MĂNĂSTIREA COBIA

Mănăstirea Cobia, deși mai puțin cunoscută iubitorilor de artă, istorie și arhitectură religioasă, este un unicat in contextul monumentelor existente, prin decoratia exteriorului decorație ne mai întâlnită în arhitectura Țării Românești. Așezată într-un peisaj specific Câmpiei Găieștilor, străbătută de apele pârâului Cobiuța, comuna Cobia oferă în plus vizitatorilor o salbă de bisericuțe din lemn (patru la număr) toate datate la sfârșitul veacului al 18-lea, cu dezvoltări planimetrice specifice arhitecturii religioase din lemn dâmbovițene, prin tratări arhitecturale originale, un adevarat regal pentru cunoscatorii de construcții religioase din lemn.



Lăcașul monahal Cobia, locas de obște pentru călugări, a funcționat până la secularizarea averilor mănăstirești, moment în care, fiind părăsită de calugării greci, a devenit biserică de mir. Se află la 7 kilometri nord-est de Găiești și la 25 de kilometri sud-vest de orașul Târgoviște, în satul Mănăstire, pe șoseaua Găiești – Târgoviște.Satul Mănăstire se întinde de o parte și alta a șoselei într-o vale largă, între două dealuri de mică înălțime, acoperite cu pădure de stejar. Biserica este așezata într-un cadru natural deosebit de plăcut, la 100 de metri de șoseaua asfaltată, în dreapta mergând din Găiești spre Târgoviște, la 50 de metri de pârâul Cobiuța și înconjurată la est și vest de plantații de nuci.

Mănăstirea poartă hramul Sfântul Ierarh Nicolae și a fost construită între anii 1571-1572 de Badea Boloșin Stolnicul, sub domnia lui Io Alexandru Voievod. Biserica, transformată în nenumarate rânduri, este tot ce a mai rămas din vechea Mănăstire Cobia. După anul 1680, biserica a fost reparată de Pârvu Cantacuzino. Intre anii 1723-1724 s-au prăbușit colții bisericii, iar în 1752 a fost inchinată fundației filotime de la Pantilimon.

Eforia spitalelor s-a ocupat în veacul al 19-lea de biserica devenită parohială, făcând reparații după cutremurele din 1802, 1830, 1838. In anul 1843, sub îngrijirea eforiei s-a refăcut acoperișul bisericii, precum și casele egumenești construite pe beciurile boltite, vechi, ce se aflau la sud-vest de biserică.

Cutremurul din 1883 a surupat turla mare a naosului, antrenând și o parte din zidurile altarului. Eforia Spitalelor a intervenit și a reparat turla din lemn mai groasa decat cea originală (lipsită de profilatura celei vechi), a reparat zidurile și a a construit catapeteasma din zid așa cum se prezintă și astăzi. In deceniul trei al sec.al 20-lea, s-a făcut o nouă restaurare. O altă restaurare a realizat-o Comisia Monumentelor Istorice în 1938.

Sondajele stratigrafice întreprinse de Departamentul Monumentelor Istorice între 1974-1975 au relevat faptul că biserica nu avusese niciodată picturi murale. Pentru viitor s-a plănuit să se facă o pictură corespunzatoare planului arhitectonic al bisericii, pictură inspirată din cea de la Bucovățul Vechi, Dolj și din Bolnița de la Mănăstirea Cozia. In anul 2001 lucrarea a fost terminată.

In anul 1989, în condiții de clandestinitate, preotul paroh Popescu Ioan a început reparațiile imperios necesare, acoperișul fiind prăbușit și biserica în stare de degradare. Din cauza ateismului din acea perioadă, lucrările au fost intrerupte și s-au reluat abia în 1994, cu refacerea acoperișului și a turlelor de către Departamentul Monumentelor Istorice și cu grija părintelui inițiator. Lucrările s-au încheiat în 1995. Prin săpăturile arheologice din zona ansamblului monastic de la Mănăstirea Cobia, au fost descoperite fundațiile vechiului turn, contemporan bisericii (1571), precum și urmele vechiului zid de incintă. Au mai apărut, deasemenea, și urmele unor locuințe de suprafață din sec.al 16-lea.


Arhitectura

Exteriorul bisericii posedă o decorație unică în arhitectura noastră. Paramentul este alcătuit numai din cărămidă smălțuită - verde, ocru, sienna - ceea ce dă un aspect de imensă bijuterie monumentului. Fațada bisericii este decorată cu firide ce se întind pe toată înălțimea sa și sunt terminate în arc de cerc, cu archivoltele marcate de un șir de cărămizi.

Biserica este de tip triconic, compartimentată în altar, naos, pronaos, având dimensiuni în interior de 14 metri lungime și 6 metri lățime. Altarul relativ mic și destul de înalt îi conferă o zveltețe placută. Are în partea de est o fereastră, iar înspre nord are o mică nișă (proscomidia). Naosul este mic și comunică cu cele două abside înguste și adânci, având fiecare câte o fereastră. Pe naos este așezată turla mare, deschisă, a bisericii.

Pronaosul lărgit, dreptunghiular, dezvoltat, este croit după modelul ctitoriei lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeș. Este încoronat cu 3 turle, cea mare în mijloc, iar celelalte două plasate în colțurile de nord-vest și sud-vest. Sistemul de boltire este realizat cu 3 bolți semicirculare pe laturile de nord, vest și sud.
Lumina în pronaos vine de la câte două ferestre așezate pe fiecare parte - total patru. Pronaosul este separat de naos printr-un zid care are o mare deschidere pentru circulație. Catapeteasma este din zid gros de 60 centimetri. Biserica nu are pridvor.

Cele patru turle ca și pereții exteriori ai bisericii au o plastică decorativă a fațadelor care amintește de biserica Mănăstirii Cotmeana, fiind placată exclusiv cu cărămidă aparentă smălțuită și divers colorată: cărămiziu, verde-brun și ocru-galben (tradiția orală susține că aceste cărămizi au fost aduse din Italia).

Pereții sunt decorați în exterior cu un șir de firide pe toată înălțimea fațadelor. Firidele sunt despărțite de pilaștri lați și se încheie în partea de sus cu arcuri semicirculare. Ușile executate în anul 1723, frumos ornamentate, se află acum la Mănăstirea Sinaia. Acoperișul din lemn are învelitoare de tablă. Pardoseala este din dale de piatră.

Clopotnița este zidită la circa 15 metri vest de biserică, pe ruinele fostei clopotnițe. Pare a fi din veacul al 17-lea, sau chiar mai veche. Biserica de la Mănăstirea Cobia definește clar o fază importantă în dezvoltarea arhitecturii din Țara Românească, având reale calități artistice.

In contextul monumentelor din Țara Românească, biserica de la Mănăstirea Cobia interpretează, cu mijloace specifice, prin simplificări pline de ingeniozitate, planul bisericii episcopale din Mănăstirea Curtea de Argeș.

Sec.al 16-lea constituie faza de formare a unei școli locale în arhitectură bisericească din Țara Românească și astfel s-a dezvoltat așa-numitul stil vechi românesc, sau muntenesc. S-a format o școală de meșteri constructori, sculptori și decoratori băștinași, care nu au mai  copiat modele străine, ci au recurs la imitarea vechilor construcții din țară, transformând elementele străine într-un spirit nou, adaptat la gusturile, posibilitățile și condițiile locale.

S-au înălțat astfel numeroase biserici mici, mai ales la țară, și, în majoritate, ctitorii boierești. Ca element nou a apărut acum, deocamdată sporadic, la fațada de apus, pridvorul pe arcade deschise.

Dintre bisericile mai importante de acest fel din sec.al 16-lea, se pot aminti, de exemplu: Biserica Schitului Cetățuia, Biserica fostei Mănăstiri Valea, Biserica din Stănești-Vâlcea, Bolnița de la Cozia, Biserica Curtea Veche din București, Biserica fostei Mănăstiri Bucovăț, Biserica fostei Mănăstiri Cobia și multe altele.