MĂNĂSTIREA SNAGOV

    Pe o insulă situată în partea nordică a lacului Snagov, din apropierea Bucureștiului se găsește un important monument istoric și de artă feudală din Țara Românească, Mănăstirea Snagov. Lăcașul duhovnicesc este probabil una din ctitoriile târzii ale domniei lui Mircea cel Bătrân, sau a unuia din curtenii săi, fiind prima dată atestat documentar în anul 1407(1048), fapt ce vine să confirme ridicarea lăcașului în cea de a doua parte a sec.al 14-lea. Prin acel act, din 1407, Mircea cel Bătrân întărea stăpânirea lui chir Lazăr peste satul Ciulniţa dăruit de „fratele domniei mele, jupân Staico, mănăstirii domniei mele de la Snagov”

 Potrivit descoperirilor arheologice, din anul 1933, care au făcut dovada unei locuiri vechi și neîntrerupte pe această insulă, Mănăstirea Snagov a fost ridicată pe locul unei străvechi așezări dacice. Se crede că încă din vremea domnitorului Vladislav I (1364-1379), înainte de domnia lui Mircea cel Bătrân, aici exista un mic paraclis, având hramul Buna Vestire, care s-ar fi scufundat, sau care ar fi ars. In anul 1453 Vladislav al II- lea a zidit acel paraclis cu hramul "Buna Vestire", scufundat în jurul anului 1600, ale cărui uși împărătești se păstrează la Muzeul Național de Artă

   In jurul anului 1456, domnitorul Vlad Țepeș a dispus construirea unui zid de apărare, a unui pod, a unei închisori pentru trădători și tâlhari și a unui tunel pe sub apă. Deci de la începuturi, ansamblul monahal din insulă, ridicat din cărămidă, era înconjurat de ziduri puternice pentru apărare, străjuite de un turn înalt de observare și pază, turn care servea, în același timp, și pe post de clopotniță. Din vechile clădiri, astăzi se mai păstrează numai biserica cea mare, clopotnița, o fântână și o serie de ruine ale chiliilor și ale închisorii. Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țepeș a donat mănăstirii mult pământ, iar Radu cel Frumos, fratele lui Țepeș, i-a dăruit trei sate: Vadul Pârvului, Călugăreni și Stroiești. In timpul domniei lui Țepeș era cea mai mare și mai bogată mănăstire și se credea că adăpostea bogațiile domnului român. In acele vremuri mănăstirea era foarte mare și deținea multe proprietăți, fiind chiar o protejată a familiei Drăculeștilor.

 Mănăstirea Snagovului a servit, pentru o perioadă, ca închisoare de stat pentru boieri. Fiind înconjurată de ape și păduri dese și întunecoase, insula făcea evadările dificile și foarte rare. In plus ea era înconjurată de zidurile puternice, vegheate de turnul care servea și drept clopotniță.

   Pe la 1517, se pare că biserica era în "scădere și nevoie" așa că biserica actuală, având hramul "Intrarea în biserică a Maicii Domnului", a fost refăcută din cărămidă, din temelie,, în stil bizantin, de către domnitorul Neagoe Basarab, între anii 1517-1521. ea având forma apropiată celei de azi.
Biserica are patru turle poligonale, acoperite cu țiglă, ca și restul suprafeței acoperișului bisericii. Interiorul bisericii a fost pictat în frescă, în anul 1563, prin grija domnitorului Petru cel Tânăr (Petru Șchiopul) , fiul lui Mircea Ciobanul si al doamnei Gheajna.

Terminat la 14 septembrie 1563, aşa cum menţionează pisania, ansamblul iconografic al bisericii a suferit ca şi arhitectura edificiului diverse stricăciuni şi repictări, dar a păstrat în mare parte aspectul iniţial, astfel încât, alături de ansamblul iconografic de la bolnița mănăstirii Cozia, să ofere o imagine aproape exactă asupra iconografiei picturii munteneşti din sec.al 16-lea.

  Când, la 1568, Petru cel Tânăr împreună cu mama sa Doamna Chiajna erau maziliţi, tabloul votiv din pronaosul mănăstirii Snagov fusese de mai bine de cinci ani terminat. Adevărat ctitor al picturii acestui lăcaş, apriga doamnă se zugrăvise în rândul donatorilor care începea cu cel care a zidit din temelie biserica, „Io Băsărab voievod", şi continua cu soţul doamnei, Mircea Ciobanul, şi cu cei trei copii ai lor. Un amănunt mai semnificativ, poate, decât această plasare în suita voievodalelor feţe este vecinătatea cu scena Celor şapte fraţi Macabei, alături de Salomoné şi Eleazar. Nu întâmplător este ales acest discurs figurativ, această asociere cu personajele biblice.

Cert este că ansamblul nu este unul unitar stilistic, putându-se identifica mai multe „mâini”, diferenţele nefiind majore. La vremea când această biserică era zugrăvită, se încheiase de ceva vreme pictarea necropolei domneşti de la Curtea de Argeş, un model iconografic al epocii. Lecţia acestei picturii pare să fi fost asimilată de meşterul de la Snagov, dar nu în sensul reproducerii stilului în cazul fizionomiilor pe care le-a preluat de aici, ci în sensul capacităţii de interpretare a acesteia. In general, iconografia urmează temele tradiţionale fiecărui spaţiu liturgic. Astfel, scenele altarului ilu     strează întruparea (Maica Domnului pe tron flancată de arhangheli şi Rugul arzând) şi eucharistia (împărtăşania Apostolilor), pe când în naos sunt zugrăvite scene din viaţa, patimile şi minunile lui Iisus, precum şi scene din viaţa Mariei, ilustrate după evangheliile apocrife. Ansamblul este completat de registrele cu sfinţi militari, de nelipsita scenă de deasupra intrării în pronaos, Adormirea Maicii Domnului, şi de la fel de obişnuita scenă a Deisis-ului, care aici este pusă într-o subtilă relaţie cu tabloul votiv. Schema iconografică a tâmplei este diferită de cea din secolele următoare, remarcându-se absenţa Marilor Sărbători. Pronaosul nefiind un spaţiu liturgic, aici s-au pictat în registrele superioare scene din Menolog (zilele de martiriu ale sfinţilor), din Imnul Acatist şi cele şapte sinoade ecumenice. Cele două registre de deasupra intrării ilustrează hramul, Prezentarea la templu a Maicii Domnului. Ca şi în naos, coloanele care susţin turla au fost pictate, aici cu sfinte muceniţe, acolo cu sfinţi martiri. Peretele sudic reia tabloul votiv din naos, cu mici diferenţe semnificative. Personajele care îl alcătuiesc sunt de o parte a machetei bisericii Neagoe Basarab cu fiul său asociat la domnie Teodosie, de cealaltă Mircea Ciobanul, cu fiii săi Petru cel Tânăr, Radu şi Mircea, iar în extremitatea vestică Doamna Chiajna. Deasupra capetelor lui Mircea Ciobanul, Petru cel Tânăr şi Doamna Chiajna sunt pictaţi îngeri încoronatori, şi, în plus, ultimele două personaje, ctitori ai picturii, ţin în mână o cruce cu trei braţe orizontale, semn votiv de ctitor. Spuneam că acest tablou votiv este într-o oarecare relaţie cu scena Deisis pictată alături.



Această vecinătate pune în lumină relaţia dintre tronul ceresc pe care stă Iisus Mare Arhiereu şi tronul lumesc, în care erau înscăunaţi Mircea Ciobanul şi fiul său. Este vorba de o legitimare a calităţii lor de voievozi de drept divin. În pronaos, portretul votiv insistă în special pe calitatea de donatori a celor reprezentaţi. Amănuntele elocvente de care aminteam mai sus şi care potenţează semnificaţia acestei reprezentări sunt pe de-o parte cuplul de sfinţi iconoduli, care poartă icoana Pantocratorului şi rotuli care glorifică icoanele, pe de alta Cei şapte fraţi Macabei, Cei trei tineri în cuptorul încins, Sf. Eustaţie şi rugăciunea regelui David. Valoarea simbolică a acestor scene completeză discursul figurativ al tabloului votiv, insistând pe invocarea protecţiei divine şi pe subtile analogii între familia domnitoare şi cea biblică. Puneam la început scena celor şapte Macabei pictaţi alături de mama lor Salomoné în relaţie cu Doamna Chiajna. Cunoaşterea semnificaţiei acestei teme biblice, în care mama celor şapte Macabei nu a ezitat un moment să îşi îndemne la sacrificiu copiii care refuzau să se închine zeilor, dar şi a vieţii şi politicii duse de Doamna Chiajna care şi-a tutelat autoritar copiii, a contextului regenţei, a alianţelor matrimoniale cât mai ilustre căutate pentru fetele sale, dar mai ales convertirea fratelui său Iliaş la mahomedanism dau alt înţeles acestei juxtapuneri de scene.
Repictările din 1815 au atins altarul şi părţile superioare ale naosului.  

         Planul şi structura bisericii au ca referinţă tipul de catholicon de Athos, o biserică în cruce greacă, ale cărei braţe de sud şi de nord se încheie cu câte o absidă. Este acoperită în exterior cu cărămidă, fapt ce îi dă un aspect aparte. O altă filiaţie poate fi stabilită cu biserica Mitropoliei de la Târgovişte, posesoare a aceluiaşi tip de plan central. Nu este singura asemănare, pronaosul cu patru coloane în mijloc este o reluare a exonartexului deschis al bisericii mitropolitane.

Altarul bisericii este flancat de cele două absidiole ale pastoforiilor acoperite cu turle sprijinite pe pandantivi. Semicalota altarului se prelungeşte către naos cu o boltă în leagăn. In centrul naosului se înalţă turla sprijinită prin intermediul pandantivelor pe cele patru coloane ale careului central, spaţiul dintre braţele crucii fiind boltit cu calote. Pronaosul este de asemenea încununat de o turlă sprijinită pe patru coloane octogonale. Biserica a suferit numeroase stricăciuni, refaceri şi adăugiri, dar în urma unor operaţiuni de restaurare din secolul trecut şi-a căpătat într-o oarecare măsură aspectul iniţial. Faţadele din cărămidă aparentă sunt decorate cu două şiruri de arcade oarbe ce se suprapun şi din arhivolte care urmăresc conturul arcelor prin aşezarea cărămizilor pe două rânduri în formă de fierăstrău. Pronaosul este marcat în exterior de coloane în torsadă pe care se sprijină arcadele, putându-se citi, mai bine decât la interior, închiderea golurilor pe care pronaosul le avea în vremea lui Mircea Ciobanul.

Sub clopotniță

    Mănăstirea Snagov a continuat să reprezinte un important edificiu religios voievodal și de artă feudală iar biserica a fost folosită ca necropolă domnească și boierească, păstrându-se pietrele de mormânt ale unor dregatori decapitați pentru trădare sau călugăriți cu forța pentru același motiv ca: Dragomir Postelnicul, Stoica Logofatul, Parvu Vornicul, Ioan Calugarul, Serafim Mitropolitul. In naos, în fața ușilor împărătești, se află lespedea funerară a mormântului (prezuntiv și simbolic) al voievodului Vlad Țepeș. Ipoteza a fost desigur cercetată, dar adevărul nu poate fi încă stabilit cu precizie. Mormântul găsit în pronaosul uneia dintre biserici, care avea piatra funerară de acoperire îndepărtată, conținea în sicriul său putrezit osemintele unui bărbat îmbrăcat în straie scumpe. Unii istorici infirmă ipoteza Snagovului ca mormânt al domnitorului și afirmă cu probe concludente că mormântul său ar putea fi mai degrabă la ctitoria sa de la Comana.


    In interiorul bisericii se pot distinge fresce din sec.al 16-lea, precum și portretele unor personalități de seamă ale vremii: domnitorul Neagoe Basarab cu fiul său, Teodosie, și Mircea Ciobanul, cu familia. Deși, de-a lungul vremii, frescele din Mănăstirea Snagov au suferit numeroase transformări și restaurări, acestea reprezintă încă cel mai mare ansamblu mural care se păstrează într-o biserică feudală din țara noastră.

 Faima de care s-a bucurat Snagovul în epoca feudală s-a datorat și tipografiei instalată aici încă din vremea lui Matei Basarab, în 1643. Cea mai mare înflorire culturală a cunoscut-o însă în vremea lui Constantin Brâncoveanu - la sfârșitul sec.al 17-lea și începutul sec.al 18-lea, când stareț al Snagovului a fost Antim Ivireanu, născut în Iviria (Georgia).

  Prin 1689 - 1690 a fost adus de Constantin Brâncoveanu în Țara Românească. Aici a învățat limbile română și slavonă, precum și meșteșugul tiparului. In 1691 i s-a încredințat conducerea tipografiei domnești din București, în care a imprimat 4 cărți, în limba română și greacă. După 1696 a fost numit egumen la Mănăstirea Snagov, unde a mutat tipografia, imprimând 15 cărți (7 grecești, 5 românești, una slavonă, una slavo-română, una greco-arabă),

In această tipografie, sprijinită mult de Constantin Brâncoveanu, cărturarul Antim Ivireanul a tipărit, pentru prima dată cu litere mobile, primele cărți în limba română cu caractere latine. Astfel, întâia carte cu litere latine a epocii limbii române moderne a fost "Orânduiala slujbei lui Constantin si Elena". Intre 1701 și 1705 și-a reluat activitatea la București, unde a tipărit alte 15 cărți (11 grecești, 2 românești, una slavo-română, una greco-arabă). La 28 ianuarie 1708 a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei. In această calitate, înființează ca și la Râmnicu Vâlcea o tipografie la Târgoviște, unde a tipărit un număr de 18 cărți (5 grecești, una slavo-română, una slavo-româno-greacă, 11 românești), între care se remarcă cele românești.


  In anul 1835, in mănăstirea de pe insula Snagov s-a înființat o școală de reeducare pentru tineret, iar după revoluția din 1848, aici au fost închiși in jur de cincizeci de „pașoptiști”. După secularizarea averilor mănăstirești, în anul 1864, călugării de la Snagov au părăsit insula, chiliile fiind dărâmate, iar biserica părăginită.

 Fostul lăcaș monahal, adică biserica cea mare și clopotnița, au fost restaurate în anul 1904 și apoi în anul 1941, după cutremurul din 1940. O amplă serie de lucrări de reparații și restaurări au fost desfășurate între anii 1966-1967, în vremea patriarhului Justinian. Cutremurele din anii 1977 si 1986 au afectat mult biserica, fiind nevoie de noi lucrări de restaurare, terminate abia în anul 1995.

 Biserica cea mare din Mănăstirea Snagov a fost folosită și pe post de necropolă domnească, aici aflându-se mormântul marelui voievod Vlad Țepeș. De asemenea, tot pe această insulă a murit, în luna decembrie 1662, și bătrânul postelnic Constantin Catacuzino, victimă a intrigilor boierilor în lupta pentru domnie.

 Mănăstirea Snagov ar fi devenit mult mai renumită mai ales după înmormantarea aici a marelui domnitor Vlad Țepeș. Potrivit legendelor, după moartea lui Vlad Tepes, survenită, prin trădare, în anul 1476, în preajma pădurii Băltenilor, călugării mănăstirii au primit trupul și l-ar fi inmormantat crestinește. Inmormântarea s-ar fi petrecut pe ascuns și fără nici un fast, din cauza noului domnitor instalat de turci, care era din familia Dănestilor, dușmani ai lui Vlad Țepeș. Cu toate acestea, adevărul nu poate fi stabilit cu certitudine.

  Biserica mănăstirii Snagovului a deținut numeroase obiecte de cult și de artă feudală, multe dintre ele fiind conservate astăzi la Muzeul de Arta al României. In primul rând ușa paraclisului, datând de la jumatatea sec.al 15-lea, care conține elemente de artă și peisaj executate cu mult simț artistic.
  Se mai păstrează de la sfârșitul sec.al 15-lea un panaghiar de argint aurit, bogat ornamentat și o anaforniță daruită de Radu cel Mare, datând din jurul anului 1500, un chivot dăruit de mitropolitul Varlaam și o cățue oferită de către Antim Ivireanu.

  Din timpul lui Vlad Țepeș insula Snagov era legată de malul lacului printr-un pod lucrat din bârne de stejar. In anul 1821 însă, în urma Revolutiei eteriste, podul a fost incendiat de turci, el nemaifiind refacut până de curând. Se spune ca podul a ars o zi si o noapte, întinzand un drum de flăcări peste luciul apei. Astăzi, la Mănăstirea Snagov se poate ajunge pe o pasarelă din fier, care face legatura între mal și insulă; lucrarile la pasarelă au început în luna iulie a anului 2010, fiind finalizate în luna noiembrie a aceluiași an.

  Până în zilele noastre se mai pot vedea sub apa verzuie a lacului pilonii rupți și înegriți ai fostului pod. S-a folosit de atunci un pod plutitor și bărcile cu vâsle ale localnicilor din satele apropiate.In acest loc apa este foarte adancă și numeroase întâmplări, legende și povești, dar și multe fapte reale, amintesc de cazuri în care luntrile și vaslașii au dispărut pentru totdeauna sub ape.

    In anul 1853 s-a petrecut o scenă înfiorătoare. Un convoi de soldați care avea misiunea să conducă la închisoarea Snagov mai mulți arestați a sosit spre seară pe malul lacului. Comandamentul, grăbindu-se, a încarcat podul plutitor cu un număr foarte mare de arestați, înconjurați de ostași. Pe la mijlocul lacului, podul sfărâmat cu întreaga sa încărcătură s-a scufundat în adâncime. Nu a scapat nimeni, deoarece deținuții erau împiedicați de lanțuri și cătușe grele, care îi legau unii de alții și îi trăgeau la fund, iar soldații erau îngreunați de armament și muniții.

 O ciudată legendă mai circulă și în legătură cu o așa zisa mănăstire prăvălită în apele lacului. Astfel, bătrânii din satele Snagovului povestesc că au auzit din moși strămoși că pe locul mănăstirii din insulă s-ar fi aflat o alta, mai veche și mai frumoasă. In timpul unei furtuni, lăcașul s-ar fi scufundat în ape cu turlă cu tot. De aceea se spune că atunci când bate tare vântul și învolburează apele se aude sunet de clopote ieșind din adâncuri.

     

  Mănăstirea a fost în timpul îndelungatei sale istorii active un important centru monahic dar și de cultură, întrucât domnitorul Constantin Brâncoveanu a înființat aici una din tipografiile sale de cea mai bună calitate. Printre alții, tipografia l-a avut în fruntea sa pe cărturarul Antim Ivireanul, care a tipărit, pentru prima dată cu litere mobile, primele cărți în limba română cu caractere latine. Astfel, întâia carte cu litere latine a epocii limbii române moderne a fost „Orânduiala slujbei Sfinților Constantin și Elena”. Printre altele, Mănăstirea Snagov a adăpostit valori materiale și culturale deosebite, funcționând simultan ca muzeu și bancă. Mănăstirea a adăpostit pentru perioade îndelungate de timp unul din centrele de batere al monedei din Valahia, fiind firesc denumită popular și "bănie". Deloc surprinzător, unii domnitori au folosit așezarea sa strategică nu numai ca loc de refugiu și ascunziș, dar și ca loc de temniță și supliciu.

  Datorită poziției sale strategice remarcabile, fiind construită pe o insulă a unui lac aflat în mijlocul unui codru imens, Codrul Vlăsiei, Mănăstirea Snagov a funcționat adeseori ca loc de refugiu și surghiun. Spre exemplu, după înăbușirea Revoluției de la 1848 din Țara Românească, capii revoluției în frunte cu Nicolae Bălcescu au găsit refugiu la Mănăstirea Snagov.

 Mănăstirea Snagovului nu a fost niciodată închinată vreunei mănăstiri de la Muntele Athos, deşi călugări de la Pantocrator i-au cerut lui Alexandru Iliaş să le-o închine ca metoh, dar sfatul ţării a hotărât să rămână „după obiceiul cel dintâi”.