ce vizitează din ce în ce mai mult zona, cu speranța producerii unor minuni legate de sănătate..

Mănăstirea Dervent oferă călătorilor prin Dobrogea masă și găzduire pentru o noapte în arhondaric, fără taxă, cu condiția respectării unor reguli de bună-cuviință într-un lăcaș sfânt.Este o mănăstire nouă, ce aparține secolului al 20-lea, dar care este înconjurată de legende creștine cu un aport imaginativ cu mult mai larg decât ale altor locuri sfinte ale țării, sau ale lumii creștin-ortodoxe. 

Aflată în apropierea satului Galița al comunei Ostrov, Mănăstirea Dervent, cu obște de călugări, are hramurile: „Cuvioasa Parascheva”, „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, „Izvorul Tămăduirii” și „Ziua Crucii”. Este o mănăstire reînființată după schimbarea regimului communist de la sfârșitul anului 1989, când în toată țara s-a eliberat spiritual religios și s-a produs un amplu process de construire și reconstruire de lăcașuri. Mănăstirea a fost amplasată aidoma unei al fortarete de credință străbună la doar 4 km de hotarele cu Bulgaria, în imediata apropiere a Dunării, pe terasele viticole renumite ale comunei Ostrov,

Așezământul este un adevărat simbol al credinței, în general, și al Dobrogei în mod deosebit, cu toate că a fost un teritoriu oarecum depopulat, cu excepția litoralului grecesc, sub toate stăpânirile  

Dobrogea, pe care romanii o numeau Scythia Minor (Sciția Mică) a fost prima provincie de pe teritoriul țării noastre în care a fost propovăduit creștinismul prin harul duhovnicesc al Sfântului Apostol Andrei. De fapt nu departe se afla izvorul în care i-a botezat pe cei care doreau să îmbrățișeze credința în Christos și despre care izvor se spune că a apărut atunci când Sfântul a lovit cu toiagul în pământ și aceasta fiind una din legendele fără support real.

Nu departe de Dervent, se afla cetatea Durostorum (azi în apropiere de orașul bulgar Silistra). Dervent este un nume care înseamnă lagăr, sau garnizoană romană, dar și vad de trecere, sau trecătoare în limba turcă, ceea ce este mai apropiat de adevăr.

Tradiția spune că pe locul actualei biserici a mănăstirii, în timpul prigoanei împotriva credinței, pe timpul împăratului Diocletianus, au fost martirizați patru credinciosi, un preot și trei fecioare, ale căror nume nu au fost transmise. După martiriul lor au apărut din pământ patru cruci de piatră, care s-au dovedit a avea puteri vindecătoare. Legenda aceasta exagerată depășește cu mult  și imaginația celor din alte întinse zone ale începuturilor creștinismului.

In sec.al 10-lea, după ridicarea cetății bizantine, numită astăzi „Păcuiul lui Soare” (cca 971), în jurul crucilor s-a înființat o mică mănăstire, care a fost distrusă, ca și cetatea, în jurul anilor 1033-1036, de barbarii pecenegi. Fragmente ale zidurilor de incintă ale cetății de atunci, inalte azi pe alocuri de 4 m, o poartă de intrare, debarcaderul și rămășițele unei cladiri cu absidă au ramas marturie prin vremuri si pot fi zărite si cercetate, fiind degajate de arheologii din a doua jumătate a sec.al 20-lea.

Cetatea bizantină Păcuiul lui Soare (sec.al 10-lea) este considerată de către mulți cercetători ca fiind vechea cetate Vicina, din care a fost adus în 1359 la Curtea de Argeș primul Mitropolit al Țării Românești, Iachint. 

După cucerirea Dobrogei de către turci, un pașă de Silistra, numit Ahmet Bei de o altă legendă, a devenit proprietarul locurilor și auzind de crucile miraculoase a dat ordin ca acestea să fie ocrotite. Legenda spune că și acest turc ar fi trecut la creștinism. Unul dintre ultimii bei ai locului a distrus două dintre cruci rupându-le brațele, în preajma Războiului de Independență al României.

Zona în care s-au găsit crucile a început să se pustiască dar acestea și-au păstrat puterile, după cele afirmate de preoții de mai târziu. Se zice, iarăși fără temei, că în 1885 ciobanul satului Coslugea, surdo-mut din naștere, a adormit langă ele și când s-a trezit și-a dat seama că aude perfect și că poate vorbi.

In 1923 P.S. Ilarie al Tomisului a înființat aici o mănăstire, ridicând un paraclis pe terenul donat de Parascheva Gheorghici din Ostrov și Olimpia Andreievici din Coslugea. In 1934 paraclisul a luat foc dar, ca prin minune, icoanele au ramas neatinse de flăcări și se păstrează în muzeul mănăstirii.

La 5 iulie 1936 I.P.S.  Gheronție al Tomisului a ctitorit actuala biserică, ridicată după proiectul arhitectului N. Săndulescu. Biserica a fost proiectată cu trei altare și a fost sfințită la 13 septembrie 1942.

In 1959, mănăstirea a fost închisă în urma Decretului 410 și, din 1970, a functionat ca biserică de mir. A fost pictată în mod clandestin între anii 1987-1989 de pictorul Marcel Codrescu din Campulung Muscel. Până în 1990 clădirile mănăstirii au fost folosite de I.A.S. Ostrov.

La 2 februarie 1990 fostul staret, Eleftere Mihail, s-a intors de unde fusese alungat și a redeschis mănăstirea, dar s-a stins din viață la 12 mai acelasi an, fiind înmormantat lângă biserică.

In 1991, noul stareț al mănăstirii, Gheorghe Avram, a ridicat un corp de chilii și stăreția, iar în 2001 au început lucrările la un nou ansamblu mănăstiresc cu un turn clopotniță, chilii, muzeu, bibliotecă, arhondaric și lumânerar, totul realizat după planurile arhitecților Todor Ion, Dan Corneliu și ing. George Oprea din Constanta.

In anul 2002, lângă izvorul Sfantului Andrei s-a construit un paraclis și un bazin pentru colectarea apei atât de solicitată de credincioși, în special în zilele de Izvorul Tămăduirii și praznicul Sfântului Andrei.

Mănăstirea a fost învăluită de o prea densă și puțin credibilă poveste de sfințenie a locului, legată strâns de trecerea pe aici a Sfântului Apostol Andrei. Aceasta pentru a-i acorda lăcașului o justificare de întemeiere.

In schimb, este de admirat efortul, din ultimile decenii, de a se crea un lăcaș  creștin atrăgător și spiritualizant pentru credincioșii ce vizitează din ce în ce mai mult zona, cu speranța producerii unor minuni legate de sănătate..

Mănăstirea Dervent oferă călătorilor prin Dobrogea masă și găzduire pentru o noapte în arhondaric, fără taxă, cu condiția respectării unor reguli de bună-cuviință într-un lăcaș sfânt.

Mănăstirea Dervent - Isvorul Tămăduirii

Mănăstirea Dervent - Isvorul Tămăduirii



Mănăstirea Dervent - Crucea mică din exterior

SCHITUL PĂPUȘA - VÂLCEA

Zidită pe o culme muntoasă, la foarte mica distanță de Mănăstirea Bistrița, biserica numită "Schitul Papușa" este astăzi o biserică de parohie, pentru locuitorii din satul Pietreni, comuna Costești, lângă aceasta aflându-se cimitirul satului. Biserica care a străbătut timpurile este una dintre minunatele biserici păstrate până astăzi în comuna Costești, din nordul Olteniei. Comuna, alcatuită din patru sate: Costești, aflat în centru, Văratici, Bistrița și Pietreni, este asezată într-o zonă muntoasă și prima ei atestare documentară s-a înscris într-un hrisov emis de marele domnitor Neagoe Basarab, la 18 octombrie 1512.

Biserica de la Păpuşa este amplasată la ieşirea din Cheile Bistriţei oltenești, pe malul stâng al râului, pe o stâncă numită în trecut  Muntele Eleon. Toponimul „Păpuşa” datează încă de la 1537, aşa cum reiese dintr-un hrisov din acele timpuri.

Schitul Papușa se află in vecinatatea Mănăstirii Bistrița, ajungându-se la el în numai 15 minute, pe o poteca ce urcă peste râul Bistrița înspre nord-est. Urmând o potecă abruptă din drumul local spre Mănăstirea Arnota, se intră pe micul platou cu largi deschideri spre Mănăstirea Bistriţa şi Peştera Sfântului Grigorie.

 Aflându-se în vecinătatea Mănăstirii Bistrița, el este unit istoric de frumoasa ctitorie a boierilor Craiovești. Lăcașul fiind situat peste râu, poate fi văzut foarte bine din poteca ce duce la Peștera Sfântului Grigorie Decapolitul.

Schitul a fost zidit pe creasta de munte Eleon, în 1712, de către călugării bistrițeni avându-l în frunte pe egumenul Ștefan și a primit hramul Sfântul Grigorie Decapolitul. De fapt egumenul a rezidit lăcașul din temelie pe o veche ctitorie, de la sfârșitul sec.al 15-lea, a boierilor Craiovești.

Deși nu a fost ctitorie Brâncovenească, zugraveala din aceeasi epoca, a fost facută cu cheltuiala unor membri ai familiei Brâncoveanu, printre care și vornicul Iordache Crețulescu, ginerele domnitorului, căsătorit cu domnița Safta.

Iniţial biserica era înconjurată pe laturile de est şi sud de chilii amenajate pentru călugării cărturari din obştea Mănăstirii Bistriţa, care se retrăgeau aici pentru a traduce din literatura patristică manuscrise cu caracter bisericesc şi laic.

Dintre aceştia, cel mai cunoscut şi apreciat rămâne Dionisie, Eclesiarhul Mânăstirii Bistriţa, autorul gravurii reprezentând Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul (1796), al Pomelnicului Schitului Păpuşa (1800), lucrare decorată cu frumoase miniaturi, în care se atestă pentru prima dată toponimul Pietreni al fostului sat Târșa din Costeşti, menţionând că schitul era loc de pelerinaj al boierilor Jieni.

Sprijinit de către stareţii Mânăstirii Bistriţa până în 1807, atât din punct de vedere material, cât şi din cel al preocupărilor spirituale şi al călăuzirii duhovniceşti, în 1858 Schitul A devrvrnit biserică parohială, fiind menţionat în 1876, de arhimandritul Ghenadie Enăceanu. ca având  „Biserica şi câteva chilii, astăzi în stare de ruină”.. După instalarea Şcolii de Subofiţeri, în 1883, schitul a fost deteriorate grav și fără respesct,, distrugându-se chiliile şi risipindu-se obiectele şi materialul din inventarul bisericii, pentru a deveni „circ de cai pentru petreceri”, după consemnează un autor. Biserica a continuat să se afle. în 1915. în administrarea mânăstirii, revenind în 1916  la parohia Pietreni, al cărei cimitir se află în curtea Schitului, după cim s-a amintit.

Deşi preluată, în 1927, din nou de către mânăstire, la 28 februarie 1928, a  devenit, printr-o hotărâre chiriarhală, biserică filială a Parohiei Pietreni – Bistriţa, aşa cum a rămas până astăzi, cu toate demersurile întreprinse de conducerea mânăstirii Bistriţa până în present de a o prelua ca metoh, cum a fost la începuturi.

Mic şi gingaş monument agăţat pe o stâncă la gura defileului apei Bistriţa” biserica fostului schit Păpuşa are o planimetrie dreptunghiulară, la exterior 4,5 m × 9,5 m, cu pridvorul restrâns cu cca 70 cm faţă de peretele naosului, având altar, naos cu turlă şi pridvor închis. Accesul se face pe latura sudică.

Absidele laterale sunt de tip poligonal, având câte trei laturi. Deasupra naosului se ridică pe o bază pătrată, înaltă, turla, construită în plan octogonal, fiind considerată un exemplar rar al tipului de turlă, apărută la monumentele veacului al 17-lea şi care aminteşte de turla bisericii Arnotei din apropiere.

Arcele în boltă se descarcă pe coloana pridvorului prin capiteluri pătrate pe un soclu înălţat, iar într-o imagine din 1908, coloanele erau zugrăvite cu spirale. Acoperişul este confecţionat din şindrilă în patru ape.

Pridvorul, având laturile de nord şi de sud retrase faţă de naos, este prevăzut cu şase coloane şi două semicoloane cilindrice, pe care se descarcă arcade în semicerc, asemenea pridvoarelor de la biserica Bolniţei şi de la biserica din Pietreni, construite în acelaşi interval de timp. Pridvorul a fost închis încă dinainte de 1908 probabil, datorită amplasamentului general, spre a fi ferit de intemperii.

Având o tratare simplă a faţadelor, tratare care pune minunat în evidenţă proporţiile echilibrate ale volumelor de arhitectură, biserica Shitului Păpuşa se încadrează minunat în fundalul Cheilor Bistriţei.

Decoraţia în lemn a catapetesmei de la Schitul Păpușa se înscrie între sulpturile brâncoveneşti.

Intr-un delicat univers vegetal, imaginea lui Hristos binecuvântând încununează panourile uşilor împărăteşti, deasupra Buneivestiri şi medalioanele Soerele și lina. Panouri-podea cu inscripții completează compoziţia ce are ca piese centrale icoanele Maicii Domnului şi a lui Hristos, de o frumoasă execuţie miniaturistică pe fond de aur, alături de a Sfântului Grigorie Decapolitul, ocrotitorul schitului.

            Pictura murală este facere a zografilor  Iosif ierodiaconul şi a ieromonahului Teodosie, în 1712 încheiindu-se lucrările de pictare a bisericii. Inscripţionată în limba slavonă, limbă des folosită în sec.15-16 faţă de sec.al 18– lea, când se întrebuinţa limba română, pictura bisericii de la Păpuşa poate sprijini afirmaţia că la zidirea  schitului, din 1712, s-a restaurat, de fapt, un schit mult mai vechi, presupunând că absida altarului şi o parte din temelia bisericii sunt constituite din fragmente salvate şi conservate ale unei biserici din vremea boierilor Craioveşti.

Cu o ţinută stilistică aparte, pictura murală a schitului se încadrează între realizările curente ale epocii. In Altar se păstrează iconografia clasică.

In bolta turlei, reprezentarea lui Hristos înconjurat de cetele îngereşti domină registrele de prooroci şi apostoli corespunzând lungimii tamburului. La baza turlei se găsește liturghia îngerească, iar în pandantivi, simbolurile evangheliştilor. Pe arcele care descarcă turla sunt zugrăviţi mucenici şi în intradosul arcelor – apostoli. I

In timpanul către sud, scena privind Schimbării la Faţă domină naşterea lui Hristos şi Botezul Său prin dimensiune şi repartiţia dinstinctă a personajelor. Fereastra, cu Mântuitorul în mandorlă binecuvântând sfinţii mucenici Serghie şi Vah, este străjuită de reprezentarea sfinţilor militari Gheorghe şi Dimitrie. Analog, Programul iconografic al peretelui nordic păstrează scena Învierii în registrul superior al timpanului, alături de Aducerea la Templu şi Intrarea în Ierusalim a Mântuitorului, Sfinții .Militari Teodor Tiron şi Teodor Stratilat, iar în fereastră se găsește reprezentarea Îngerului de mare sfat şi a Sfinților Mucenici Iacov Persul şi Gudelie.

Peretele vestic este dominat însă de reprezentarea supradimensionată a ctitorilor în tabloul votiv: Constantin Brâncoveanu, Doamna Maria, copiii Constantin şi Safta, încadraţi de registrul inferior al sfinţilor cuvioşi: Gherasim, Eftimie cel Mare, un alt sfânt cuvios şi Ştefan Savaitul. Central, deasupra intrării, se vede tema vieţii şi a morţii, transfigurate în Hristos: Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi nu se va atinge de ele chinul, proorocul Iona şi parabola vieţii omului.

In pridvor, deasupra ancadramentului de intrare se găsește pisania sculptată în piatră. In registrul superior se păstrează imaginea Sf.Grigorie într-o nişă, încadrat de Sf.Arh.Gavriil şi Maica Domnului, mărturie a faptului că, iniţial, pridvorul fusese conceput ca pridvor deschis, dar a fost completat cu zidărie împotriva curenţilor reci de aer dinspre cheile Bistriţei, aflate în imediata vecinătate.

In  boltă, se păstrează imaginea lui Hristos Emanuel, încadrată de cete îngereşti, descărcând pe pandantivi cu cei patru arhangheli : Mihail, Gavriil, Uriil şi Rafail. Arcele sunt zugrăvite cu mucenici şi apostoli, ca și în naos. Registrul median cuprinde scene referitoare la viaţa Maicii Domnului, ocrotitoare a călugărilor şi a tot poporul : Bunavestire, Vizitaţia şi Îndoiala lui Iosif, Inchinarea magilor, Maica Domnului preamărită pe tron şi Fuga în Egipt.

In registrul inferior, străjuiesc sfinţii cuvioşi: Antonie şi Teodosie, de o parte, iar de cealaltă parte a intrării, Sfinții cuvioși Sava şi Onufrie, iar în panoul vestic se găsește imaginea ctitorilor : Iordache Creţulescu vel postelnic căsătorit cu Safta Brâncoveanu, fiica voievodului şi jupan Andronache.

La 4 noiembrie 1835, Gheorghe Zugravul  ot Bistriţa a adăugat icoanele în frescă ale sfinţilor Nicolae şi Ioan Botezătorul, „pe cheltuiala lui”, lângă tâmpla bisericii.

Tratarea plată a figurilor, decorativismul detaliilor, exemplificat prin drapajelor minuţios executate, hieratismul convenţional al mişcărilor, al atitudinilor şi frontalitatea uşor dezamorsată, de răsucirea laterală, discretă, a capetelor sugerează o sfântă vorbire cu Dumnezeu, trimiţând la arta iconarilor şi miniaturiştilor tradiţionali. Din cele relatate, cu destul de multe amănunte, reiese că lăcașul este dens pictat, iar pictura veche de trei secole a rezistat  bine.







Cheile Bistriței oltene