MĂNĂSTIREA COȘUNA

            Ridicată înainte de sec.al 16-lea, la numai 6 Km de Craiova, pe malul Jiului, în comuna de azi Bucovăț, pe locul fostului castru roman Pelendava, mănăstirea Coșuna, sau Bucovățul Vechi nu a avut doar rol liturgic, ci și rol de fortăreață, întrucât, prin turnul de observație de care dispunea, se semnalau populației Craiovei și din împrejurimi eventualele pătrunderi ale trupelor turco-tătare dinspre Dunăre. Mănăstirea s-a înscris în categoria construcțiilor religioase monumentale din Țara Românească, iar prin moșiile sale întinse a fost una dintre cele mai bogate mănăstiri din țară.

          Așezământ de credință, istorie și legendă, Mănăstirea Coșuna-Bucovățul Vechi este unul dintre valoroasele monumente de cultură și istorie din România datorită păstrării "Cronicii murale de la Bucovăț", care a contribuit la stabilirea unor date istorice necunoscute în alte izvoare, dar și a unor pisanii, inscripții și grafite. Stabilitatea așezării strămoșilor noștri pe acest loc strategic, dar și bogat este si tezaurul de la Mofleni, descoperit in 1936, la locul numit Moara lui Boboc, format din monede romane emise intre anii 109-58 e.A

           Alcătuită din piatră și cărămida vechiului castru roman Pelendava, data construirii Mănăstirii Coșuna — Bucovățul Vechi este indicată diferit în mai multe izvoare moderne, cea mai veche mărturie atestând zidirea ei în anul 1483, informație întărită de marii istorici Bogdan Petriceicu Hașdeu și Nicolae Iorga, care nu au indicat sursa informației.

             Mănăstirea Bucovăț este considerată, pe bună dreptate, cea mai veche biserică din întreaga Craiovă și printre cele mai vechi din Oltenia. Ea a fost ridicată, după părerea specialiștilor, cu mult înainte de sec.al 16-lea, fiind construită din cărămidă romană, în bună parte provenită de la vechiul castru roman de la Pelendava. Cărămida romană s-a găsit de-a lungul timpului în numeroase fundații de clădiri ale Craiovei.

           Actul emis de domnitorul Alexandru al II-lea Mircea, în anul 1571, referitor la o donație făcută de “una Dobra, mare băneasă” este primul document care menționează mănăstirea. Tot în acel an este atestat documentar și primul egumen cu numele de Eftimie (1571 — 1575), în timpul căruia biserica mănăstirii cunoaște prima restaurare radicală efectuată de către marele ban Stepan și de fiul său, Pârvu, în anul 1572.

          Locul ruinelor antice ale fostului castru roman Pelendava, nu a transmis mănăstirii această denumire, ea apărând cu numele de Coșuna pentru prima dată în 1574 într-un act al Mitropolitului Eftimie al Tării Românești, apoi într-un act al lui Mihai Viteazul, din 1594, istoricii deducând că toponimul era foarte cunoscut localnicilor. Cuvântul "coșuna" este de origine slavonă și a fost tradus prin cuvinte ca "pășune", "fâneață", "cosit", îndeletniciri des întâlnite la oamenii de la câmpie. Alți cercetători au asociat cuvântului "coșuna" înțelesul de "kosciuna", cu semnificația de legendă, asociind această denumire cu locul legendar al ruinelor vechiului castru roman Pelendava, sens potrivit căruia "coșuna" ar indica un loc legendar, un monument funerar sau o necropolă.

             "Denumirea de Coșuna îndreaptă atenția și spre alte înțelesuri, care denotă un "sacrilegiu" sau o "profanare". Susținătorii acestei ipoteze fac asocierea cu uciderea, în aceste locuri, a domnitorului Vlad Vintilă de la Slatina (1532-1535), fiul lui Radu cel Mare (1495-1508), venit în pădurile Bucovățului la vânătoare de cerbi. Despre el, în Cronica țării se spune că, ”după ce a ajuns domn, a tăiat mulți boieri și voind să mai taie încă, s-au gândit ei de l-au tăiat pe el pe malul Jiului",

            Conform unei alte vechi tradiții, denumirea de coșuna ar fi legată de faptul că, în trecut, până în preajma Primului Război Mondial, coborau din șinuturile Gorjului și ale Vâlcii coșunarii care împleteau toamna coșuri de răchită recoltată de pe malurile Jiului, pe care le schimbau pe diverse cantități de grâu și de porumb cu locuitorii de la câmpie.

            In anul 1574, mănăstirea a primit printre alte sate și Bucovățul, adoptându-și acest nume după cum apare într-un document din 1580: “Bucovățul unde iaste sventii Nicolae”. Incă de la început, acest locaș s-a bucurat de toate exigențele impuse de strămoșii noștri pentru construirea unei mănăstiri. A fost amplasată într-o regiune cu populație densă, cu o poziție strategică, favorizată de apele Jiului, și cu un cadru natural deosebit de atrăgător datorită codrilor seculari de stejar din împrejurimi.

         Mănăstirea Coșuna — Bucovățul Vechi era închinată Mănăstirii Sf. Varlaam de la Meteora (Grecia), după cum menționează Paul de Alep, unul dintre călătorii care au străbătut Țările Române la sfârșitul domniei lui Matei Basarab și apoi în timpul lui Constantin Șerban, care în însemnările sale a descris cu lux de amănunte și turnul de observație al mănăstirii. In momentul acela, Paul de Alep era arhidiacon și îl însoțea pe tatăl său, Macarie Zaim — Patriahul Antiohiei, care a și scris primul letopiseț al Țării Românești în limba arabă descifrat și prezentat cu multă acuratețe științifică de savantul Virgil Cândea. In descrierea sa arată că aici era o mănăstire închinată Mănăstirii Sf. Varlaam de la Meteora de către ctitorii săi, anume Stepan Banu și Pârvu Cluceru, tată și fiu, cu legături strânse de rudenie cu familia domnitoare. Din descrierea lui Paul de Alep rezultă clar că nu se putea pătrunde în mănăstire decât cu voia călugărilor de aici, care aveau un fel de turn de unde îi observau de la distanță pe cei care veneau și care meritau a li se deschide porțile bine ferecate și făcute din stejar, într-un fel comparabil pentru zilele noastre, din ce s-a păstrat, cu cele de la Mănăstirea Brâncoveni. Mănăstirea avea și un dublu rol important de semnalare a pătrunderii trupelor turco-tătare dinspre Dunăre și de avertizare a populației orașului Craiova de a-și lua măsurile necesare de siguranță și rezistență, cel puțin temporar. Acesta era un sistem al domnitorilor români de a se apăra — prin sistemele de fortificație ale mănăstirilor — în condițiile în care li se interzicea de către otomani să aibă cetăți. Asta se întâmplase de la mijlocul sec.al 16-lea și în Moldova, în timpul lui Alexandru Lăpușneanu, când a fost introdusă obligativitate de dărâmare a cetăților, iar orașele erau practic neapărate.

          Pentru că până azi în afară de biserică nu s-a mai păstrat nici una din vechile clădiri ale mănăstirii, istoricii susțin că o imagine mai completă despre ceea ce a fost odinioară aici s-a putut contura numai prin intermediul documentelor și al descrierilor sporadice transmise de unii călători sau vizitatori îndrăgostiți de acest impresionant monument al ortodoxiei. Clădirile mănăstirii nu au reușit să înfrunte vitregiile vremurilor abătute secole de-a rândul peste ele, precum jafurile și incendiile provocate de dușmani interni sau externi ori calamitățile naturale, precum revărsarea apelor Jiului și cutremurele de pământ, însă documentele atestă că mănăstirea avea clădiri monumentale care înconjurau biserica din trei laturi. Cea mai veche menționare a clădirilor mănăstirii datează din anul 1640 când se vorbește despre chilia egumenului. Peste câțiva ani, Paul de Alep admira incinta de aici, fiind profund impresionat de o cupolă înaltă cu galerie și de fântâna monumentală din fața bisericii, despre care spune că era “un izvor asemenea unui puț adânc din care izvorăște apă”.

            Cezar Bolliac afirma despre “această biserică din timpul banilor, înainte de Negru-vodă, zidită pe ruine romane din cele mai tari și impozante”, că este “cel mai vechi monument românesc care a atestat o civilizațiune pronunțată, în arhitectură și pictură”.

Deși astăzi funcționează ca biserică de parohie, denumirea bisericii închinate Sfântului Ierarh Nicolae a rămas Mănăstirea Coșuna—Bucovățul Vechi. Biserica este ctitoria banului Stepan și a fiului său, Pârvu, fiind construită într-un timp record: 75 de zile (20 iulie-3 octombrie 1572).

        Ca toate mănăstirile închinate, Mănăstirea Coșuna-Bucovățul Vechi nu s-a impus în viața bisericii și a țării printr-o activitate culturală deosebită, mai ales că unii egumeni nici nu știau românește, după cum consemnează cronicarul Dionisie Eclesiarhul, și chiar dacă dintr-un zapis s-a dedus că au fost create unele opere de cultură, probabil că acestea au fost luate de către egumeni când se întorceau la Mănăstirea Varlaam.

        Cu toate acestea, despre biserica mănăstirii unde se află o cronică murală unicat în Țara Românească, cunoscută sub numele de “Cronica murală de la Bucovăț”, se afirmă că aceasta este foarte importantă pentru întreaga istorie a poporului român, fiind pictată într-o manieră specifică epocii bizantine cretane.

           Biserica se înscrie în stilul muntenesc, iar ca element nou decorativ apare brâul median. Soclul impresionează prin decorația data de șirul cărămizilor concave așezate pe muchie. Brâul median împarte fațadele în două registre de firide, terminate sus în arcade. Decorul întregului exterior a fost obținut din straturile paralele de cărămizi aparente cu rosturi largi, alternate cu spații tencuite, intretăiate de cărămizi așezate vertical. Sub streașine se află o bogată cornișă alcătuită din dantelăria zimților de cărămizi în șiruri paralele. Turla acoperită cu tablă este în forma de decagon, cu ferestre înguste. Interiorul are cele trei încăperi clasice: altar, naos și pronaos. Pe bolta pronaosului se văd cele două cupole înfundate ale fostelor turle. Intrarea din pronaos în naos se face printr-o ușa a zidului masiv, gros de circa 1 m. Catapeteasma este din zid de cărămidă. Lumina intră în interiorul bisericii prin ferestre înguste de 20 cm și înalte de 1,20 metri.

           Se înscrie între piesele de rară valoare ale vechii picturi bisericești din țara noastră. Inițial, zidurile bisericii în înterior au fost zugrăvite monocrom, cu ocru rosu, în 1572. Fresca policromă din altar și naos a fost realizată în 1574 de un grup de pictori rămas necunoscut, după cum s-a amintit. Pronaosul s-a pictat mai târziu, in perioada 1579-1589, cu întreruperi între 1583-1585, când Pârvu l-a însoțit pe Mihnea Vodă în exil. Este opera unui pictor mai putin talentat. Din zodiacul pictat in pronaos se cunosc astăzi semnele: Berbecul, Racul, Leul și Fecioara. Catapeteasma s-a pictat în 1873, actuala pictură aflându-se, probabil, peste cea veche. A fost avariată de cutremurul din 1977. Prezintă interes numai prin tematica ei neobișnuită, redând ciclul patimilor. Pe latura din altar a catapetesmei este zugravită scena jertfei lui Avraam. Toate inscripțiile de pe tablouri sunt românești cu litere chirilice. Valoarea bisericii mănăstirii constă și în faptul că adăpostește portretele membrilor familiei domnitoare cum este cel al voievodului Alexandru al III-lea Mircea, Petru Șchiopul (din scaunul Moldovei) în dreapta lui Miloș Voievod, iar intre Milos și Petru este zugrăvit voievodul Vlad Petru, fiul lui Milos. In pronaos, în stânga, pe peretele dinspre apus, se află portretele ctitorilor Stepan (oltean din Grădiștea de pe Olt, născut în primul deceniu al sec.al 16-lea, decedat la 11 dec. 1574) și Pârvu (născut la jumătatea sec.al 16-lea, decedat 1591 sau 1592), descoperite în 1939, sub alte chipuri pictate în 1813. In 1970, pictura bisericii a fost recondiționată, scoțându-se la iveala valoroasa frescă
din sec.al 16-lea.

           Deși necunoscuți, pictorii de aici au fost remarcabili, iar studiile făcute de eminenți cercetători în istoria artei vorbesc de cea mai curată exprimare a artei bizantine de la sfârșitul sec.al 16-lea și printre cele mai importante pentru întreaga istorie și arhitectură. Arhitectura este de tip bizantin cu cruce triflată cu cărămidă aparentă în combinație cu piatră, cu toate elementele definitorii bisericilor de factură bizantină. Ea păstrează, ceea ce este foarte important pentru istoria neamului românesc, prima cronică pictată din Țara Românească, aceasta referindu-se la evenimente din 1574 legate de luptele dintre turci și Ioan Vodă cel Cumplit din Moldova și prezintă elemente genealogice foarte importante asupra unor urmași ai familiei Basarabilor cum au fost Alexandru Mircea și fiul său Mihnea, devenit ulterior Turcitul, dar și despre fratele său din Moldova, Petru Șchiopu, care a ajuns domn după 1574 cu ajutorul Țării Românești.

              Această Cronică, din categoria cronicilor domnești, se poate vedea și astăzi pe peretele vestic al pronaosului bisericii. Deși redactată în limba slavonă, ea a fost scrisă de un român pentru români. Din cuprinsul ei s-a aflat anul nașterii lui Alexandru II Mircea (martie 1529) și al ocupării tronului Țării Românești (7 iunie 1568). (...) Despre pictura bisericii — frescă din sec.al 16-lea, Cezar Bolliac spunea că “nu avem nimic în țară mai frumos și mai vrednic de păstrat”. “Intr-adevăr, ea se înscrie între piesele de rară valoare ale vechii picturi bisericești din țara noastră”, scrie ArhimadritulnVeniamin Micle.

             O cronică asemănătoare cronicii de la Bucovăț, care este unică, este cea a lui Petru Șchiopu de la Suceava, după modelul și influența săsească, pentru că la sași se făceau cronici scurte ale unor evenimente importante din istoria comunității, ceea ce arată și unitatea spirituală a unei zone destul de largi pentru timpul respectiv. Fresca din pronaos redă toate sărbătorile principale ale anului aranjate cronologic după modelul bizantin, încât călugării care oficiau acolo slujbe să cunoască aceste sărbători. Ar mai fi numeroase însemnări care nu au fost în totalitate descifrate, scrise în limba greacă, slavonă cu caractere chirilice pe diverse părți ale zidurilor care se mai păstrează. În apropiere este Pelendava Romană, deci este o continuitate spirituală și militară a unor momente din istoria neamului din istoria dacică, romană și postromană și în același timp și o conștiință de neam pentru cei care lucraseră sau trăiseră în această zonă.

             Din cauza incendiilor provocate de cârjalii, a luptelor cu turcii purtate în aceste locuri (1812), a luptelor de la Mofleni (1828) dintre panduri și ruși, pe de o parte, și turci, pe de alta, precum și a unei revărsări a Jiului care a rupt terenul din fața bisericii, iar clopotnița și turnul s-au prăbușit, după 1834 egumenul hotărăște strămutarea obștei călugărilor pe malul opus al Jiului, unde au zidit Mănăstirea Bucovățul Nou, sfințită în anul 1843 de Timotei Eudoxiados, primul episcop vicar al Craiovei.

            Odată cu secularizarea averilor mănăstirilor închinate (1864), proprietățile Mănăstirii Coșuna-Bucovățul Vechi devin bunuri ale statului, iar aceasta rămâne în părăsire. După 10 ani, credincioșii localnici s-au gândit să o restaureze și să o transforme în biserică parohială, prilej cu care a fost refăcută și pictura în detrimentul celei vechi, unul dintre localnici — Sandu Preda, pictându-se în biserică.

         Începând cu 1896, biserica intră din nou într-o perioadă de ruină, iar după Primul Război Mondial, este protejată de fosta Comisiune a Monumentelor Istorice, care o restaurează în forma actuală (1926-1929). In 1948 s-a restaurat învățământul teologic în clădirile anexe ale lăcașului, Mănăstirii Coșuna — Bucovățul Vechi i se încredințează misiunea de a adăposti Seminarul teologic mitropolitan “Sfântul Grigore Teologul” care își are originea în Școala de cântăreți bisericești a Arhiepiscopiei Craiovei, formată din contopirea celor trei școli de cântăreți care funcționau în Craiova, Turnu Severin și Târgu Jiu.

Valoarea cultural-istorică a mănăstirii este dată de cronica murală aflată pe peretele vestic al pronaosului, scrisă în slavonă și descoperită în 1939, sub un strat de culoare, aplicat cu prilejul restaurării din 1873. Ea se referă la voievodul Alexandru al III-lea Mircea, Milos Vodă, Petru Voievod și Ioan Voievod al Moldovei. A fost scrisă în 1574 și este cunoscută sub numele de Cronica murală de la Bucovăț. După reforma învățământului din 1948, la mănăstirea Coșuna-Bucovățul Vechi a luat ființă Seminarul Teologic, deschiderea cursurilor având loc la 15 ianuarie 1949. Atunci exista o singura casa cu etaj (care avea șase camere mari și doua mici), construită de călugări înaintea ultimului război mondial. La parterul acestei case au funcționat cele două clase de elevi, cancelaria, magazia, bucătăria, călugării locuind în chiliile de la etaj. Intre 1950-1959 au fost construite noi clădiri necesare funcționarii seminarului. In continuare, s-au făcut lucrări de renovare și la biserică, aceasta fiind redeschisă pe 17 ianuarie 1971. Alte lucrări de consolidare la biserică au fost făcute în 1978, după cutremurul din 1977.



Acum, se săvârșește zilnic Utrenia și Vecernia, iar de trei ori pe săptămână Liturghie, atât pentru practica liturgică, cât și pentru educația duhovnicească a elevilor. Crescând numărul elevilor, au fost necesare noi construcții. In timpul păstoririi IPS Mitropolit Teoctist (1973-1977) s-a întocmit documentația, iar la 12 aprilie 1976 s-a pus piatra de temelie a noii clădiri, care continua vechile ziduri din jurul mănăstirii Coșuna-Bucovăț. IPS Mitropolit Nestor (Vornicescu) preluând conducerea Mitropoliei Olteniei, a depus eforturi pentru terminarea construcțiilor și astfel seminarul și-a început cursurile anului școlar 1977/1978 în noua clădire.