MĂNĂSTIREA SINAIA

           La poalele Munților Bucegi, spre terminația de apus a unui pinten de munte cu tereminația netedă dintre Valea Peleșului și Valea Rea, spătarul Mihail Cantacuzino a construit Mănăstirea numită Sinaia, între anii 1690-1695.

          Inainte ca la poalele Muntelui Furnica, din masivul abrupt al Bucegilor, să se ridice acest edificiu, vechi de peste 300 de ani, pe aceste locuri se intindeau păduri de brazi seculari care acopereau și întunecau locul. Putini călători se încumetau să treacă prin acele locuri, dar cu toată pustietatea naturii vegetale și greutatea drumului, aici trăiau în liniște călugări solitari, care-ți înalțau privirile spre vârf de munte și valuri de brazi.

                Mănăstirea Sinaia, supranumită „Catedrala Carpaților”, situată într-un cadru natural feeric, datează din sec.al 17-lea și reprezintă identitatea istorică a orașului, fiind prima construcție pe acest sălbatic teritoriu. Fondatorul Mănăstirii Sinaia, spătarul Mihai Cantacuzino care împreună cu mama sa, Elena și cu sora sa Stanca, a făcut un pelerinaj la Locurile Sfinte (Ierusalim, Nazaret etc.), ajungând cu această ocazie la Muntele Sinai unde s-a rugat în Mănăstirea Sfânta Ecaterina a rămas impresionat de cea ce a văzutț Așa că s-a hotărât ca la întoarcerea în Țara Românească, să construiască în munții românești și să închine Sfintei Fecioare Maria, o mănănăstire care să poarte numele Muntelui Sinai. Importanța Muntelui Sinai ține de istoria și tradiția biblică, aici Moise primind tablele legii cu cele zece porunci.

                  Incă din sec.al 15-lea acești călugări s-au adăpostit în crăpăturile stâncilor și în peșterile acestor munți, iar mai târziu în bordeie de piatră și schituri de lemn. Călugării pustnici de aici au apărut în aceste păduri de la poalele muntilor, după caderea Constantinopolului (1453), atunci când trebuiau să aleagă între lepădarea de credința lor străbună sau păstrarea ei cu evlavie, părăsind curajul luptei armate pentru ea. Schimnicia era o veche atitudine de protejare bizantină față de greutățile vieții cotidiene, atitudine care a fost combătută cu tenacitate de împărații luptători împotriva necredincioșilor.

              Așa au fost construite și cele două schituri mai vechi decât mândra mănăstire: Schitul Sfânta Ana, la cinci kilometri de mănăstire și Schitul Sfântul Nicolae, la o distanță de un kilometru de mănăstire. Schitul Sfanta Ana, ridicat în 1453, a fost mai degrabă o mică capelă pentru pustnicii de prin împrejurimi, care se adunau o dată pe săptămână la rugăciunea comună și împartășirea cu Sfintele Taine. Cel de-al doilea schit, Schitul Sfântul Nicolae, a fost construit în anul 1580. Deși numărul acestor pustnici a fost mare, alte sălașe în afara celor două schituri menționate nu se cunosc.

              Legenda spune că în acest loc, într-o poiană singuratică, langă un izvor de apă, care a ramas până azi să confirme cu prezența sa o tradiție venerabilă, un călugăr a auzit într-o noapte de august a anului 1683, glasuri îngerești care preamăreau pe Maica Domnului. Călugărul păzitor al Schitului Sfântul Nicolae de pe muntele Molomat, la 15 august, după rugaciune, a avut vedenia care va determina ca frumusețea locurilor și mareția munților să fie întregită prin construirea unei mănăstiri "din dumnezeiască râvnă" a spătarului Mihail Cantacuzino.

             Pe căi norocoase monahul a ajuns la spătarul Mihai Cantacuzino și i-a povestit despre vedenia sa. Luând astfel, cunoștință de vedenia călugărului, marele spătar, însoțit de vătaful plaiului și de călugăr, a urcat în sus pe apa Prahovei, străbătând strâmtorile, până sus în plai, în locul unde călugărul primise minunatul semn divin. Aici, spătarul s-a bucurat mult de frumusețea locului, de mareția munților și de susurul apelor limpezi. Gândindu-se însă la pustietatea locului unde se aflau și la greutatea drumului pe care l-au străbătut, spătarul Mihail Cantacuzino a considerat că nu-și va putea materializa gândul de demult și că nu-și va putea îndeplini făgăduiala tainică către Dumnezeu. Vataful plaiului, care il însoțise (de la Campina), l-a încurajat, angajându-se să aducă muncitori cu brațele și căruțele din munți, iar lemn și piatră se găseau la fața locului.

               Spătarul încurajat, a început astfel, în anul 1690, construcția mănăstirii, pe care o dorea o ctitorie "in amintirea Sinaei celei mari", aducând la îndeplinire gândul său de mulțumire și recunoștință adresat lui Dumnezeu. El va terminat de zidit mănăstirea abia în anul 1695, din cauza greutăților drumului pentru transportul materialelor și al oamenilor, care "numai vara puteau lucra în acea pustietate".

                 La data de 15 august 1695 a avut loc tarnosirea ctitoriei cantacuzine, la sfintire luând parte însuși voievodul Constantin Brâncoveanu și mitropolitul Țării Românești, Teodosie. Noua ctitorie din munții Bucegi avea, potrivit dorinței ctitorului, înfățișarea unei adevarate fortărețe, de forma unui patrulater, cu ziduri puternice, groase și înalte. Pe fiecare latură a incintei au fost ridicate chiliile, iar la mijloc biserica.

             La început mănăstirea a fost construită să adăpostească doisprezece călugări (după modelul Mântuitorului Iisus Hristos care și-a ales doisprezece apostoli), dar cu timpul numărul a crescut fiind necesară construirea unei alte biserici mai mari și a unor chilii suplimentare. Noile construcții (ceea ce se numește astăzi curtea nouă), au fost realizate între anii 1842-1846, prin grija starețului Ioasaf și Paisie. Datorită poziției sale strategice, Mănăstirea Sinaia va cunoaște numeroase invazii turcești și austriece, care vor distruge parțial mănăstirea.

                La început mănăstirea a fost construită să adăpostească doisprezece călugări (după modelul Mântuitorului Iisus Hristos care și-a ales doisprezece apostoli), dar cu timpul numărul a crescut fiind necesară construirea unei alte biserici mai mare și a unor chilii suplimentare. Noile construcții (ceea ce se numește astăzi curtea nouă), au fost realizate între anii 1842-1846, prin grija starețului Ioasaf și Paisie. Datorită poziției sale strategice, Mănăstirea Sinaia va cunoaște numeroase invazii turcești și austriece, care vor distruge parțial mănăstirea.

Biserica veche - Sinaia

                Pelerinul care ajunge la Mănăstirea Sinaia, nu găsește aici doar trei sute de ani de istorie, ci un adevărat muzeu de artă și de spiritualitate românească. Vechea biserică este construită în stilul brâncovenesc, arhitectură caracteristică Țării Românești, stil ce poartă numele Domnitorului Constantin Brâncoveanu (martirizat, la Constantinopol, de turci în 1714). Acest stil, de influență barocă, are drept caracteristici coloanele sculptate în piatră și ornate cu motive florale și vegetale (floare de crin, frunză de stejar, etc.). În general bisericile ortodoxe sunt formate din: pronaos, naos și altar, iar stilul brâncovenesc adaugă acestora trei pe cea de a patra sub forma unei camere deschise susținută de coloane, pridvorul.

            Deosebit de important este portalul bisericii care este sculptat, reprezentând la dreapta pe Moise cu Tablele Legii, și în partea stângă pe fratele lui, Aaron, cu toiagul înfrunzit. La mijlocul portalului se găsește stema familiei fondatoare - familia Cantacuzino - vulturul bicefal ce ține în gheare semnele imperiale ale puterii: sceptrul și crucea. Pictura din pridvor și naos este cea originală, realizată de Pârvu Mutu Zugravul, pictorul preferat al Cantacuzinilor.

              Cupola pridvorului este pictată cu scene din viața Sfintei Ecaterina (ocrotitoarea mănăstirii de la Muntele Sinai), din viața Sfântului Gheorghe (protectorul Moldovei și al militarilor) și a Sfântului Dumitru (ocrotitorul Țării Românești). Pronaosul este dominat de tablou votiv care îl reprezintă pe fondatorul Mănăstirii, Mihai Cantacuzino, înconjurat de cei optsprezece copii (mulți dintre ei fiind adoptați), de prima și a doua soție, precum și de alți membri ai familiei Cantacuzino, începând cu Neagoe Basarab (1512-1521), apoi Radu Șerban, Constantin Șerban, Constantin Cantacuzino, domnitorul Șerban Cantacuzino (pictat cu o coroană pe cap și cu crucea în mână ca cel carte a trecut deja la cele sfinte), și alții.

               De remarcat că pictorul Pârvu Mutu Zugravul, în măiestria lui, a reușit să transmită cu multă fidelitate mesajul fondatorului, acela al milei creștine (în aproape toate scenele iconografice personajele sunt pictate cu mâna întinsă). Într-un document al epocii, Mihai Cantacuzino consemna: Iubește și miluiește pe aproapele tău, cercetează pe cel bolnav și sărac și adăpostește în casa ta pe cel oropsit. De remarcat și faptul că el este cel care a construit primul spital în Țara Românească - Spitalul Colțea, în București, și că toată viața sa a încurajat operele caritabile. Dintre ctitoriile lui Mihai Cantacuzino se mai pot aminti: Biserica și spitalul Colțea, Biserica Fundenii Doamnei din București, Schitul Titireciu din Oltenia, o biserică la Râmnicu Sărat etc.

           Mănăstirea Sinaia are de asemenea un frumos paraclis, care datează din aceeași perioadă - 1695. Paraclisul este o mică biserică, o capelă, specifică mănăstirilor și reședințelor episcopale sau       mitropolitane unde se desfășoară slujbe zilnice. Arhitectura sa joasă, precum și pictura sa originală înnegrită de trecerea timpului, creează fiorul religios al catacombelor primelor secole ale creștinismului. 

                In cea ce privește mesajul dogmatic și istoric al picturii se cuvine menționată originalitatea sa, mai ales în pronaos unde, asemenea unor clișee de film, sunt prezentate ultimele momente din viața pământească a Mântuitorului Iisus Hristos: Trădarea lui Iuda; Prinderea lui Isus în Grădina Ghetsimani; Judecata lui Isus de către cei doi judecători ai Sinedriului evreiesc, Ana și Caiafa; Judecarea și condamnarea la moarte de către guvernatorul roman Pontiu Pilat; Biciuirea;

Drumul Crucii către Golgota Răstignirii; Răstignirea între cei doi tâlhari.

           Tot în curtea vechii mănăstiri, lângă paraclis, se găsește cavoul lui Tache Ionescu, prim-ministru în perioada Primului Război Mondial, care a avut un rol foarte important în unirea țărilor române după război. Fiind bolnav, s-a vindecat la Mănăstirea Sinaia, lăsând prin testament dorința de a fi îngropat la mănăstirea unde s-a însănătoșit. Alături de sarcofagul său se găsește bustul celei de-a doua soții, Adina, bust sculptat în marmură albă de sculptorul italian Roscitano, la Roma, în septembrie 1926.

             Așezată într-o incintă nouă și închinată Sfintei Treimi, Biserica mare a fost construită din piatră și cărămidă între anii 1842-1846 prin străduința călugărilor care locuiau aici.

           Deteriorată de mai multe ori, ea a fost parțial reconstruită între anii 1893-1903 și renovată complet după planul arhitectului George Mandrea. Pictura în ulei a fost executată pe fond de aur mozaicat, în stil neobizantin, de pictorul danez Aage Exner. Acesta a realizat o sinteză a culturii arhitecturale religioase românești, o biserică cu ziduri groase și contraforți puternici, caracteristice mănăstirilor din Moldova pe care a grefat elementele specifice ale stilului brâncovenesc din Țara Românească. Un brâu de ceramică smălțuită de culoare verde, format din trei linii răsucite din loc în loc, înconjoară exteriorul bisericii; este simbolul unității Sfintei Treimi într-un singur Dumnezeu, precum și a celor trei principate românești, Transilvania, Moldova și Țara Românească, unite într-o singură țară: România.

        Tabloul votiv din biserica mare ne prezintă cinci personaje: Mitropolitul Primat Iosif Gheorghian care a resfințit biserica în 1903, Regele Carol I reprezentat în costum de ofițer, mâna stângă sprijinind-o pe o coloana de piatră căreia îi lipsește un colț (aluzie la regatul României de unde lipseau Bucovina, Basarabia și Transilvania), Regina Elisabeta (cu pseudonimul de poet Carmen Sylva), ținând de mână pe Principesa Maria (singurul lor copil mort la o vârstă fragedă), ultimul din tablou fiind spătarul Mihai Cantacuzino.

Biserica nouă

           In biserică există una din cele mai remarcabile piese din Mănăstirea Sinaia: epitaful executat de Ana Roth. Este lucrat cu acul și cu fir de aur și mătase colorată pe pânza de bumbac. Confecționarea acestuia a durat trei ani (1897-1900), iar epitaful respectiv este înregistrat în catalogul U.N.E.S.C.O..

            In naos se găsesc scaunele rezervate familiei regale unul cu blazonul regal și emblema Nihil sine Deo (Nimic fără Dumnezeu), și cel al reginei Elisabeta având încrustate inițialele E.D. (Elisabeta Doamna).

         Prin grija Regelui Carol I, biserica mare a Mănăstirii Sinaia a fost înzestrată cu energie electrică, fiind prima biserică și mănăstire ortodoxă din România care a fost electrificată. Familia regală a locuit în timpul vacanțelor la Sinaia, la mănăstire o perioadă de 11 ani, începând cu 1871. După mutarea lor la castel, când s-au sărbătorit 200 de ani de la fondarea mănăstirii s-au amenajat în aceste spații (vechi reședințe regale) un muzeu religios care funcționează și astăzi și care a fost primul muzeu religios românesc. Muzeul mănăstirii conține obiecte de cult, prima Biblie tradusă și tipărită în romănă la București (prin grija domnitorului Șerban Cantacuzino, în 1688) și o superbă colecție de icoane.

            Pentru cei pasionați de arta religioasă se poate menționa că la Mănăstirea Sinaia se găsesc cinci tipuri de cruci: crucea lui Ștefan cel Mare (care se găsește pe cupola vechii biserici), crucea grecească (cu brațe egale și care se găsește deasupra intrării în biserica mare), crucea latină (cu brațe inegale pe turnurile pronaosului marii biserici), crucea slavă (de inspirație barocă, cu mai multe brațe orizontale, pe cupola centrală a marii biserici) și soarele înscris într-o cruce latină (pe turnul clopotniței).

              In ciuda faptului că Mănăstirea Sinaia este rezultatul unei evoluții de trei secole, ea păstrează totuși o unitate remarcabilă.

          Fiind prima construcție în această zonă, ea reprezintă și certificatul de naștere al orașului Sinaia, oraș care se va dezvolta mai târziu, după anii 1900. Cei ce au vizitat recent mănăstirea au fost martorii marilor lucrări de restaurare ce se desfășoară la Sinaia (restaurarea picturii, repararea acoperișului). Toate aceste lucrări de conservare a patrimoniului istoric au fost posibile datorită contribuției miilor de credincioși, donatori anonimi, prezenți permanent la slujbă, precum și miilor de turiști pelerini.

Biserica veche

             La construcția zidurilor de incintă, a chiliilor, cât și a bisericii, zidarii, aduși de spătar de la Colțea, au folosit piatra de râu și de stâncă, iar lemnul era adus din pădurile apropiate, de locuitorii satelor Teșila, Trestieni și Comarnic, care i-au ajutat pe meșterii zidari din București, fie cu brațele sau cu carele, acolo unde puteau fi folosite. Desigur, la construcția mănăstirii au contribuit și pustnicii care se aflau prin pădurile acestor locuri, pustnici care au rămas apoi în mănăstire, în viața de obște, conduși de Nicodim, primul stareț al mănăstirii.

            Dar, dacă unele materiale se găseau la fața locului și anume piatra, lemnul de brad și varul, care era făcut din calcarul extras din muntele Piatra Arsă și Furnica, ceea ce constituia cu adevarat o problemă în desfășurarea lucrărilor de construcție, era drumul, care îngreuna foarte mult transportul materialelor. Erau necesare și alte materiale, în afară de cele ce erau la îndemână, la fața locului. Astfel, cărămida, care era făcută la Breaza, era transportată cu carele până la Posada, iar de acolo era pusă în coșuri pe cai și transportată până la locul zidirii mănăstirii. De asemeni, erau necesare grinzi de stejar pentru clopotniță, care erau fălțuite în pădurile de la Filipești, aduse până la Posada și de aici legate și trase de mai multe perechi de boi. La fel s-a procedat și cu celelalte lucruri necesare: ușile și ferestrele de fier, crucile pentru turlele bisericii, clopotul, etc. In ce privește starea drumului ea a rămas aceeași, o simplă potecă, până în anul 1739, când, înainte de războiul cu rușii și turcii, austriecii au trimis salahori pentru a face drumul. Abia de atunci se poate vorbi despre accesul cu carul pe vechea potecuță spre Sinaia, dar de cele mai multe ori și acesta era foarte periculos.

              Istoricul Dionisie Fotino a descris fuga locuitorilor din București, din fața lui Pasvan Oglu și greutatea drumului pe valea Prahovei până la Sinaia. Dacă așa se prezenta drumul până la Sinaia în anul 1802, se poate înțelege mai ușor câte greutăți au întâmpinat în transportul materialelor cu un secol în urmă, în 1690, când nu era decât o potecă.

Arhitectura bisericii vechi

          Intrarea in curtea vechii mănăstiri se face printr-un gang boltit în semicilindru, lung de circa 6 metri și înalt de 2 metri, deschis la jumătatea laturii de răsărit a patrulaterului incintei. Deasupra acestui gang era construit un turn de pază, servind și de clopotniță în același timp, și care a ars in războiul din 1788, când mănăstirea a fost distrusă și arsă de către austrieci și apoi de turci. In acest turn făceau cu rândul de pază pușcașii rânduiți de spătar și domnitor.

           Mănăstirea se afla în calea oștilor, dar și în calea hoților de codru, fapt care il va determina pe spătar să construiască mănăstirea cu zid de cetate, reușind să obțină un număr de 40 de pușcași pentru paza mănăstirii. Aflată sub acest turn-clopotniță, intrarea nu permitea decât un spațiu cât ar încăpea și ar trece omul cu un cal împovărat, de car nu putea fi vorba, așa cum s-a amintit.

          Impresionează de la prima vedere dispunerea armonioasă a clădirilor pe cele patru laturi ale incintei (cu o suprafața de 30 x 40 metri), la egală distanță de punctul central pe care se ridica biserica. Aceste clădiri fac, spre exterior, corp comun cu zidurile înalte. Prin masivitatea lor (o înălțime de 5-7 metri și o grosime de aproximativ 1 metru) și păstrarea a încă 10 metereze și a turnului-clopotniță pe latura de nord, zidurile de incintă dovedesc pe deplin faptul că, de la început, ctitoria lui Mihail Cantacuzino avusese și rosturi de apărare, scurgerea timpului nereușind să schimbe cât de puțin aceasta înfățișare.

             Biserica voievodală cea veche , o construcție modestă, cu o lungime de 15 metri și o lățime de 6 metri, cu pridvor deschis pe arcade susținute de coloane, prevăzută cu un turn-clopotniță, este una din primele construcții din țară la care apar elemente noi, ce se vor integra stilului muntenesc din sec.al 18-lea. Este adevărat că activitatea edilitară desfășurată de familia Cantacuzino și de Constantin Brâncoveanu a adus o deosebită înflorire arhitecturii și sculpturii în care formele tradiționale se împletesc cu modele străine, dar selecționate și prelucrate în spiritul artei românești, înnoirile aduse în arhitectură constau în acea căutare a formelor elegante, cu pridvoare aerate și coloane de piatră și care au găsit corespondent în pictura murală și de icoane.

Se știe ca atât Cantacuzino, cât și Constantin Brâncoveanu erau nu numai mari iubitori de artă, ci și ziditori de biserici și palate. Mihail Cantacuzino, întors de la studii din Italia, va sprijini înnoirea artei arhitectonice românești, iar Constantin Brâncoveanu, ctitorul importantelor biserici și manastiri: "Sfantul Gheorghe", "Hurezi" (Horezu), "Brancoveni", va fi creatorul unui nou stil arhitectural: stilul brâncovenesc. Cei ce au studiat arhitectura clădirilor din epoca lui Brâncoveanu, au găsit, cu toată varietatea acestor clădiri, "un armonios stil original", pe care l-au numit stilul brâncovenesc și în care au surprins, pe vechiul fond bizantin, o influență italiană, în special a stilului baroc, caracterizat prin mulțimea ornamentelor.

              Revenind la biserica voievodală Sinaia, trebuie menționat de la început că ea reflectă acest stil brâncovenesc. Biserica este construită din piatră și cărămidă și este situată în incinta vechii cetăți. Planul bisericii, având forma dreptunghiulară, urmărește în exterior conturul unei cruci latine, neobișnuit la noi, rămânând singura biserică de acest fel. Biserica voievodală din Sinaia, devine prin aceasta dispoziție o biserică singulară în epocă, în Muntenia. Dacă la exterior biserica prezenta cele trei abside în formă dreptunghiulară, dând aspectul de cruce latină, rămânând prin aceasta, un unicat, în interior absidele laterale au o formă extrem de turtită, asemănătoare cu cele de la Schitul Turbați (1698), o altă ctitorie cantacuzină.

             Toate cornișele exterioare, atât la corpul bisericii, cât și la turle și la bazele lor, precum și în interiorul bisericii la arcuri și bolți, au forma profilelor trase la șablon, înlocuind tradiționala cornișă cu zimți de cărămidă, de origine bizantină. O altă particularitate a bisericii voievodale sunt chenarele profilate, dreptunghiulare de pe fațade, cu flori zugrăvite al fresco de-a lungul lor (în forma originală mai târziu nu s-au mai păstrat) și lipsa tradiționalului brâu orizontal, care apare la celelalte ctitorii cantacuzine, Sinaia fiind singura excepție. Cornișa, supraînălțată ulterior, probabil la reparațiile făcute de starețul Isidor, dă o notă de disproporționalitate între profile și dimensiunile reduse ale monumentului. La această disproporție în formele exterioare ale bisericii contribuie și soclul care are un profil complicat și greoi.

            De precizat că prin efortul fostului stareț al mănăstirii, arhimandritul Clement Popescu, cât și prin străduința ucenicului său, actualul stareț, arhimandritul Macarie Boguș, s-au început și continuat lucrările de restaurare a ctitoriei cantacuzine, aceste lucrări extinzându-se și la partea exterioară a bisericii, având în plan readucerea lăcașului la forma sa inițială, prin coborârea cornișei și eliminarea elementelor adăugate, care au dat ctitoriei cantacuzine disproporția formelor profilate. Revenind la arhitectura bisericii, se  observă acoperișul în pantă lin, străjuit de două turle. Turla de pe naos, înălțată pe o bază prismatică, cu cornișa profilată, este de secțiune octogonală. Tamburul este străbătut de opt ferestre înguste și decorat cu zimți de cărămidă, care subliniază muchiile și baza cornișei, asemănătoare cu cele care decorează fațadele Paraclisului patriarhal din București. Turla-clopotniță este mai joasă și de formă cubică. Fiecare dintre laturile clopotniței este mărginită de un chenar dreptunghiular, iar în partea superioară sunt așezați aceiași zimți de cărămidă ca și la turla naosului. în centrul fiecărui chenar se află o arcadă dublă ce încadrează, la rândul ei, o fereastră largă.

             Planul bisericii, atât de original ca formă exterioară, este tot atât de original și ca dispoziție interioară. In interior biserica are obișnuitele încăperi: pridvorul, pronaosul, naosul și altarul. Pridvorul, element nou în arhitectura bisericească, ocupă un spațiu larg în cadrul întregului edificiu, având aceeași lărgime spre exterior ca și pronaosul și altarul. Bolta pridvorului, originală, se sprijină pe șapte arcade semicirculare, sprijinite la rândul lor pe opt coloane de piatră de proporții relativ scunde, frumos decorate cu vrejuri și foi de viță, frunze de stejar, spice de grâu, dispuse în mlădițe ce se unduie în spirală. Capitelele au volute în foi de acant, așezate în colturi. Bolta pridvorului este elipsoidală și se reazemă, la colțuri, pe mici trompe. Trei din laturile clopotniței stau direct pe această  boltă, iar a patra pe zidul pronaosului, care are o grosime de un metru, păstrând în interior scara care urcă în clopotniță (forma aproape identică cu cea de la Biserica Fundenii Doamnei).

            Ușa de la intrare în pronaos este încadrată de o ramă de piatră, bogat sculptată cu elemente inspirate din repertoriul arhitecturii Renașterii, caracteristice ctitoriilor lui Mihail Cantacuzino (indeosebi cele de la Colțea și Râmnicul-Sărat prezintă asemănări în acest sens). Pisania, așezată deasupra ușii, care poartă inscripția cu data "1795" (anul reparației efectuate după razboiul din 1788), este încadrată de reprezentarea sculptată a profetului Aaron cu toiagul înfrunzit, și a lui Moise, cu Tablele Legii.

          Prin imaginea sculptată în piatră a celor două mari personalități ale poporului biblic, se concretizează de fapt legatura mănăstirii Sinaia cu Muntele Sinai. Sub panou este sculptat vulturul bicefal încoronat, purtând crucea și sceptrul, stema familiei Cantacuzinilor. Ușorii, în formă de coloane angajate, sunt și ei decorați cu motive vegetale sculptate, iar deasupra capitelelor se văd chipurile a doi îngeri cu ramuri de finic în mână.

              Pronaosul dreptunghiular, de mici proporții, este boltit în semicilindru. Pe latura zidului de nord, cu o grosime de peste un metru, se află scara ce urcă în turla-clopotniță. Arcurile trilobate, care separă pronaosul de naos, se sprijină pe patru coloane de piatră, solide, așezate pe socluri înalte, de formă cubică, roase de vreme.

                Capitelurile celor patru coloane ce susțin zidul dintre pronaos și naos sunt bogat împodobite cu sculpturi, stilizand frunze și chipuri de animale (grifon și taur înaripat). Canelurile fusurilor coloanelor se răsucesc în spirală, iar frumusețea lor constă în aceea că nici unul din stâlpi nu seamănă în ornamentație unul cu altul.

             Naosul bisericii este de forma aproape circulară, absidele laterale fiind puțin adânci, de forma turtită, ceea ce constituie una din particularitățile acestui monument. Patru arce, sprijinite pe console, susțin la rândul lor alte arce, pe care se ridică turla "Pantocratorului". Altarul este despărțit de naos printr-o catapeteasmă de zid, cu trei uși, cum se obisnuiește. Legatura dintre altar și bolta lui cu arcul mare dinspre răsărit al naosului este executată cu oarecare stăngăcie. In pereții altarului sunt sapate trei nișe.

          Ca și stâlpii pridvorului și chenarul ușii, chenarele ferestrelor au primit o bogată decorație sculptată în piatră, caracteristică tuturor monumentelor vremii și totodată element comun genului de artă din Țara Românească, de la sfârșitul sec.al 17-lea. Asemănătoare cu cele de la biserica din Râmnicul-Sărat, de la Colțea și Bordești, chenarele ferestrelor prezintă la partea superioară arc trilob și cornișa profilată. Biserica voievodală are patru ferestre înalte și înguste, care lasă să pătrundă în interior o lumină difuză. Una este așezată în peretele de miazăzi al pronaosului, câte una pe fiecare din pereții naosului, iar cea de a patra în axul absidei altarului.

              In pridvor, deasupra intrării în biserică, se găsește, așa cum s-a amintit, pisania. In fapt în ea este vorba despre reparațiile care s-au făcut bisericii mici, ca și întregului așezământ, după luptele dintre Mavrogheni și austrieci (1788), când mănăstirea a fost arsă și distrusă. 

        Biserica voievodală, construită în stil brâncovenesc, stil de influență barocă, are drept caracteristici, după cum reiese din prezentarea făcută, coloanele sculptate în piatră și ornate cu motive florale și vegetale, adăugând pronaosului, naosului și altarului o a patra încăpere sub forma unei camere deschise susținută de coloane: pridvorul.      

Pictura și fresca bisericii vechi - Adormirea Maicii Domnului

                Ca și celelalte ctitorii ale spătarului Mihail Cantacuzino, biserica mănăstirii Sinaia, inclusiv paraclisul, au fost zugravite de la început de cunoscutul zugrav Parvu Mutu. Pictorul favorit al familiei Cantacuzinilor, artistul a cărui operă a exprimat în cel mai înalt grad spiritul înnoitor al epocii sale, are drept merit, în zugrăvirea mănăstirii Sinaia, asocierea cu dibăcie a picturii laice la manierismul tradiției bizantine. Cu un spirit narativ dezvoltat, el a practicat o artă plină de conținut omenesc în vederea ilustrării textelor biblice până la cele mai mici detalii.

                De remarcat încă un fapt: pictorul Pârvu Mutu în măiestria lui a reușit să transmită cu multă fidelitate mesajul fondatorului, acela al "milei creștine", căci așa cum reiese din aproape toate scenele iconografice, personajele sunt pictate cu mână întinsă. In pictura bisericii cantacuzine predomină trei culori: rosu, galben și fond albastru. Din pictura ce acoperă zidurile interioare ale bisericii se consideră ca fiind originale și aparținând lui Pârvu Mutu scenele ce decorează pridvorul bisericii, pictura din pronaos și din naos, "Pantocratorul". In pridvorul deschis, Pârvu Mutu a pictat pe fronton fresca Judecații de Apoi, tablou caracteristic prin originalitatea ilustrării capitolului XXV din Evanghelia dupa Matei, în care iși fac loc nenumarate elemente locale, costume de epocă.

            Pe boltă, în medalion, pe fondul albastru este reprezentat Emanuel binecuvântând cu amandouă mâinile. Medalionul este înscris într-o stea cu opt colțuri, în jurul căreia, pe două registre sunt zugrăvite scene din martiriul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie (patronul Țării Românești) și al Sfântului Mare Mucenic Gheorghe (patronul Moldovei și al militarilor), inovație datorată zugravului, care a vrut sa sublinieze ideea de unitate a poporului român. Desigur, nu lipsește de aici nici Sfânta Mare Muceniță Ecaterina, ocrotitoarea așezământului monahal de la poalele Muntelui Sinai, si care este reprezentată în câteva tablouri ce evidențiază martiriul său. Sub aceste două registre sunt reprezentate scene din Noul Testament (cap-XXV, Matei): Mântuitorul Judecător, însoțit de ierarhia îngerească și de sfinții apostoli, iar în continuare, în șapte tablouri sunt înfățișate faptele milei trupești, posibil salvatoare la înfricoșata Judecată a Mântuitorului Iisus Hristos. De observat un aspect: dacă în șase tablouri zugravul Pârvu Mutu a ilustrat cuvintele Mântuitorului (Matei XXV, 35, 36), în al șaptelea tablou este o adăugire a pictorului și anume: "pe morți să-i îngropăm", reliefând și aici mesajul picturii sale și îndemnul ctitorului, acela de "milă creștină", de care a fost preocupat în viața sa, dar și după moarte, prin testament.

              In continuare, pe peretele pridvorului, este zugrăvită "Judecata de Apoi", unde sunt prezenți strămoșii Adam și Eva, iar la judecată sunt înfățișați creștinii, dar și evreii și musulmanii, toți oamenii, potrivit cuvântului Mântuitorului, și pe care Pârvu Mutu i-a surprins în costume de epocă. Nu lipsește din acest tablou nici raiul, locul celor care au făptuit binele și nici iadul, reușind, în ciuda spațiului mic, să păstreze indicațiile iconografiei. Deasupra ușii de la intrare, in pronaos, este zugrăvită icoana hramului acestei biserici "Adormirea Maicii Domnului".

            Interiorul bisericii, în parte repictat, culoare peste culoare, păstrează totuși unele trăsături specifice artei lui Pârvu Mutu. Pe peretele pronaosului sunt zugrăvite portretele familiei ctitorului. Amploarea neobișnuită a tabloului ctitoricesc, numărul mare al personajelor reprezentate, accentul pus asupra portretului laic, toate datorate zugravului Pârvu Mutu, vor constitui de aici înainte una din caracteristicile picturii muntenești până la sfârșitul epocii feudale.

               Se remarcă pe peretele de apus spătarul Mihail Cantacuzino, ctitorul așezământului, Maria și Teodora, soțiile sale, 18 copii (9 baieți și 9 fete), deși se știe că spătarul a avut numai 6 copii, ceilalti fiind infiați. Pe peretele de nord sunt reprezentați Constantin Cantacuzino stolnicul și soția sa Maria (fratele și cumnata ctitorului), Șerban Canatacuzino voievodul, cu coroană și cruce în mână (simbolizând martiriul său), care este și fratele spătarului; Mihail comisul, fiul ctitorului mănăstirii Sinaia și Ștefan Cantacuzino voievodul (fiul lui Constantin stolnicul), care a domnit în Țara Românească între anii 1714-1716.

             Continuând tradiția inaugurată de Neagoe Basarab la ctitoria sa din Mănăstirea Curtea de Argeș (1512-1521), de a figura în biserică și pe cei mai de seama voievozi care ii precedaseră în scaunul Țării Românești, pe peretele dinspre sud sunt zugrăviți: Neagoe Basarab (1512-1521), Radu Șerban (1602-1610) și Constantin Șerban (1654-1658). Tot în pronaos se mai păstrează din pictura lui Pârvu Mutu, pe boltă, Maica Domnului înconjurată de profeții: David, Solomon, Ieremia și Iezechiel (cei care au Profețit despre Fecioara Maria). De asemeni, două registre reprezentând praznice împărătești, pe profeții Moise și Aaron, precum și chipuri de cuvioși.

             In naos (pe boltă), se păstrează Iisus Hristos "Pantocratorul", datorat tot zugravului Pârvu Mutu. Mai departe, în naos și altar, se observă un alt gen de pictură, executată de zugravi necunoscuți - probabil sunt aceiași zugravi care au zugrăvit paraclisul mănăstirii în 1792 - dar care au respectat indicațiile manualelor de pictură bisericească și ale iconografiei răsăritene.

In prezent, pictura bisericii se află în restaurare, lucrare începută în1993. Frescele lui Pârvu Mutu, pe langă valoarea lor artistică au și valoare documentar-istorică. Mâna sigură a zugravului trece dincolo de limitele convenționalului indicat de manualele de pictură bisericească, punând în redarea personajelor o anumită căldură și un sentiment, manifestate mai ales în coloritul totdeauna armonios al scenelor. Compozițiile cu personaje numeroase uimesc prin amploare. Figurativul este completat cu o bogată decorație pictată în spiritul acelor vremuri. Nu lipsesc elementele vegetale stilizate măiestrit: florile de trandafir, vița ce unduiește, apoi panglicile șerpuitoare sau motivele geometrice, care nu o dată se întâlnesc pe frontispiciile și pe vignetele manuscriselor vechi.

Se poate remarca astfel echilibrul artei brâncovenesti în pictura, păstrată de la Pârvu Mutu, echilibru caracteristic între universul spiritual-simbolic, specific Evului Mediu și caracterul decorativ, renascentist, anunțând timpurile moderne. Analiza iconografică și stilistică aplicată picturilor din altar, naos, pronaos și pridvor, vădește un întreg și permanent proces de interferență între tradiție și inovație, proces ce constituie în realitate, în epoca lui Pârvu Mutu, ca și ân arta contemporanilor săi, trăsătura de bază a unei noi orientări.

Biserica mare - Adormirea maicii Domnului

           Așezată în incinta nouă și închinată Sfintei Treimi, pe latura de răsărit a vechii incinte, biserica mare domină maiestuos prin dimensiuni și înfățișare, lăsându-se admirată mai bine de un secol. Biserica mare a fost construită din piatră și cărămidă între anii 1842-1846, prin stăruința călugărilor care trăiau aici.

        In 1842, starețul Ioasaf a pus temelia acestei biserici, dar, murind în anul următor, a lasat construcția "ridicată din roșu și învelită". Biserica a fost terminata apoi, prin strădania urmașului său în stăreție, Paisie arhimandritul, care în anul 1846 a tencuit, a zugrăvit și a făcut catapeteasma. Deteriorată de mai multe ori, biserica a fost minuțios restaurată intre 1898-1903, cu cheltuiala Eforiei Spitalelor Civile din București, în timpul starețului Nifon Popescu. Acest lucru este confirmat și de pisania veche (prima) a bisericii.

            Inainte de a trece la noua formă arhitecturală a bisericii mari, se cuvine a spune câteva cuvinte despre arhitectul acestei opere mărețe. Mai întâi trebuie spus faptul că arhitectul care s-a ocupat direct de planul arhitectural al bisericii și de executarea lucrărilor de refacere a acestui lăcaș, a fost Gh. Pompilian și nu George Mandrea, cum s-a crezut până acum. Arhitectul George Mandrea a fost arhitectul Eforiei Spitalelor Civile, dar care s-a ocupat direct de alte lăcașuri de cult administrate de Eforie, precum și de alte lucrări de arhitectură, restaurare, etc.

           Nu este îndoială că a contribuit la planul arhitectural realizat de Gh. Pompilian, în calitate de arhitect al Eforiei, dar, așa cum a consemnat și starețul de atunci, Nifon Popescu, în "Condica Mănăstirii", în anul 1900, arhitectul George Mandrea venea la Sinaia împreună cu membri ai Eforiei. Reiese că arhitectul George Mandrea a vizitat Sinaia și Mănăstirea, la finalizarea lucrărilor de arhitectură ale bisericii mari și înainte de începerea picturii. Cum era și firesc (ca arhitect al Eforiei), George Mandrea a fost prezent la Sinaia la ceremonia resfințirii (1903), când, printre altele, în cuvântul său Eforul Cantacuzino a  adus mulțumiri celor doi arhitecți: George Mandrea și I. Gh. Pompilian, care au început și desăvârșit opera (arhitectura bisericii mari).

             In consecință, George Mandrea va fi fost inițiatorul lucrărilor de la biserica mare, dar cel care le-a continuat și terminat a fost I. Gh. Pompilian. Este explicabil faptul, dacă se are în vedere că perioada marilor refaceri ale așezământului monahal de la Sinaia (1893-1903), a fost și perioada de mari realizări în dezvoltarea orașului Sinaia (lucrări de construcție) și a altor lucrări de restaurare ale altor lacașurilor de cult aflate sub administrarea Eforiei și al căror arhitect îl arata pe George Mandrea. Proporțiile generale ale bisericii au tendința de a se înălța, în special la turle, în comparație cu arhitectura veche a bisericii mari, unde erau mai scunde și mai masive. Cele două turle de pe naos, se înalță, se subțiază în planul arhitectonic actual apropiindu-se de dimensiunile turlei "Pantocratorului", de pe naos. Arhitectul Gh. Pompilian, reconstruind biserica, a realizat o interesantă sinteză de elemente stilistice moldovenești si muntenești, ușor de remarcat în exte­rior. Astfel, o biserică cu ziduri groase (93 -1,65 metri) și contraforți puternici, sunt ca­racteristici ale mănăstirilor din Moldova, și pe acestea, arhitectul Gh. Pompilian a grefat elemente specifice stilului brâncovenesc din Țara Românească.


            Biserica cea mare are un plan treflat (38,30 m lungime și 12,80 m lățime, având o suprafață de 491 metri patrați), iar interiorul ei este divizat în trei părți specifice locașurilor de cult ortodoxe: pronaos, naos și altar. Pe naos deasupra, pe cele patru arce ale sale, prin intermediul unui sistem de trompe de colț, se înalță o turlă cen­trală, de secțiune octogonală, care este străpunsă de opt ferestre.
          Patru coloane rotunde din piatră frumos decorate cu motive vegetale (pictură în ulei), susțin bolta semicilindrică a pronaosului, iar pe pridvorul închis, se înalță doua turle-clopotniță, frumos decorate și care sunt legate în interior de cafas (locul destinat corului). Cornișa decorată încoronează și ea monumentul. Fațadele exterioare din cărămidă aparentă, cât și chenarele ferestrelor și ușilor împodobesc lăcașul sfânt prin com­poziția lor, prin sculptura fină în piatră, prin chenarele înflorate împodobite cu motive vegetale și geometrice. Acestea se îmbină armonios în noul plan arhitectonic al bisericii, conferind măreție, eleganță și armonie arhitecturală. Tot în partea exte­rioară a bisericii mari se află în zona superioară un șir de nișe, adăpostind chipuri de sfinți pictați pe un fond albastru. Zona inferioară cuprinde un șir de firide înalte ale căror arhivolte sunt realizate din ceramică smălțuită, roșie, galbenă și albastră (trico­lorul), care conferea bisericii o anumită notă de rafinament constructiv.


           Un brâu de ceramică smălțuită de culoare verde, format din trei linii răsucite din loc în loc, înconjoară biserica și poate fi interpretat ca simbolul unității Sfintei Treimi într-un singur Dumnezeu, dar și ca simbol al celor trei principate românești: Transilvania, Moldova și Țara Românească, unite într-o singură țară, Romania. Ceramica policromă smălțuită, cu ajutorul căreia s-a executat brâul verde ce înconjoară biserica și chipurile sfinților, montate în șirul de firide de sub cornișă, a fost adusă de la Viena. Pardoseala bisericii mari este din marmura (mozaic), realizata de cunoscutul sculptor bucureștean Oscar Spaethe. Vitraliile ferestrelor cu motive geometrice, fru­mos colorate, lasă sa pătrundă în locașul sfânt o lumină caldă și liniștitoare. Biserica mare a mănăstirii Sinaia a fost acoperita cu tabla de arama in anul 1908, cu frumoase motivele geometrice, asa cum se poate vedea si pe clopotnita-turn, acoperita in același an.


           Noua biserică, construită într-un stil armonios, un stil arhitectural ce îmbina armonios, atât în interior ca și în exterior, vechiul stil moldovenesc cu elemente arhi­tecturale ale renașterii brâncovene, devine astfel o construcție-sinteză unică arhitecturală. In ansamblul său arhitectural, biserica mare se impune prin dimensiunile sale, prin armonia planului arhitectonic, ca o adevarată "Catedrala a Carpaților”.

Biserica cea mare - Pictura

         Pictura inițiala a bisericii mari a fost executata de D. Cătulescu. Daca pictorul D. Cătulescu, prin combinație de stiluri, reușește un nou stil in pictura bisericii mari: "stilul romanesc", după lucrările de refacere efectuate bi­sericii mari (1898-1903), când i s-a modificat planul arhitectonic este schimbat și stilul picturii.

           In 1903, anul resfințirii bisericii, pictorul danez Aage Exner încheia lucrările de pictură în ulei, în stil neobizantin. Exner era unul dintre membrii echipei de restauratori veniți în țară în tim­pul regelui Carol I și lucra sub conducerea lui Lecompt de Nouy. Cu studii speciale de ornamentare și pictură bizantină facute in Orient, Lecompt de Nouy a ținut cont în lucrările conduse de el și de modelele întâlnite la noi, din care s-a inspirat atât el, cât și numeroși zugravi angajați.

        Ucenicul de frunte al lui Lecompt, pictorul Aage Exner, cu studii la Academia de Arte din Copenhaga, va înfrumuseța cu picturile sale si alte biserici, cum ar fi : Biserica de la Busteni (ctitoria regala), biserica din Mănăstirea Curtea de Arges si Biserica Sfinții Trei Ierarhi, din Iași. Biserica mare a manastirii Sinaia a fost terminata de pictat in anul 1903 (o suprafață de aprox. 2000 metri patrati), iar in acelasi an, cu ocazia resfintirii bisericii, Exner a fost decorat cu "Medalia Refacerii".

          Pictura bisericii mari, bine executată ca tehnică, stil, decorații interioare, reliefează studiul facut de Exner la bisericile vechi, câștigând experiența în pictura bizantină. El nu a reușit însă să înțeleagă mesajul profund al picturii bizantine, acela de a scoate în evidență mai mult "omul transfigurat", "duhovnicesc" (vezi chipurile asceților) și mai puțin chipul "omului trupesc" (ca în picturile renascentiste). Culorile care predomină în pictura bisericii sunt: roșu, auriu mozaicat, albas­tru și verde. Pictura lui Aage Exner se remarcă prin armonia compoziției, combinația artistică a culorilor, prin decorația, precizia și finețea desenului, precum și prin prospețimea coloritului. Impresia generală este mai puternică. Impresionează bogăția veșmintelor în culori armonioase și sobre, precum și ornarea.
           Pictorul s-a dovedit a fi un bun cunoscător al iconografiei, respectând locul fiecărui registru, înscrisul numelui pe verticală. Părțile interiorului care nu admit re­gistre cu sfinți, cum ar fi: in jurul ușilor și ferestrelor, coloanele, arhivoltele, sunt frumos decorate de pictor cu motive geometrice și vegetale. Pe bolta sfântului altar se distinge icoana Maicii Domnului cu Pruncul pe brațe, fiind străjuită de îngeri. Maica Domnului domină întreg spațiul bisericii și le apare credincioșilor drept călăuză, nădejde și sprijin. Este o pictură impresionantă ca dimensiuni pentru sufletul evlavios care vine să participe la slujbele religioase.

            In naos, în turla principală, construită printr-un sistem de trompe de colț și arce suprapuse, care micșorează diametrul și dau un anumit dinamism înălțării, pe boltă se află Iisus "Pantocratorul". Tot în turla mare sunt pictați cei patru evangheliști (Matei, Marcu, Luca și Ioan), iar în absidele naosului, de mari dimensiuni, sunt zugrăvite "Nasterea lui Iisus" (absida din dreapta) și "Invierea lui Iisus" (absida din stânga). Tot în naos sunt pictați sfinți militari, sfinții care au acordat libertate creștinismului în anul 313 e.N , împărații Constantin și Elena, mama sa; părinții Sfintei Fecioare Maria, Sfinții Ioachim și Ana, precum și alte registre cuotezului prințului Nicolae, fiul lui Ferdinand  scene din activitatea și minunile săvârșite de Mântuitor.

          In pronaosul bisericii sunt pictați cuvioși și mari asceți. Atrag atenția în mod deosebit tablourile votive din pronaos, care reprezintă următoarele personalități: Mitropolitul Primat Iosif Gheorghian, care a resfințit biserica în 1903; regele Carol I, reprezentat în costum de ofițer, mâna stangă sprijinind-o pe o coloană de piatră, căreia îi lipsește un colț (aluzie la regatul României, de unde lipseau Bucovina, Basarabia și Transilvania). In partea opusă este pictată regina Elisabeta, ținând de mână pe principesa Maria, singurul copil al familiei regale, mort timpuriu, la 9 aprilie 1874, iar în mâna stângă ținând o carte (aluzie, poate, la "Evanghelia" cu miniaturi, scrisă de regină și dăruită Mănăstirii Curtea de Argeș). Ultimul personaj pictat în acest registru este spătarul Mihail Cantacuzino, ctitorul mănăstirii Sinaia. Cu ocazia botezului prințului Nicolae, fiul lui Ferdinand I-ul, țarul rus Nicolae al II-lea a dăruit mănăstirii Sinaia cele două icoane din pronaos.

         In pridvorul bisericii, pe boltă și lateral, sunt zugrăvite icoanele celor trei hramuri ale Mănăstirii Sinaia: "Sfânta Treime" (biserica mare), icoana Maicii Domnului (hramul bisericii mici) si icoana Mântuitorului Iisus Hristos (hramul para­clisului). Deși ultimile două icoane nu respectă întru totul iconografia celor două hra­muri, Exner a vrut să respecte vechiul registru din pictura anterioară a lui D.Cătulescu. De remarcat faptul că în pridvor D. Cătulescu a surprins în vechea pictură a bisericii mari icoanele a patru hramuri de biserici. Icoanele celor trei hramuri amintite mai sus și o alta icoană, a Sfântului Ierarh Nicolae, patronul bisericuței Schitului de pe Molomat, cartierul Furnica de astăzi, de unde pustnicul rugător a văzut minunea, care a stat la baza construirii acestui așezământ monahal.

          In exteriorul bisericii mari, la partea superioară a zidului, cât și la turla mare sunt nișe încadrate în ceramică policoloră, iar în nișe, pe un fond albastru, sunt zugrăvite chipuri de martiri, drepți, cuvioși, pustnici, prooroci și patriarhi. Ușa exte­rioară a altarului este vegheată de icoana Maicii Domnului, însoțită de Arhanghelii Mihail și Gavriil. Iar la intrare în pridvor "Emanuel" binecuvantează de pe bolta sufle­tul evlavios. Tot aici este reprezentată în mozaic icoana hramului bisericii mari ("Sfanta Treime").

Incinta și clopotnița turn

          Corpul de clădire din partea de nord, dinspre pârâul Peleș a fost construit din piatră și lemn, între anii 1840-1842, de către starețul Ioasaf și serveste ca spațiu pentru chilii și cancelaria mănăstirii. Corpul de clădire din partea de sud a incintei noi a fost construit în anul 1847, prin osteneala starețului Paisie. Este o construcție solidă și impunătoare, zidită din piatră și lemn, cu terasă pe latura sudică. La început această clădire a servit ca loc de odihnă pentru pelerini (arhondaric), apoi ca adăpost pentru familia regală: aici au fost gazduiți regele Carol I și regina Elisabeta până la finalizarea lucrărilor de la Castelul Peleș (1883).

            Ceea ce va încununa eforturile Eforiei în întâmpinarea marii sărbători (1895) este construirea unei clopotnițe-turn, a cărei lipsă se simțea de mult. Zidită din piatră din temelie, în anul 1892, în partea de miazăzi a noii incinte, clopotnița este o construcție monumentală, în formă de turn cu secțiune patrată. Turnul clopotniței, sprijinit pe coloane de piatră, impresionează prin pietrăria îngrijită, realizată prin turnare de către sculptorul I. Georgescu. Invelitoarea clopotniței este din aramă, datând din 1908 și este frumos ornamentată cu motive geometrice. Sub cornișa clopotniței sunt fixate în nișe 16 icoane, realizate, în moza­ic aurit, de meșterul venețian N. Candini și care reprezintă chipul Mântuitorului Iisus Hristos, al Sfintei Fecioare Maria, al celor 12 Sfinți Apostoli și al Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. Stilul și culorile vii alese pentru executarea acestor icoane oglindesc influenta picturilor renascentiste în opera meșterului venețian.

        Turnul acestei clopotnițe adăpostește clopotul Mănăstirii Colțea, din București, returnat de Eforie și adus la Sinaia, în 1893, cântărind 1700 kg. Este vorba de clopotul pe care spătarul Minai Cantacuzino l-a daruit Mănăstirii Colțea, o altă cti­torie a sa. Spătarul Mihail înzestrase și ctitoria de la Sinaia cu un clopot, dar in tim­pul razboiului din 1787-1788, mănăstirea a suferit grele pierderi, printre care și clopotul donat de ctitor.Mănăstirea reușise să-și cumpere alt clopot, de dimensiuni mai mici, dar care astazi nu se mai pastrează. Este vorba de clopotul "Schivnicul", turnat în anul 1796, la cererea starețului Isidor. Un alt clopot care a servit în timp la serviciul divin, a fost "Arhimandritul", turnat în 1870 și care astăzi nu se mai află în custodia mănăstirii.