MĂNĂSTIREA DEALU

           Mănăstirea de maici Dealu, una dintre cele mai vechi mănăstiri din țară se află pe o înălțime în imediata apropiere a orașului Târgoviște și în preajma cursului Ialomiței. Pe platforma dealului se deschide un portal pe sub o clopotniță, prin care apare silueta stranie și impunătoare a bisericii mănăstirii, ctitorie a domnitorului Radu cel Mare (1495-1508). Prima biserică de pe acest loc datează de la sfârșitul sec.al 14-lea, sau începutul celui de al 15-lea, din timpul domnitorului Mircea cel Bătrân. Pe locul aceleia, domnitorul Radu cel Mare (1495-1508) a construit o biserică mareață din cărămidă, placată cu piatră și împodobită în m deosebit. Această ctitorie avea să fie urmată drept model de către urmașul lui Radu, Neagoe Basarab (1512-1521), atunci când a ridicat biserica episcopală din Curtea de Argeș.

          Biserica de la Mănăstirea Dealu protejează cea mai mare necropolă domnească din țară. Dincolo de zidurile ei, mormintele voievozilor poartă nu numai plămada de istorie și sfințenie din care s-a alcătuit neamul românesc, dar și ecourile trădărilor, laolaltă cu șoaptele de alcov, cu patimile și asceza, intriga, blestemul și căința.

           Autentic "principe al Renașterii", domnitorul Radu cel Mare se perindase mult timp prin lumea apuseană, unde deprinsese gustul pentru fast și strălucire la curte, artele și frumosul. La sud de Dunare erau vremurile în care otomanii cuceritori erau cei ce făceau legea și priveau cu ochi sălbatici rvoluția și rezistența creștinismului. Cu atât mai mult a dorit domnitorul să ridice aici, la Dealu, cea mai mareață biserică din câte se înălțaseră până în acel timp în Țara Românească.

           Pe vremea lui Mircea cel Bătrân existau mai multe mănăstiri “despre care nu se ştie când şi de cine au fost întemeiate", printre ele numărându-se şi Mănăstirea Dealu. Dar lăcaşul iniţial nu a rezistat prea mult astfel că, la sfârşitul aceluiaşi secol, domnitorul Radu cel Mare (1495-1508) a hotărât ridicarea unui ansamblu mănăstiresc din temelie, pe locul celui existent, din diverse motive: “fie că acest sfânt locaş se năruise în timpul îndelungatei sale existenţe, fie că voievodul voia să facă lângă capitală un «edificiu» care să întreacă pe cele existente atunci în «splendoare», fie că – după spusa tradiţiei – voia să ridice peste «oasele scumpe ale moşilor săi» o biserică măreaţă."

          Biserica Sf. Nicolae, singurul corp arhitectural care s-a păstrat din vechiul ansamblu, este unul din cele mai importante monumente ale evului mediu din Țara Românească. Edificiul, dispus pe un plan triconc de tip Vodița II, are proporții zvelte; el măsoară 8 metri lățime și 21,20 metri lungime la o înălțime de 24 metri (fără acoperiș). Pe lângă tradiționala turlă pe naos apar aici pentru prima oară două turle pe traveea de răsărit a pronaosului prelungit. Ele evidențiază funcția sepulcrală a acestui corp arhitectonic. Această inovație va fi preluată de bisericile de la Tutana, Brebu și Gura Motrului.

         Ca urmare, la 26 august 1499, domnitorul a început a zidi mai întâi clădirile din jurul mănăstirii, în principal clopotniţa, abia apoi urmând a se ocupa şi de biserică. Toate acestea se cunosc dintr-o inscripţie a vechii clopotniţe, aflată sub stema lui Radu cel Mare: “Cu mila lui Dumnezeu, Io Radul Voevod, fiul lui Vlad Voievod, Domn a toată ţara Ungrovlahiei, începu acest turn [clopotniţă] al sfântului părintelui nostru Nicolae făcătorul de minuni în anul 7007 [1499] luna august 26 zile."

         Amănuntele legate de zidirea şi sfinţirea bisericii le aflăm din cele două inscripţii în slavonă, ce se află de o parte şi alta a uşii de intrare în biserică, inscripţii sculptate în piatră şi încadrate în chenare din acelaşi material: “Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşitul Sfântului Duh blagocestivul şi iubitorul de Hristos, înfrumuseţat cu toate învăţăturile drept-credincioase şi încununat cu toate cununile, Io Radul Mare-Voevod, cu mila lui Dumnezeu Domn a Toată Ţara Românească, fiul marelui Vlad Voevod [Călugărul], în anul 7008 [1500], crugul zodiei: 2 al soarelui şi al lunii: 16, temelia: 29, indicţia: 3, mâna anului: 3, a început să zidească şi să înnoiască şi din temelie a ridicat cu toate bunătăţile şi cu mari frumuseţe a înfrumuseţat acest mare hram întru numele sfântului părintelui nostru şi arhierarh, făcătorului de minuni Nicolae din Mira Lichiei, şi a sfinţit-o în acelaşi an 7010, luna D[ecembre] 4 zile, fiind egumen Zaharia. Amin."

         Radu cel Mare nu a avut bucuria de a vedea biserica complet terminată, pictura ei urmând a fi realizată abia peste câţiva ani, în timpul domnitorului Neagoe Basarab (1512-1521). După mărturia acestuia din urmă, “Radul Voievod a trecut din această viaţă de deşertăciune şi acest mai sus zis hram l-a lăsat nesăvârşit de Sfânta Scriptură", fapt care l-a determinat ca să o termine el, pentru ca “să ne numim şi noi ctitori cu mai sus numitul Radu voevod, ctitor şi clăditor al acestui hram".

         Pictura care împodobise inițial interiorul bisericii, o operă din 1515 a meșterului Dobromir din Târgoviște în colaborare cu Jitian și Stanciu, nu s-a păstrat. In 1985 biserica a fost repictată de arhimandritul Sofian Boghiu.

         După moartea lui Mihai Viteazul (1593-1601), mănăstirea avea să fie jefuită şi distrusă parţial, atât în timpul conflictelor armate cât şi de către tâlharii ocazionali. În anul 1610, la 29 decembrie, pe când domnul ţării Radu Şerban (1602-1611) petrecea la Târgovişte, principele ardelean Gabriel Báthory a trecut cu oastea prin pasul Branului şi a pătruns în Ţara Românească. El s-a aşezat stăpânitor al ţării pe care a prădat-o timp de trei luni, lăsându-şi un trist renume în istorie: “Iar Batâr Gabăr s-au tăbărât la scaunul Târgoviştii, şăzând aicea în ţară 3 luni, dând voie oştilor de au prădat ţara şi toate mănăstirile, cât n-au rămas nimic în ţară. Nici altă dată n-au mai fost aicea în ţară răutate şi jaf ca atuncea", aspect ce apare şi în cronica lui Radu Popescu: “că în trei luni au şăzut procletul în ţară, jefuind, prădând, arzând; care nevoie n-au fost, nici va mai fi în pământul nostru."

           Cum Gabriel Báthory îşi stabilise sediul la Târgovişte, mănăstirea Dealu a fost printre primele lăcaşuri ce au căzut victimă jafului şi distrugerii. Mărturii s-au păstrat de la egumenul de atunci al mănăstirii, Mitropolitul Matei al Mirelor: “câte ticăloşii şi vărsări de sânge şi profanări de biserici şi jafuri de mănăstiri, nu se pot spune cu deamănuntul... In special chinuiau pe preoţi şi pe călugări... Şi năvălind ca hoţii în mănăstirea noastră, furând toate giuvaerurile câte le căpătase şi sfărâmând mormintele domnilor și stricând lespezile bisericilor, crezând să afle bogății de aur, puindu-și numele de furi de lucruri sfinte și scormonitori de morminte."

       De starea jalnică în care se afla mănăstirea după trecerea oştilor jefuitoare ungurești a fost impresionat voievodul Radu Mihnea care, venind în 1614 să se închine bisericii şi să înalţe rugăciuni lui Dumnezeu şi Sfântului Ierarh Nicolae, a găsit “sfântul lăcaş stricat şi lovit şi sărăcit şi jefuit şi surpat cu totul de Unguri", iar în altă parte zice că l-a găsit “pustiit, risipit, dărâmat şi de tot sărăcit de necredinioşii Unguri." După cum mărturisea într-un hrisov emis în acelaşi an, domnitorul spunea “inima noastră a venit la umilinţă şi jale fiind atunci nastavnic şi egumen al mai sus spusului lăcaş prea sfinţitul mitropolit al Mirelor chir Matei şi cu ceilalţi călugări şi fraţi din cinul călugăresc, cari au căzut cu lacrimi de umilinţă şi smerenie spre domnia noastră, aducând înaintea domniei noastre prea umile rugăciuni ca să fiu nou ctitor al sfântului lăcaş, mai sus zis, ca să întăresc şi să înnoesc şi să împuternicesc acest sfânt lăcaş", mai ales că nu doar sfânta mănăstire era “pustiită şi stricată", ci și “biserica lui Dumnezeu, asemenea chiliile şi celelalte case pustiite."
        Fiind o importantă ctitorie şi necropolă domnească, mănăstirea a beneficiat mai departe de purtarea de grijă a voievozilor iubitori de neam şi frumos ce au contribuit la refacerea ansamblului ori a bisericii, înscriindu-se pe linia ctitorilor de seamă. De pildă, despre Matei Basarab (1632-1654) se spune că a desfiinţat în anul 1639 închinarea făcută mănăstirii Iviron din Muntele Athos, totul din dorinţa ca acest sfânt locaş să nu ajungă cumva pe mâna călugărilor străini de neam. Mai mult, domnitorul i-a întărit mai multe proprietăţi, dăruindu-i un rând de sfinte vase din aur (azi dispărute). Printre numeroasele obiecte bisericeşti dăruite ctitoriilor sale sau altor biserici pe care le socotea a fi de prim rang se numără şi o cruce din lemn de chiparos ferecată în argint, ramele fiind împodobite cu ornamente vegetale. Crucea este sculptată pe ambele feţe, scenele fiind încadrate de colonete şi având inscripţii greceşti explicative. Piciorul crucii se sprijină pe o bază elipsoidală, cuprinzând o inscripţie frumos gravată: “Această svîntă cruce ferectu-o-au Matei Vod[ă] şi cu doamna sa Elena şi o au dăruit la mănăstirea Deal[ul]ui, unde iaste hramul s[vea]ti Nicolae în anul 7157 (1648-1649)." În prezent crucea se păstrează în mănăstirea căreia i-a fost dăruită.

         Nici marele domnitor şi ctitor Constantin Brâncoveanu (1688-1714) nu a rămas nepăsător la suferinţele mănăstirii – căci incursiunea austriecilor în Muntenia (1689-1690) pricinuise multă pagubă. Dintr-un document din 1691 se află că “în zilele domniei mele, întâmplându-se oşti greale de păgâni de au intrat în ţară aici, de nemţi despre ţara ungurească... au făcut multă stricăciune şi prăzi ţărei", prilej cu care “jefuit-au şi într-această sfântă mănăstire ce au găsit". Văzând Brâncoveanu că “de multă vreme învechindu-se multe să stricase şi să dărâmase… toate cele ce era prea învechite au pus de le-au dres şi le-au înnoit şi mai bine le-au tocmit ca de iznoavă mai toate". Cronicarul oficial al domnului, Radu Greceanu, a menţionat şi el acest eveniment, precizând că “domnul, prentre atâtea supărări, îndemnatu-s-au şi au învălit mănăstirea Dealului păste tot cu table dă aramă şi o au înfrumuseţat precum pre dinlăuntru cu zugrăvele şi cu alte odoare, aşa şi pă dinafară", fapt subliniat ulterior și în pomelnicele mănăstirii.


Radu cel Mare

        Dar domnia fanarioţilor nu avea să aducă nimic bun nici ţării şi nici mănăstirii Dealu, la delăsarea şi sărăcirea generală adăugându-se jafurile turcilor din 1738, din timpul războiului cu austriecii. In plus moşiile erau încălcate mereu, astfel că veniturile erau numai cu numele. Nici râvna egumenului Dionisie Lupu (1769-1831), viitorul mitropolit al Ţării Româneşti, nu a izbutit să facă mare lucru, deşi nu a rămas nepăsător la lipsurile mănăstirii. Din păcate, cutremurul din 26 octombrie 1802, rămas în amintirea cronicilor ca unul înfricoşător, “a risipit toate la pământ", dar nu l-a învins şi pe egumen care “de iznoavă al doilea rând l-au făcut la loc, încă şi mai cu adaos", împrumutând bani şi solicitând ajutoare de prin toate părțile.

          Dar viaţa la Mănăstirea Dealu a continuat să fie plină de greutăţi. Degeaba a trecut-o Ioan Caragea (1812-1818) în rândul mănăstirilor de prim rang, veniturile ei erau neînsemnate şi insuficiente pentru întreţinerea curentă şi efectuarea reparaţiilor. La toate acestea s-au adăugat cutremurele de pământ, căci după cel din 1802 a urmat unul şi mai puternic în 1838 – când au căzut turlele mici, asemenea şi paraclisul. In urma lor s-au făcut nişte reparaţii minore, restul ajungând de ruină.

            De această stare jalnică a aflat domnitorul Gheorghe Bibescu (1843-1848). Implicarea sa în viaţa Mănăstirii Dealu s-a datorat faptului că a fost un “idolatrizator al trecutului nostru", fapt pentru care la înscăunarea sa din 1843 de la Curtea Veche, el a depus jurământul îmbrăcat în costumul lui Mihai Viteazul, al cărui mormânt de la Dealu l-a vizitat la scurt timp după aceea. Dorinţa lui de a fi un imitator al bravului voievod muntean l-a determinat să-şi îndrepte atenţia dar mai ales finanţele către biserica ce adăpostea capul ilustrului său înaintaş.

         Dându-și seama de complexitatea lucrărilor, a angajat pentru prima dată arhitecţi din străinătate, cu studii de specialitate, dintre care “arhitectonul" Johann Schlatter a primit chiar titlul de “arhitect mănăstiresc". S-au refăcut clădirile din jurul mănăstirii, având parter şi etaj dar, mai ales, s-a construit turnul clopotniţă, un turn înalt ce poartă până azi numele de turnul lui Bibescu, deşi a fost terminat în timpul lui Barbu Ştirbei. Din păcate s-a intervenit mai mult decât trebuia asupra bisericii, refăcându-se turlele cele mici în stilul neogotic, la modă pe atunci și adăugându-se un fronton pe latura vestică. Forma învelitorilor a suferit și ea transformări majore, frontoanele arcuite fiind transformate în unele triunghiulare. La fel și cornișele și forma învelitorilor turlelor, la cornișa acestora din urmă fiind adăugate niște fleuroane, în stilul neogotic al vremii. In biserică s-au refăcut mobilierul și tâmpla, bineînțeles tot în acel stil gotic cu tendințe baroce. In timp ce erau executate reparațiile la biserică, domnul s-a îngrijit ca să o înzestreze cu odăjdii, clopote şi argintărie nouă lucrată la Viena (sfeșnice și policandru), astfel că târnosirea a putut avea loc în anul 1857.

        Din păcate, secularizarea care s-a abătut asupra tuturor mănăstirilor româneşti avea să ducă Dealu la sărăcire completă şi la risipirea călugărilor în cele patru zări. In timpul Războiului de Independenţă (1877-1878) aici avea să funcţioneze un lagăr al prizonierilor turci. Ulterior, în 1879, s-a înființat Școala divizionară de ofițeri – ea rămânând aici până în 1883 când s-a mutat la Mănăstirea Bistriţa. In această perioadă, în zidurile străvechii biserici au început să fie incizate, mai mult sau puţin adânc, numele celor care au considerat că doar aşa şi-l pot face nemuritor, un gest condamnabil, căci inscripţiile adânc incizate nu mai pot fi îndepărtate.

          In acest răstimp, o comisie formată din Ioan Slavici şi arhitectul Gheorghe Mandrea, însărcinaţi de minister cu cercetarea monumentelor istorice, a vizitat Mănăstirea Dealu pe la 1881 şi a constatat că erau necesare “însemnate reparaturi". Drept pentru care, considerându-l cel mai preţios monument după biserica lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş, comisia a cerut ca să se ia măsurile necesare în vederea conservării monumentului. Nu s-a făcut nimic în acest sens, iar lăcaşul ajunsese a fi mănăstire numai cu numele, fiind părăsit cu totul. Prin vara anului 1897, un vizitator mărturisea că a aflat aici doar un singur călugăr.

         Pe la începutul veacului al 20-lea la Mănăstirea Dealu s-a mutat Şcoala copiilor de trupă, pentru ca, din 1912, aici să ființeze liceul militar “Nicolae Filipescu", purtând numele celui care a stăruit mult la înființarea sa. Cu acest prilej s-au înlocuit toate clădirile perimetrale, din vechiul ansamblu păstrându-se numai biserica şi clopotnița. Fostele chilii au fost înlocuite cu un rând de clădiri cu etaj ce au transformat mănăstirea într-o cazarmă, preotul-profesor de Religie urmând a săvârşi şi cele sfinte în biserică. Dar cutremurul din 1940 a pricinuit mari distrugeri, năruind turlele bisericii, partea superioară a clopotniţei şi clădirile liceului. Liceul s-a mutat la Predeal, iar biserica şi restul au rămas în paragină câţiva ani buni.

        Toate acestea au durat până în timpul păstoririi părintelui patriarh Justinian Marina când, cu concursul autorităților, au început lucrările de consolidare și refacere ale străvechiului monument. Proiectul întocmit prevedea construirea a două aripi de chilii, ateliere şi trapeză pe latura de nord a bisericii, prelungindu-se parţial pe laturile est şi vest, deasupra pivnițelor care s-au păstrat aşa cum erau. În final urma să se refacă şi zugrăveala bisericii, întrucât cea veche se deteriorase, iar la turle lipsea complet. Deşi planul iniţial prevedea ca latura dinspre Târgoviște să rămână deschisă, în final s-a hotărât ca să se construiască de jur-împrejur corpuri de chilii şi un paraclis. Aceasta “pentru a se da înfățișarea clasică monumentului, după modelul mânăstirilor ortodoxe… şi pentru a se crea un spațiu corespunzător în vederea vieţii de obşte ce se va dezvolta aici." Așa că proiectul alcătuit de arhitectul Nicolae Diaconu cuprindea chilii cu coridoare largi în față, un paraclis şi încăperi pentru primirea înalților ierarhi.

          Piatra de temelie a fost aşezată la 11 iulie 1955, pe locul unde urma să fie ridicat paraclisul. Între anii 1955 şi 1958 s-au realizat lucrările de refacere ale incintei pe laturile de răsărit, miazăzi şi apus – ea cuprinzând chiliile şi, pe latura sudică, un paraclis (cu hramul Acoperământul Maicii Domnului), o terasă cu vedere spre oraş şi apartamentul patriarhal – toate îmbrăcate în cărămidă aparentă. Ele completează vechiul corp de chilii aflat pe latura nordică şi care includ şi turnul clopotniţă, ansamblu ce se detaşează stilistic şi cromatic de cel nou construit, fără a ajunge însă să fie în opoziţie. Corpul proiectat de o parte şi de alta a turnului clopotniţă este tencuit şi zugrăvit în alb, după tradiţia ansamblurilor monahale munteneşti, prezentând şi el acelaşi portic cu câte trei rânduri de arce pe coloane de tip brâncovenesc ce imită piatra, dar mult mai mici ca înălţime. În ansamblu corpul vechi şi cel nou reprezintă două etape ale istoriei recente a monumentului, care se adaugă armonic la cea, mult mai veche, a bisericii.


Mănăstirea Dealu - Chilii

           După înnoirea mănăstirii şi refacerea sa din 1958, s-a hotărât ca aici să fie Casă sanatorială şi de odihnă pentru preoţii şi călugării în vârstă a Casei de Pensii şi Ajutoare din cadrul Patriarhiei Române, situaţie existentă până în 1986, an în care instituţia a fost transformată în mănăstire de maici, în regim de obşte depinzând de Arhiepiscopia Bucureştilor, iar în prezent de cea a Târgoviştei.

Necropola

         Atunci când şi-a propus să reclădească vechea zidire a înaintașilor săi, Radu cel Mare s-a gândit ca ea să-i fie și loc de îngropare. Nu era ceva neobișnuit pentru un domnitor ca să se îngrijească de aceasta, zidindu-şi atât biserica cât şi mormântul, împodobit cu piatra respectivă.

       In prezent, pronaosul bisericii de la Dealu este considerat a fi unul dintre cele mai mari spații funerare din țară, aici dormindu-și somnul de veci voievozi, domni și fețe bisericeşti. Celui care admiră pietrele de mormânt i se dezvăluie un fragment al istoriei noastre, căci înscrisurile de pe fiece piatră mărturisesc câte ceva despre cel ce şi-a găsit odihna sub ea. Cei înmormântaţi aici, în ordinea lor cronologică sunt:

 *Vlad Dracul (1436-1442; 1443-1447) şi fiul său Nicolae, ucişi de partida Drăculeştilor la Târgovişte, fiind îngropaţi de neamurile lor la “mănăstirea din vii", dar ale căror morminte nu se cunosc.

*Vladislav al II-lea (1448-†1456), cel ucis de Vlad Ţepeş. Cronica menţionează că “au pierit de sabie, în mijlocul Târşorului", dar el nu a fost dus la ctitoria sa de la Snagov, unde în 1453 zidise biserica. Piatra originală de mormânt a dispărut, iar cea actuală, de formă piramidală şi imitând capacul unui sarcofag, este din timpul lui Neagoe Basarab. Intrucât voievodul fusese un binefăcător al neamului Craioveştilor, aceştia s-au simţit datori să-i aşeze o piatră de mormânt reprezentativă, pe care e scris: “A răposat Io Vladislav Voevod, în anul 6963 [1455], luna august 20, în zilele – şi s-a făcut această piatră în zilele lui Neagoe Voevod; au făcut-o Barbul Banul şi Pârvul Vornicul cu fraţii lor, fiii lui Neagoe din Craiova, căci Vladislav Voevod i-a făcut boieri."

*Radu cel Mare (†1508), aflat în partea stângă. Cercetătorii trecutului nostru nu i-au aflat piatra sa de mormânt, iar o tradiţie mai veche spune că întregul său mormânt a fost distrus de trăsnet. S-a presupus că boierii Craioveşti au avut ca model, pentru mormântul lui Vladislav, piatra lui Radu cel Mare, astfel ne-am putea face şi noi o imagine despre cum arăta mormântul iniţial. In anul 1908, la împlinirea a 400 de ani de la moartea voievodului, sculptorul Frederik Storck a realizat, pe cheltuiala statului, un mausoleu pentru odihna rămăşițelor sale pământești, din marmură aleasă. Capacul a fost realizat folosind, în mare, modelul pietrelor de mormânt specifice Ţării Româneşti: o bordură sculptată, dublată de una ce cuprinde un text lămuritor încadrează placa de formă dreptunghiulară pe care este inscripţionat următorul text: “Aici odihnesc rămăşiţele cucernicului ctitor al Sf. Nicolae din deal, Radu Vodă cel Mare, Domn al Ţerii Româneşti, care a întemeiat mitropolia pe temelii canonice, a ridicat biserici şi mânăstiri şi a iubit meşteşugul de frumuseţe în clădiri şi slove, întru slava lui Dumnezeu şi spre folosul neamului. Urmaş al lui Mircea cel Bătrân şi fiu al evlaviosului Vlad Călugărul, el a fost bunicul lui Pătraşcu cel Bun şi străbunicul lui Mihai Voevod cel Viteaz. S-a dar acest adăpost de marmoră oaselor sale cu cheltuiala ţării, patru sute de ani dela moartea lui". Pe pereţii săi verticali, blocul de marmură prezintă un delicat model în câmp floral, dar geometrizat – după cum era tradiţia artistică a Ţări Româneşti.

*Jupâniţa Caplea, sora sa (†1511), pe a cărei piatră stă scris “răposat-a roaba lui Dumnezeu Caplea, fiica lui Io Vlad voievod şi sora lui Io Radu voievod şi a domnului Io Vlad marele voievod, fosta jupâneasă a lui Bogdan marele vornic, în anul 7019 (1511), luna fevruarie în luna a 21-a zi."

*Vlăduţ Voievod sau Vlad cel Tânăr, fratele lui Radu (†1512), cel ce a luptat împotriva lui Neagoe Basarab şi a fost omorât de soldaţii lui Mehmed Paşa. Pe piatra sa de mormânt stă scris: “în anul 7020 (1512), luna ghenarie 23, a răposat robul lui Dumnezeu Io Vlad voevod, fratele lui Io Radul voevod, fiul prea bunului şi marelui Io Vlad Voevod; şi în al 16-lea an al vârstei şezu pe scaunul domnesc şi domni un an şi 9 luni şi jumătate. Şi a venit domn Io Basarab Voievod şi, fiind luptă, au tăiat capul lui Io Vlad voevod în cetatea Bucureşti".

*Radu Vodă Bădica, fiul domnitorului (1523-†1524) – cel care încercase să-l detroneze pe Radu de la Afumaţi (1522-1529), dar plătise cu viaţa îndrăzneala sa, fiind decapitat de turci. Trupul i-a fost adus aici de fratele său, Radu de la Afumaţi, după cum mărturisea el într-o scrisoare: “iar trupul lui Bădică l-am luat domnia mea însumi şi m-am dus domnia mea la mănăstirea Dealu şi l-am îngropat acolo."

*Vlad Inecatul (†1532), fiul lui Vlad cel Tânăr şi al Doamnei Anca, înecat în râul Dâmboviţa: “şi încă a înmormântat domnia ei pe fiul domniei sale în sfânta mănăstire şi l-a scris la sfântul pomelnic încă şi pe Vlăduţă voievod, părintele lui Vlad înecatul l-a înmormântat la sfânta mănăstire din Deal." Din păcate, pietrele lor de mormânt nu mai există astăzi.

*Pătraşcu Vodă cel Bun (1554-1557), pe a cărui piatră de mormânt se citește: “A răposat întru Domnul Hristos credinciosul Petraşco Voevod şi Domn a toată Ţara Românească, fiul lui Io Radul Voevod, şi a murit în luna lui decembrie 26 de zile, în anul 7066 [1558]".

*In 1603, prin grija deosebită a clucerului Radu Buzescu, capul voievodului Mihai Viteazul (1592-1601) a fost înmormântat în partea dreaptă a pronaosului, pe piatra căruia stă scris: “Aice zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail, marele voevod, ce-au fost domn Ţării Rumâneşti şi Ardealului şi Moldovei; cinstitul trup zace în câmpia Tordei şi când l-au ucis neamţi, ani au fost 7109 (1601), în luna august 8 zile. Această piatră o-u pus jupan Radu Buzescu i jupâneasa Preda". Bordura cu inscripţie a mormântului nou din marmură enumără anii şi locurile în care voievodul a purta bătălii: “1595-Călugăreni, Giurgiu, Nicopole, Vidin, Silistra, Rusciuc, Plevna, 1599-Şelimber, 1600-Mirăslău, Coroslău, 18 (sic) august 1601-Turda", iar placa de mormânt are inscripţionat un text al marelui istoric Nicolae Iorga: “aici odihneşte ceea ce crima şi impietatea au lăsat din trupul cel sfânt al lui Mihai Voievod cel Viteaz, iar sufletul său trăieşte în sufletele unui neam întreg până ce Scripturile se vor împlini, când va afla în ceruri odihna drepţilor împreună cu sufletele fericite ale părinţilor săi…"

*Principele moldovean Mihail Movilă (†1608), ginerele domnitorul muntean Radu Şerban care, murind la Târgovişte, a fost adus de mama sa la Dealu, pe a cărui piatră stă scris: “Această piatră de mormânt a făcut-o şi împodobit-o Doamna Marghita fiului ei Io Mihail Moghilă Voevod şi Domn al ţerii Moldovei, fiul lui Simion Moghilă Voevod. Şi sfârşitul vieţii sale i-a fost în locul Târgoviştei şi a fost îngropat aici, în sfânta biserică, lăcaşul Dealului, în zilele binecredinciiosului domn Io Radu voievod, nepot lui Basarab voievod şi a domnit în locul părintelui său trei luni şi a fost firul zilelor lui 16 ani şi jumătate, la anul 7116 (1608), luna decembrie în 27."

*Călugări, precum caligraful Mihail Rusin, răposat în 7122 (1613-14) şi egumenul Matei al Mirelor (†1624).

          Dintre toate aceste morminte, cele care se remarcă în mod deosebit sunt cele ale lui Radu cel Mare şi ale lui Mihai Voievod Viteazul, rânduiţi de o parte şi de alta a intrării în naos.


ihai Viteazul - Mănăstirea Dealu

          Alăturarea celor doi voievozi, atât de diferiţi ca temperament – unul renumit pentru spiritul pacifist, celălalt pentru bătăliile sale – nu pot decât să ducă gândul la faptul că nepătrunse şi încurcate căile istoriei care ne pun în faţa unor asemenea situaţii, aparent contradictorii. Sarcofagele din marmură ale voievozilor Radu cel Mare și Mihai Viteazul au fost executate între 1912 și 1913 de Frederic Storck.

Arhitectura bisericii

           Modul în care a fost zidită biserica a fost extrem de ingenios, ca atare ea a şi durat de-a lungul secolelor, fiind unul dintre puţinele monumente care s-au păstrat cu aspectul lor original. A fost realizată din materialul tradiţional, cărămida, dar zidăria respectivă a fost dublată de o cămaşă de piatră albă făţuită, blocurile fiind legate între ele cu scoabe din metal fixate în plumb. Inevitabil, pe alocuri piatra şi-a schimbat culoarea, fapt care nu îi ştirbeşte cu nimic farmecul.

.          Are o structură planimetrică, aceea care ne este deja tradiţională, cea cu trei abside, care este şi tipul consacrat edificiilor monahale. Dând roată bisericii se pot observa aceste trei abside, dintre care cele două din dreptul naosului sunt pentagonale în exterior, cea din dreptul altarului este heptagonală şi toate sunt semicirculare în interior.

         La biserică se remarcă prezenţa unui soclu, înalt de cca 1 m care, cam cu 50 cm deasupra solului, iese puternic în relief, rezultând astfel o bancă din piatră ce înconjoară perimetral biserica. Vizual, profilul în ansamblul său conferă o bază stabilă întregului monument, ce pare a se fi aşezat pentru totdeauna în acest loc. Soclul reprezintă “talpa" bisericii, temelia ei, elementul de stabilitate şi de siguranţă, liantul dintre pământul pe care stă biserica şi care îi oferă siguranţă şi cerul către ea se îndreaptă, înalţă şi semeaţă.

           De-a lungul timpului s-a observat preferinţa către biserici din ce în ce mai zvelte. Şi dorinţa ctitorului de la Dealu a fost aceea de a ridica o biserică cât mai înaltă, o adevărată rugă în piatră ce străpunge cerurile. Caracteristica respectivă nu se referă doar la înălţimea ei exprimată în metri, ci priveşte raportul dintre înălţime şi lăţime. Aspectul acesta este vizibil mai ales în interior, dar și în exterior, încă de la intrare atrăgând atenţia elansarea verticală a întregului corp al bisericii. Având în vedere legăturile strânse care au existat între ctitoria de la Dealu şi cea de la Argeş, a fost firesc ca să se creadă că acelaşi meşter a lucrat şi la una şi la cealaltă. Numai că, la biserica de la Dealu este mult mai evidentă tendinţa către verticalitate decât la Argeş.


Sarcofag Radu cel Mare

           Dacă în lumea sârbească întâlnim doar unul sau două elemente verticale – turla de pe naos şi turnul clopotniţă de pe pronaos –Radu cel Mare a preferat introducerea unei noutăţi, o biserică cu trei turle. În felul acesta a rezultat o volumetrie aparte a întregului edificiu, mult mai echilibrată decât în cazul variantelor cu o singură turlă. Valoarea celor două turle secundare e de o “importanţă deosebită în compoziţie, asigurând echilibrul accentelor şi închegarea conturului." Dispunerea specială a turlelor înspre turla cea mare şi nu înspre intrarea în biserică “dă bisericii o înfăţişare elegantă şi o proporţie de ansamblu foarte armonioasă." În plus, intenţia de a conferi monumentalitate întregului edificiu – materializată prin supraînălţarea atât a zidurilor cât şi a turlelor – n-ar fi fost finalizată în cazul prezenţei unui singur element vertical. Acesta ar fi riscat să ajungă o piesă stingheră cocoţată pe masa constructivă a bisericii. Pe când în varianta aleasă la Dealu, prezenţa celor două turle secundare din imediata vecinătate a celei principale conduc către schiţarea unei volumetrii de tip piramidal, o vie ilustrare a ierarhiei specifice Bisericii.

            Pe lângă silueta deosebit de plastică şi elegantă a bisericii de la Dealu, ea se detaşează faţă de celelalte ctitorii şi prin înfăţişarea paramentului sau a materialului din care este alcătuită faţada sa. Majoritatea bisericilor din spaţiul românesc sunt alcătuite din azise (rânduri) de cărămidă care, după obiceiul bizantin, alternează cu cele din piatră ori bolovani. Or, aceasta este prima biserică cu faţada din piatră de talie. Zidurile sunt construite tot din cărămidă – cu o grosime considerabilă, după cum se obişnuia a se zidi bisericile în spaţiul artei bizantine – dar, pentru prima dată în arhitectura românească, ele sunt placate integral cu piatră făţuită, o certă influenţă sârbească, dar mai ales armeano-georgiană. Materialele au fost alese cu grijă, piatră de Câmpulung de cea mai bună calitate şi marmură. Gavril Protul, biograful Sfântului Nifon, spune că ea era “tot din piatră cioplită şi stâlpii uşilor şi ferestrelor tot din marmură, cum se vede şi acum bisearică frumoasă şi minunată".

            O altă noutate apărută la faţada bisericii de la Dealu este faptul că are “suprafaţa vibrată de un lanţ de arcaturi oarbe, înguste şi înalţe, terminate cu arce în plin cintru. Arcaturile, care încadrează o serie de panouri netede de piatră făţuită, uşor scobite în faţa zidului, se înfăţişează sub forma unui lanţ de rame de piatră profilată, formate fiecare din două ciubuce..." Acestea sunt nişte muluri cu profil semicircular, specifice arhitecturii Ţării Româneşti şi Moldovei. Arcaturile nu au câtuşi de puţin un rol constructiv, ci doar unul decorativ, acela de a vibra suprafaţa netedă rezultată din făţuirea pietrei căci, în lipsa lor, faţada ar fi riscat să devină monotonă în netezimea ei continuă. Se înşiruie una după cealaltă, cele din registrul inferior neaflându-se în raport cu cele superioare, care sunt mai numeroase. Această înşiruire a celor două rânduri de profiluri – mai lentă în partea inferioară, mai alertă în cea superioară – ce învăluie biserica într-o ritmicitate aparte, dau impresia unei hore ce încinge trupul bisericii. După cum se vede, ea ar putea fi corespondentul exterior al mişcării circulare, al horei cosmice care se întâlnește în circularitatea formelor arhitecturale interioare și în horele de îngeri pictate în biserică, în jurul Mântuitorului din turla naosului sau a Maicii Domnului de pe bolta pronaosului.

          Dacă sistemul placării cu piatră nu avea să fie preluat în secolele următoare – românii preferând tot cărămida, de diverse forme şi aşezată în fel şi chip pentru a naşte faţade cât mai plastice – în schimb o altă noutate apărută la Dealu avea să devină caracteristică pentru arhitectura muntenească şi, ulterior, şi cea moldovenească. Este vorba despre brâul orizontal din piatră, format aici din trei mănunchiuri de toruri sau profiluri semicirculare şi care, întrucât împarte faţada în două jumătăţi orizontale relativ egale, se mai numeşte şi brâu median. La Dealu, brâul este amplasat puţin mai sus de partea mediană, motiv pentru care registrul superior este mai îngust decât cel inferior, ce pare a avea o mai mare stabilitate.

            Partea superioară a oricărei clădiri este privită ca fiind încununarea întregului corp construit, ca atare ea trebuie şi este cel mai adesea tratată în mod deosebit. În cazul bisericii Dealu cornişa este alcătuită din trei rânduri de profiluri, ce ies în consolă unul deasupra celuilalt, formând un fel de streaşină dar nu excesiv reliefată.

           Un alt element care atrage atenţia şi care a fost şi a rămas unicat în arta românească este modul de dispunere a decoraţiei în piatră. La modalitatea de vibrare a suprafeţei din piatră prin elementele profilate se adaugă şi fragmentele din piatră sculptată, care punctează elementele principale ale bisericii: turla cea mare cu baza sa pătrată, cele două turle mai mici, rozetele ce serveau ca răsuflătoare şi panourile aflate de o parte și alta a intrării.

      Vocabularul decorativ specific sculpturii de la Dealu este deosebit de elegant şi sobru, preferându-se geometrizarea elementelor şi motivul decorativ al entrelacsului, elementele decorative fiind, în marea lor majoritate, de provenienţă armeano-georgiană. Din păcate, ancadramentele ferestrelor despre care sunt toate motivele să se creadă că erau bogat ornamentate, au fost înlocuite în timpul domnitorului Bibescu, cu unele din marmură, simple, fără nici un profil.

           Un alt element oriental se găsește în partea superioară a intrării în biserică realizată din bolţari tăiaţi ondulat, după “tradiţia tehnicii arabe, moştenită de către turci. Aceasta îndreptăţeşte să  se recunoască aici mâna de lucru a unui pietrar venit poate din Constantinopol, unde s-au întâlnit deopotrivă tradiţiile constructive şi decorative ale artei arabe și ale celei armene – grefate peste vechiul fond bizantin, atât de complex și el – pe temeiul cărora a înflorit tocmai la începutul veacului al 16-lea o bogată arhitectură turcească." Acest tip de alternare a blocurilor din marmură colorate în alb și o nuanţă roșiatică apare de două ori, el punctând partea superioară a intrării în biserică, în spațiul pronaosului, dar şi al intrării în naos.

Biserica Dealu model pentru ctirorii ulterioare

       Trebuie subliniat încă o dată faptul că arhitectura bisericii, deşi prezintă analogii cu monumentele similare din spaţiul bizantin, este o creaţie originală. În acest sens, planul cu pronaosul de o formă aparte, prezenţa şi modalitatea de dispunere a celor trei turle fac din Dealu un unicat. Atât prin program, cât şi prin compoziţia spaţială, biserica de aici  “apare ca o creaţie autohtonă, fără echivalent nicăieri în alte arhitecturi ale epocii", aducând cu sine noutăţi structurale şi decorative ce nu aveau să fie trecute cu vederea în secolele următoare.

     Operă de “remarcabilă frumuseţe şi originalitate, biserica Mănăstirii Dealu a inaugurat o nouă epocă în istoria arhitecturii din Ţara Românească, oferind principalele elemente pe baza cărora a fost elaborat aşa-zisul «vechi stil muntenesc»." După cum era şi firesc, cea mai influenţată biserică avea să fie ctitoria lui Neagoe Basarab de la Argeş, pe care Dealu a anticipat-o. Astfel, la Argeş se întâlnește paramentul din piatră, soclul puternic profilat, brâul median, sculptura în piatră în tehnica méplat-ului dar şi sistemul de rezolvare al părţii superioare a intrării care este în formă de segment de cerc alcătuit din bolţari tăiaţi ondulat, potriviţi unii într-alţii şi cu alternanţa tonurilor, conform procedeului oriental.

        Influenţele arhitecturii bisericii de la Dealu se vor manifesta major în două direcţii: una privitoare la preluarea structurii arhitecturale, cealaltă la decoraţia exterioară. De pildă, pronaosul bisericii Mănăstirii Cobia (1572) este structurat după cel de la Dealu. Planul precum şi sistemul cu cele trei turle vor fi reluate la Gorgota (1556), Tutana, ctitoria lui Mihnea-Vodă (1582), Gura Motrului, Clocociov, Brebu, precum şi în cazul altor monumente din secolele 16-17. Un caz demn de menţionat fiind cel al Bisericii Târgului (1654) ridicată de Udrişte Năsturel în Târgovişte, pe locul uneia mai vechi, de la jumătatea sec.al  16-lea. Atunci când au refăcut biserica episcopiei din Buzău, meşterii lui Matei Basarab au ţinut cont de înfăţişarea ei originală, astfel că ne putem da seama de faptul că, în această nouă ctitorie a sa, domnitorul a reluat compoziţia planimetrică şi spaţială a celei de la Dealu.

        Dar, în mod covârşitor, sistemul decorativ al faţadelor a fost elementul preluat de către majoritatea bisericilor ulterioare. Prima de acest fel a fost biserica din Lopuşnia, întemeiată de Radu cel Mare în Craina şi din care nu a mai rămas decât o ruină, dar care permite totuşi perceperea faţadei – realizată din piatră, cu arcade oarbe şi rozete în partea superioară. Trebuie specificat faptul că, în afară de Argeş nu se vor mai întâlni biserici din piatră făţuită în Ţara Românească. Abia în Moldova, în timpul domniei lui Vasile Lupu, ambiţia şi orgoliul aveau să-l determine să ridice celebra biserică Trei Ierahi din Iaşi, un unicat moldovenesc din piatră fălţuită și cu motive decorative sculptate, asemenea celor de la Dealu.

Dintre cele două ctitorii celebre ale începutului de secol 16, Dealu şi Argeş, deşi cea de-a doua a uimit contemporanii iar unii au socotit-o a fi cea mai frumoasă ctitorie a Ţării Româneşti, ea nu avea să influenţeze în mod hotărâtor decoraţia faţadelor, ci doar dispoziţia planimetrică. În schimb, sistemul decorativ al paramentului, îndeosebi sistemul arcaturilor şi brâul de la Dealu, avea să constituie un nesecat izvor de inspiraţie. Deşi sistemul arcaturii a fost folosit prima dată la bisericile de la Cozia şi Cotmeana, cea care a dat tonul pentru generalizarea lor în întreaga arhitectură munteană (secolele 16-18) a fost ctitoria de la Dealu, aici fiind folosit pentru prima dată profilul decorativ numit ciubuc, şi care va deveni un element specific arhitecturii româneşti, realizat însă din cărămidă. Practic, sistemul arcaturilor va fi definitoriu pentru decoraţia bisericilor din Ţara Românească, el fiind preluat la majoritatea bisericilor indiferent de materialul din care era executat paramentul. Unele dintre ele au urmat mai îndeaproape sistemul de la Dealu, îndeosebi cele din veacul al 16-lea, mai apropiat cronologic.

        Astfel, decorul de la biserica Bucovăţ (1572), socotită a fi un valoros exemplu de arhitectură în cărămidă, constituie elementul hotărâtor al constituirii “aşa numitului vechi stil muntenesc". Decorul constând din două registre de arcaturi despărţite de un brâu median, nu este altceva decât “o interpretare în cărămidă normală a modenaturii cu arcaturi din ciubuce din piatră de pe faţadele bisericii Mănăstirii Dealu. Experienţa făcută aici avea să rodească în deceniile următoare, Bucovăţul devenind, la rândul său, cap de serie pentru ornamentica faţadelor de cărămidă." Faţadele de la Tutana au interpretat în cărămidă ornamentica în piatră de la Dealu, Mărcuţa (1586-1587) a făcut un pas înainte în asimilarea plasticii monumentale respective, pentru ca, la Mihai Vodă, decoraţia faţadelor să derive direct din cea de la Dealu, adaptată firesc cărămizii. Astfel, se poate constata că “fazele intermediare ale adaptării decorului de la Dealu la posibilităţile de expresie ale cărămizii pot fi urmărite la Bucovăţ, Tutana şi Mărcuţa", perfect aplicate la Mihai-Vodă.

         Un alt element original prezent la Dealu este brâul median. El a rămas o constantă decorativă a arhitecturii eclesiale a secolelor următoare, căpătând cu timpul chiar forma de funie răsucită. De altfel, la mai toate bisericile de lemn din întreaga ţară se remarcă brâul cu aspect de funie. Elementele devenite specifice decoraţiei Ţării Româneşti – rândurile de arcaturi, brâul median – aveau să fie preluate în 1584 la ctitoria lui Petru Şchiopu de la Galata, lângă Iaşi. In felul acesta avea să fie deschis un nou drum al influenţelor, într-un alt spaţiu românesc, cel moldovenesc.

       Astfel că biserica de la Dealu a constituit “pentru multă vreme, un model deseori imitat şi interpretat de către constructori din Ţara Românească, oferind în special prin decoraţia sa un punct de sprijin pentru procesul de cristalizare a unui stil original care defineşte şcoala locală de arhitectură". Cu privire la ctitoria de la Dealu, ca şi cea de la Argeş, pe de o parte se poate spune că ele au înfricoşat prin unicitatea lor, rămânând un unicat. Într-adevăr, în ceea ce priveşte paramentul din piatră de talie, el nu este întâlnit decât la Dealu şi la Argeş, bisericile ulterioare preferând materialele tradiţionale – cărămida, ulterior tencuită integral – în combinaţii dintre cele mai diverse. Astfel că în spaţiul românesc doar ctitoria lui Vasile Lupu de la Trei Ierarhi se va putea lăuda cu un asemenea somptuos parament. Tocmai prin “caracterul de desăvârşire pe care-l prezintă şi prin cheltuiala considerabilă pe care o implică, cele două minunate biserici, şi în special cea de la Argeş, n-au putut fi repetate, n-au devenit normative în epoca imediat următoare, adică în veacul al 16-lea, când se încheagă primul stil muntean, caracteristic Ţării Româneşti". Dar, pe de altă parte, ele au constituit mereu o provocare şi, din anumite considerente, se poate spune că Dealu şi Argeş constituie două tipuri perfecte, care devin modele din care derivă o serie de monumente.

         In ceea ce priveşte motivele decorative din acest bogat repertoriu ornamental folosite aici, despre ele se poate spune că, “simplificate şi perfect adaptate tehnicilor felurite în care vor fi folosite... vor constitui izvorul principal de inspiraţie, grupurile de bază ale tematicii decorative (vegetale, florale şi mai ales geometrice), pe care le vom regăsi în argintărie, în broderie, în sculptura pietrelor funerare. Timp de mai bine de un veac, până în momentul în care barocul în formele sale diferite o va înlocui, decoraţia de la Dealu şi de la Argeş va furniza artiştilor munteni motive de inspiraţie." Ca atare, tehnica méplat-ului (a sculpturii puţin reliefate), preferinţa pentru entrelacsuri şi pentru geometrizarea ornamentelor vor rămâne definitorii pentru arta românească încă două secole.

Paraclisul

          Paraclisul (provenind din grecescul, para ekklisia, adică lângă biserică), este o biserică de mici dimensiuni, prezentă în orice complex monahal, existând mănăstiri cu două sau chiar trei paraclise. El serveşte ca loc de rugăciune pentru grupuri mici de persoane, ca atare, în paraclisul mănăstirii au loc slujbele din cursul săptămânii la care nu participă multă lume. Fiind de dimensiuni mai mici și mai puțin reci, în paraclis se oficiază slujbele din timpul iernii.

           Paraclisul de la Dealu este şi el de mici dimensiuni, fiind inclus în latura sudică a corpului de chilii terminat în 1958. Structura sa este cea tradiţională, cu trei abside şi cu turlă deasupra naosului. Pictura avea să fie realizată mult mai târziu, în anul 1975, iar iconostasul a fost executat în atelierele patriarhale din cadrul Mănăstirii Plumbuita – el imitându-l pe cel de la mănăstirea Arnota, ctitoria lui Matei Basarab, astăzi prezent în Muzeul Naţional de Artă.

Tehnica tiparului în Țara Românească

        Mănăstirea Dealu și-a legat numele de apariția primei cărți din Țara Românească și organizarea celui de-al patrulea centru tipografic european de literă chirilică, prin patronajul voievodului Radu cel Mare și activitatea călugărului cărturar Macarie.

       Tehnica tiparului avea să ajungă până în zona teritoriilor româneşti la începutul sec.al 16-lea. In 1508, ieromonahul Macarie, meşter tipograf sârb, a tipărit, la cererea voievodului Ţării Româneşti, Radu cel Mare, un liturghier în limba slavonă, carte care avea să devină prima tipăritură executată pe teritoriul ţării noastre. Prima tiparniţă românească a funcţionat, cel mai probabil, la Mănăstirea Dealu din apropierea oraşului Târgovişte, capitala de atunci a Ţării Româneşti.

Mănăstirea Dealu - Muzeul tiparului și al cărții vechi românești

       Călugăr de origine sârbă,  Macarie a învațat meșteșugul de tipograf la Veneția. A activate un timp la Cetinje, în Muntenegru, unde a tipărit mai multe cărți slavone, printer care Octoih (1494), Psaltire cu tâlc (1495) și Molitvenic (1493-1495). In 1508 a venit în Țara Românească, unde a înființat, din porunca domnitorului Radu cel Mare, prima tipografie din țară la mănăstirea Dealu.

In Țara Românească a mai tipărit trei cărți: Liturghier, Târgoviște, 1508 (carte care cuprinde rânduiala slujbei Liturghiei), prima tipăritură din Țara Românească (în limba slavonă), Octoih, Târgoviște, 1510 (carte bisericească ortodoxă în care sunt cuprinse cântările din fiecare zi a săptămânii) , Tetraevanghel, Târgoviște, 1512 (carte care cuprinde cele patru evanghelii).

         Tipografia de la Dealu a cunoscut apoi o perioadă de stagnare după apariţia acestor trei cărţi, Macarie fiind numit mitropolit şi nelăsând nici un ucenic căruia să îi fi transmis această îndeletnicire meşteşugărească.

           Activitatea a fost reluată, ulterior, de Moise Călugărul care, în anul 1545, primind poruncă de la domnitorul Radu Paisie, a tipărit un Molitvenic (carte ortodoxă care curpinde o serie de rugăciuni) în limba slavonă pentru a le servi preoţilor în timpul slujbelor. O dată cu acesta apărea şi primul text legislativ tipărit în Ţările Române, tot în atelierul de la Târgovişte, sub denumirea "Pravilă a Sfinţilor Apostoli". Cu oarecari întreruperi activitatea tipografică a continuat și sub domnitorii din secolele al 16-lea și al 17-lea.



Mănăstirea Dealu - Monumentul eroilor

          Tot în sec.al 16-lea şi-a făcut apariţia meşterul sârb Dimitrie Ljubavici, chemat de voievodul Pătraşcu ce Bun. Convins de avantajele materiale care i-ar fi putut fi oferite în Ţara Românească, Ljubavici a adus propriile matriţe tipografice, imprimând aici un "Apostol" cu ajutorul ucenicilor Oprea, Petre şi Coresi. Astfel, pe acest teritoriu este utilizat, pentru prima dată, un material tipografic diferit de cel al lui Macarie. Literele sunt mai mici şi mai înghesuite decât cele ale primei tiparniţe româneşti, iar ornamentele au provenienţă veneţiană. Tipăriturile lui Liubavici au fost efectuate în două culori, roşu şi negru, iar aspectul îngrijit al culegerii zaţului (text cules cu caractere tipografice şi aşezat în forme de dimensiunile paginilor, gata pentru a fi tipărit – n.r.) demonstrând măiestria incontestabilă a meşterilor tipografi.

           Frontispiciul cu stema Ţării Româneşti, corbul cu crucea în cioc, care se tipărea pe prima pagină a cărţilor, a fost produs de meşteri locali. Pentru prima dată poate fi observată existenţa unei comunicări şi a unei legături puternic culturale între Principatele române. O ediţie a "Apostol"-ului a fost tipărită special pentru pentru a fi trimisă ulterior în Moldova, fiindu-i aduse modificările de rigoare ale stemei – în centrul frontispiciului, un cap de bour.

            Cu ajutorul tipografiei private a lui Ljubavici, fără a aparţine voievodului sau Bisericii, a început să se dezvolte şi fenomenul artizanatului în Ţara Românească. Se pare că pentru meşterul tipograf sârb a primat interesul financiar. Dovadă stau nu doar cărţile religioase imprimate la comanda voievozilor celor două Principate Române, dar şi exemplare din "Apostolul" şi, ulterior, "Molitvenicul" tipărite la Dealu, care s-au răspândit din Transilvania până la Athos, Moscova, Belgrad şi Sofia. Acest fapt denotă că a fost tipărit un număr mare de exemplare ale aceleiaşi ediţii, specialiştii presupunând că tipograful sârb a vizat și comercializarea lor.
           In secolul următor, domnitorul Matei Basarab a mutat la Mănăstirea Dealu tiparnița de la Mănăstirea Govora,n 1644 și a sprijinit activitatea de tipărire La dealu s-a tipărit Indreptarea legii în 1652.  Prin preocuparea sa spre activitățile culturale, Matei Basarab a fost cel care a adus o contribuție majoră în înlocuirea limbii slavone cu cea românească, în viața oficială, religioasă și civilă.

 Lceul militar de la Mănăstirea Dealu

          Cărțile apărute la tiparnița de la Mănăstirea Dealu, în secolele 16 și 17, constituie nu doar forme unice ale unui model editorial autohton, ci și expresia perfectă a unui concept cultural și ideologic specific, prin care Târgoviștea voievodală și-a asumat rolul de important centru cultural sud-est european, loc de apariție a cărțlor necesare românilor și creștinilor din Imperiul Otoman, punct de maximă concentrare a valorilor cărturărești naționale și europene, chemate să lucreze pentru dezvoltarea culturii și a limbii literare. Mai ales în sec.al 17-lea, prin Matei al Mirelor și Udriște Năsturel, Mănăstirea Dealu a devenit suport pentru activitatea miniaturiștilor, traducătorilor și tipografilor, care au scos ediții după ediții și au desenat splendide portrete (Matei Basarab și Doamna Elina, desenate de Antim caligraful, între anii 1634-1644).



              Este interesantă și utilă o scurtă sinteză istorică legată de mănăstire:

*O așezare monastică exista la Dealu în anul 1431, așa cum reiese dintr-un document prin care Alexandru I Aldea îi făcea danie mănăstirii două sate. Mănăstirea inițială fusese probabil întemeiată de către Mircea cel Bătrân.

*La 28 martie 1451, Vladislav al II-lea a întărit mănăstirii alte 3 jumătăți de sate, precum și muntele Brateiul, ceea ce dovedește că, încă din acea vreme, exista pe acel loc o mănăstire mare și bogată. La moartea sa, în 1456, domnul Țării Românești a fost îngropat în această mănăstire, devenită apoi necropolă domnească.

*Mănăstirea de zid a fost ctitorită de Radu cel Mare în anii 1499-1501.

*Construcția ansamblului a fost terminată în timpul domniei lui Vlăduț Vioevod, între 1510 și 1512.

*Aici călugărul sârb Macarie a instalat prima tiparniță din țările române, din ale cărei teascuri a ieșit în 1508 prima carte, un Liturghier.

*In 9 iunie 1598 Mihai Viteazul a depus în biserica mănăstirii jurământul de supunere față de împăratul Rudolf al II-lea.

*Matei Basarab a adus aici tiparnița de la Govora în 1644.

*Prima traducere cunoscută în limba slavonă a lucrării Imitatio Christi, datorată boierului cărturar Udriște Năsturel, cumnatul domnitorului Matei Basarab, a fost realizată și tipărită în sec.al 17-lea, la Mănăstirea Dealu.

*In 1863 mănăstirea de călugări a fost secularizată.

*In 1877 fosta incintă monastică a fost transformată în lagăr de prizonieri.

*In perioada 1879-1883 a funcționat aici o școală divizionară de soldați, înlocuită între 1890 și 1891 de un depozit de muniție.

* Din 1902 fosta mănăstire a servit ca școală a copiilor de trupă

*Intre 1912 și 1940 ea a adăpostit Liceul Militar „Nicolae Filipescu”, unde a studiat și Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul naționalismului-creștin românesc. Clădirile acestui liceu, care înlocuiseră edificiile fostei mănăstiri, s-au prăbușit la cutremurul din 1940.

*Clădirile actualei mănăstiri și renovarea bisericii datează din perioada 1953 - 1959. Prin grija Patriarhului Justinian s-a creat astfel un așezământ de asistență socială pentru preoți și călugări bătrâni, care a funcționat până în 1988.