MĂNĂSTIREA JITIANU

               Mănăstirea ce aduce aminte de strălucite bătălii ale strămoșilor noștri se află la 8 Km sud de Craiova, pe șoseaua Craiova Calafat și în partea de răsărit a satului Braniște.Ea are hramul Sfântul Dimitrie și alături de mănăstirea Coșuna este unul dintre cele mai importante așezăminte bisericești din jurul Craiovei. 

                După tradiție, aici a fost o bisericuță din lemn ridicată de Mircea cel Bătrân, ca mulțumire a victoriei de la Rovine și în memoria celor căzuți acolo. Unii autori îmbracă părerea că marea bătălie de la Rovine ar fi avut loc în sudul Craiovei, ceea ce este o ipoteză eronată. Bătălia se pare că s-a dat pe dealurile și pădurile Radovanului.  Mărturiile vin să dovedească că prima biserică de piatră de la Jitianu a fost ridicată de însuși proprietarul terenului de la Balta Verde (com. actuală Branște), stolnicul Jitian. Zidirea locașului actual, a avut loc între anii 1654 – 1658 și este a doua biserică de piatră, ca vechime, din ținutul Craiovei, după mănăstirea Coșuna.
Stolnicul Jitian a făcut parte timp de șapte ani (1514-1521) din Sfatul domnitorului Neagoe Basarab, fiind fiul lui Staco logofăt din Bucov și al Caplei, fiica lui Vlad voievod Călugărul. Nepot de domn și fiu de mare boier, ce a fost mare logofăt timp de două decenii, se poate considera că stolnicul Jitian a avut puterea să ridice în preajma Craiovei o mănăstire. Din puținul care se știe despre viața aceastei mari rude domnești, Jitian pare să fi avut urmași, astfel că posibila lui ctitorie ar fi trecut în posesia rudelor sale, poate ale acelora care au stat în scaunul domnesc. Spre exemplu, Radu de la Afumați era și el nepot al lui Vlad Călugărul, fiind fiul lui Radu cel Mare, fratele Caplei, soția lui Staico din Bucov. Radu de la Afumați și Jitian stolnic au fost veri primari.        

            Prima menționare scriptică a unui nou locaș de cult, ce se ridica din nou pe aceste meleaguri dar urcând pe scara veacurilor în sec.al 16-lea; este numită pentru prima dată Mănăstirea Jitianu. Vom observa că mergând pe firul istoriei și a timpului, Mănăstirea Jitianu are parte de refaceri succesive și deci o întreagă succesiune de ctitori. Părerile și opiniile istoricilor sunt diferite în privința ctitorilor, și aceasta datorită faptului, că documentele și hrisoavele mănăstirii din cele mai vechi timpuri au fost pierdute sau odată cu închinarea acestui locaș la Mănăstirea Sf. Pavel din muntele Athos, luate de egumenii greci la 1864, odată cu secularizarea și duse în Athos. O mențiune documentară datată din 22 feb. 1779, atestă distrugerea documentelor de la Mănăstirea Bistrița, unde erau și cele ale Mănăstirii Jitianu „s-au prăpădit la Mănăstirea Bistrița în peșteră, precum la multe mănăstiri și cărți de moșie boierești” O altă atestare documentară a celor întâmplate, o prezintă cererea egumenului Dionisie al Jitianului, de la 7 oct.1782 care afirma „și în vremea răzmeriții, s-au întâmplat de s-au luat cărțile de turci”, fiind vorba de conflictele armate între imperiul otoman, habsburgic și țarist; finalizate prin pacea de la Belgrad.

               In sprijinul afirmației că mânăstirea a existat la începutul sec.al 16-lea sunt mai multe documente. Exemplu: la 6 iunie 1607, satul Jimnic de lângă mânăstire este vândut marelui ban Preda Buzescu pentru douăzeci de mii de aspri, care sunt dăruiți așezământului. La 8 oct. 1612, Maria Stolniceasca dă o carte mânăstirii Jițianu ce este metoc la sfințitul Pavel de la Sfetagora, prin care îi dăruiește un sălaș de țigani.  Istoricul Nicolae Iorga îl menționează în “Inscripții”, ca fondator al mânăstirii vechi de la începutul sec.al 16-lea, pe stolnicul Jitianu. Cercetând documentele, s-a constatat că încă din 12 mai 1613 mânăstirea Jitianu avea peste jumătate din satul Jimnic, iar la 7 noiembrie 1616, Alexandru Ilieș Voievod scutește de dări și impozite Jimnicu, partea mânăstirii Jitianu. La 16 aprilie 1625, mânăstirea Coșuna vinde mânăstirii Jitianu funia de pământ cu opt mii de aspri galbeni.

            Un autor afirmă că întemeietorii mânăstirii ar fi fost boierii craiovești – Banoveți (Barbu, Pârvu, Daniel), care au înălțat zidire din din motive de evlaviei și al apărării împotriva urgiilor otomane. Documente de mărturie nu există însă, cu toate că aceștia erau boierii cei mai avuți din regiune și căceea ce au ctitorit în nordul Olteniei nu s-a asemănat arhitectonic cu Jititianu. O grijă a lor pentru acest lăcaș se poate datora grijii ce o purtau a tot ce era de valoare în zona Olteniei și tot așa se explică și faptul că în continuare a fost luată în îngrijire ctitoricească de urmașii Craioveștilor, dintre care unii au ajuns domnitori: Radu Vodă Șerban, Constantin Vodă Brâncoveanu și chiar de Ștefan Cantacuzino. Mai înainte de 1628, mânăstirea Jitianu se afla închinată mânăstirii Sf Pavel de pe Muntele Athos. Din alte documente rezultă că înainte de doamna Bălașa, se mai găsesc menționați drept ctitori ai locașului boierii Bengești și Maria din Obede, ale căror oseminte au fost îngropate la mânăstire.

oaște și icoane făcătoare de minuni.

          Inceputul relațiilor dintre Țara Românească și Mănăstirea Sfântul Pavel de la Muntele Athos pare a fi din vremea lui Radu cel Mare care îi dăruiește un obroc de 5.000 de bani, iar călugărilor trimiși în țară după bani, câte 500 de bani. La puțin timp  după domnitor, banul Barbu Craiovescu și frații săi au dăruit, la 28 ianuarie 1501 un obroc anual de 2000 de așpri, iar fraților care vor veni de Bobotează după bani, câte 100 de aspri. Mai târziu, Radu de la Afumați a urmat exemplul înaintașului său darnic. In schimbul acestor danii extrem de culante cei de la Muntele Athos trebuiau determinați să răspundă cu moaște și icoane făcătoare de minuni. Un schimb păgubitor pentru țară.

                

           Numele mănăstirii Jitianu, pare a fi dat în cinstea celui ce deținea pământul pe care se afla propriu-zis biserica; și anume stolnicul Jitianu care făcea parte din sfatul Domnitorului Neagoe Basarab între 8 mai 1514-14 iul. 1521. Este cea mai viabilă ipoteză, în contextul în care nimeni dintre frații craiovești nu dețineau acest nume. In unele scrieri vechi însă ea este numită Mănăstirea Jitia, iar „ca semantică a cuvântului, în limba slavonă Jitia înseamnă liniște”. Se pare că la începutul sec.al .16, mănăstirea era în plină dezvoltare, devenind un adevărat complex monahal, ce deținea numeroase proprietăți și pământuri. Daniile locale încep să se facă Jitianului mai ales de către localnicii bogați ai Craiovei
          Drept ctitor renovator apare la timpul său domnitorul Matei Basarab.Domnitorul Matei Basarab, care conform unui hrisov domnesc face și el parte din rândul ctitorilor; recomandă să se reînfrumusețeze acest locaș cu o nouă biserică, de această dată mai mare, mai impunătoare; anume cea actuală. Matei Basarab a făcut o călătorie la Craiova în jurul anului1650 când a decis ridicarea de isnoavă a bisericii Sfântul Dumitru și a Fântânii Popova. Cu acea ocazie s-a interesat, probabil, și de lăcașul de la Jitianu, ctitorie boierească. Cu două decenii înainte de a deveni domnitor, în anul 1612, lăcașul apare menţionat ca metoc la Muntele Athos, la Cuviosul Pavel. Atunci mare boier fiind, Matei Basarab a înzestrat mănăstirea cu o pădure de frasini, un adevărat monument al naturii,

              Actuala mânăstire, construită între anii 1654 – 1658, deci după moartea lui Matei Basarab, a fost zidită în parte de doamna Bălașa, soția domnitorului Constantin Basarab Cârnu. Actul ctitoricesc este menţionat pe piatra mormântului ei de la Târgovişte. Constantin Basarab a fost fiul lui Radu Șerban, domn al Țării Românești, fiind descendent al Craioveștilor și al Basarabilor din Oltenia și probabil din această cauză ctitoria Jitianu a fost atribuită direct Craioveștilor, de un autor, care a ținut numai de danii.
              Prima descriere a mănăstirii celei de a doua, construită de Bălașa, a făcut-o, ca și în cazul altor lăcațuri, Paul de Alep: "râul Jiu curge în apropierea sa, de jur-împrejurul mănăstirii este un lac care nu poate fi trecut nicăieri, ci trebuie să ocolești vreo două ceasuri pentru a ajunge la mănăstire, care este așezată în mijlocul pădurilor". Inainte de al doilea război mondial cursul Jiului a fost regularizat, iar bălțile din jurul mănăstirii au secat treptat. Totuși au fost timpuri în care viiturile răului au adus apele su inundat totul în jurul mănăstirii și au intrat chiar în lăcaș.

            Mănăstirea a terminată în 1701 de egumenul Popa Luca de la Sfetagora și de Petru Obedeanu, mare armaș, cu ajutorul marelui domnitor Constantin Brâncoveanu.

         Pe lucrările de renovare din anul 1701, și-a pus amprenta și domnitorul Constantin Brâncoveanu, Acesta a construit chiliile şi a închis biserica cu tindă, aceasta devenind mai târziu pentru biserică un pronaos închis. Printre picturile aplicate în această perioadă se numără şi gravura Sfântului Pavel Xiropotamitul, dovadă că biserica era încă închinată la Sfântul Munte. La această tindă s-a adăugat în 1787 o clopotniţă, construită pentru a servi drept turn de apărare împotriva cetelor de turci care prădau adesea aceste zone. Așa se explică de ce clopotniţa apare disproporţionat de robustă în raport cu biserica, ea servind nu numai ca turn de apărare, ci și ca depozit în care se adăposteau bunurile obştii. Cu toate că rolul ei era unul de apărare, frumosul stil brâncovenesc în care este construită face din Mănăstirea Jitianu un ansamblu armonios şi atrăgător care şi-a păstrat neschimbată frumusețea până în zile noastre. Biserica în formă de cruce urmează tipul de construcţie al mănăstirii Bucovăţ şi al celor de la Sfântul Munte, cu o singură cupolă cilindrică. Clopotniţa alipită de biserică (în partea de apus) este o construcţie mai nouă (probabil, de la sfârşitul sec.al 18-lea, în stil brâncovenesc); faţă de silueta bisericii este prea masivă, fapt ce-i dă o înfăţişare aparte.

Tot atunci au fost zugrăvite tinda și chiliile, după cum arată inscripția din 1731. Arhimandritul  Dorotei Craioveanul face și el reparații bisericii în 1812. Alte reparații s-au făcut prin 1856, când a fost restaurată și pictura despre care nu există alte date.

Datorită mediului umed unde era situată poziția mănăstirii, biserica ca și întreg complexul mănăstiresc au trecut printr-o succesiune de renovări, de-a lungul secolelor; dar cu toate acestea spre finele sec.al 18-lea și începutul sec.al 19-lea, biserica s-a deteriorat progresiv și mai ales datorită situației acelor vremuri vitrege, a devenit o ruină și părăsită..

               După secularizarea averilor mânăstirești din 1864, la Jițianu n-a mai fost viață monahală, călugării fiind împrăștiați pe la alte lăcașuri monahale.. A rămas ca biserică parohială a satului Balta Verde.  In anul 1914 lăcașul a fost închis pentru că ajunsese într-o stare avansată de degradare.

          Intre anii 1864 – 1873, în chiliile mânăstirii a funcționat prima Școală Superioară de Agricultură mutată mai apoi la Herăstrău, unde activează astăzi Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Bucureşti.

               In anul 1877, în timpul Războiului de Independenţă, biserica mănăstirii a servit ca depozit de obuze, iar chiliile au fost folosite ca spital pentru ostaşii români răniţi pe front. Mai mulţi ostaşi români au fost îngropaţi în curtea mănăstirii, lucru care se poate observa şi astăzi prin crucile aşezate în spatele bisericii. După război, mănăstirea a fost trecută pe lista monumentelor istorice, însă ignorată total şi lăsată în ruină.

             Cu ocazia unei vizite la domeniile regale de la Segarcea din în vara anului 1925, regina Elena, mama regelui Mihai, a trecut cu trenul pe calea ferată din apropiere, observând somptuoasa construcţie. Din suita reginei făcea parte şi marele istoric Nicolae Iorga, pe atunci preşedintele Comisiei Monumentelor Istorice. La cererea Alteţei Sale, acesta deapănă întreaga istorie a mănăstirii. Impresionată fiind de trecutul ei tumultos, regina va vizita la întoarcere mănăstirea, însărcinându-l pe Nicolae Iorga cu reînfiinţarea lăcaşului ca mănăstire de maici. Între 1925-1932, Comisia Monumentelor Istorice avea să refacă în întregime biserica, resfinţirea ei având loc la 13 noiembrie 1932.

              In anii 1925 – 1932, Comisia Monumentelor Istorice, ajutată și de credincioșii dimprejur, a reparat biserica, fără a-i aduce modificări esențiale. Uitată de vremuri și de oameni, locașul se ruinase aproape complet, păsările cerului fiind singurele ființe ce sălășluiau aici. Neavând acoperiș, pictura se degradase în mare parte, datorită ploilor și zăpezii iar interiorul ei era destul de agravată necesitând o urgentă refacere. Lucrările de renovare au durat câțiva ani buni; pentru a reda splendoarea acestui sfânt locaș; în mare parte renovările rezumându-se doar la biserică și nu la întreaga mănăstire. La 13 noi. 1932, se redeschide în mod oficial sfântul locaș, pentru slujire și primire a credincioșilor.

          După 1939, mânăstirea a fost locuită de maici. Acestea au construit chiliile actuale, și-au înființat ateliere de țesătorie, cusături și covoare. In continuare au fost ridicate și construcțiile gospodărești.In acest fel se putea întreţine şi viaţa mănăstirii, fără să fie lăsate la o parte nevoile spirituale. In perioada stăreţiei maicii Fevronia, Mănăstirea Jitianu a cunoscut perioada ei de glorie ca mănăstire de maici.

Din 1960, aceasta a intrat în declin, ultimele maici fiind obligate de regimul comunist să părăsească mănăstirea. După mai multe încercări, mănăstirea a fost reînfiinţată în anul 2001, tot ca mănăstire de maici. În prezent, viaţa monahală de la Jitianu a căpătat o nouă direcţie, ea devenind, de curând, mănăstire de călugări.

           Ultima acțiune de renovare, s-a inceput în anul 2010, sub directa îndrumare al Î.P.S Părinte Irineu, și pe timpul actualei obști de călugări ce se ridică la un număr de opt.

                Inainte de intrarea în incinta mânăstirii, este o plantație pomicolă și alături de ea plantația de duzi a lui Cuza Vodă, care este îngrijită și protejată ca monument istoric.

                In perioada arhipăstoririi mitropolitului Teoctist, în spaţiile fostului atelier de ţesătorie al Mănăstirii Jitianu a fost înfiinţat un muzeu pentru a adăposti Colecţia de obiecte de artă bisericească ce aparţinea Arhiepiscopiei Craiovei. În patrimoniul muzeului se aflau obiecte de artă specifică bisericească, de diferite genuri: pictură de icoane, sculptură în lemn, broderii şi ţesături din domeniul vechilor creaţii artistice româneşti şi ale artei populare, provenind din judeţele Gorj, Mehedinţi şi Dolj. Acestora li s-au adăugat diverse donaţii şi achiziţii. Majoritatea exponatelor făcea parte din zestrea vechilor biserici din lemn aflate pe perimetrul celor trei judeţe. Un interes aparte l-a prezentat şi colecţia de cruci funerare din piatră, adunate din satele de pe malul Dunării, aparţinând celei de a doua jumătăţi a sec.al 19-lea. Ulterior muzeul a fost desfinţat, exponatele fiind împărţite muzeelor din oraşul Craiova.