MĂNĂSTIREA COZIA

        Construită între anii 1387-1391, de către domnitorul Mircea cel Bătrân, la îndemnul Sfântului Cuvios Nicodim de la Tismana, care era "sfetnicul lui Mircea întru cele dumnezeiești", biserica mare, cu hramul Sfânta Treime, de la Mănăstirea Cozia, a fost sfințită în ziua de 18 mai 1388. Venerabilul lăcaș strajuieste de peste sase secole Valea Oltului, în orașul Călimănești, pe drumul national Râmnicu Vâlcea - Sibiu, la 22 de kilometri de Râmnicu Vâlcea și la 75 de kilometri de Sibiu, pe malul drept al Oltului. Ctitoria  este una din cele mai vechi și complexe monumente istorice și de artă din România.



         La început lăcașul a fost cunoscut sub numele de Mănăstirea Nucet, abia mai târziu primind numele de Cozia, după numele muntelui din apropiere. Unii autori presupun că numele de Cozia provine de la cuvântul pecenego-cuman „Koz", care înseamnă nucă. Intr-adevăr, regiunea este recunoscută pentru creşterea nucilor. De aceea, multă vreme lăcașului i s-a mai spus şi „Mănăstirea de la Nucet".
          Mănăstirea a fost extinsă și renovată de-a lungul istoriei sale multiseculare, ea fiind construită, conform legendei, în apropierea altei mănăstiri construită de Negru Vodă, iar într-un hrisov al domnitorului se spunea: "..a binevoit domnia mea să ridic din temelie o mănăstire la locul numit Călimănești pe Olt, care a fost înainte satul boierului domniei mele Nan Udobă.”

        Sfântul Nicodim, care s-a și ocupat de organizarea mănăstirii, este zugravit în pridvorul bisericii. Intocmind așezămintele necesare, sfântul l-a rânduit egumen pe ieromonahul Gavriil, unul dintre ucenicii săi. Tot in acel an, în obștea de la Cozia, au venit mai mulți monahi, care viețuiau într-o mănăstire din Călimănești.

       Până în anul 1359, în Ţara Românească nu exista o mitropolie ortodoxă. Nicolae Alexandru (1352-1364), fiul lui Basarab I, era de confesiune catolică. Aşa cum se obişnuia în acele vremuri, s-a convertit la ortodoxie din raţiuni politice. Intre domnitorul muntean şi Regatul Ungariei existau relaţii încordate. Pretinzând suzeranitatea lui Nicolae Alexandru şi un statut privilegiat politic şi religios în această parte a Europei, Ludovic cel Mare (1342 - 1382) intercepta corespondenţa voievodului cu Papa. Pentru a se elibera de sub influența regelui ungur de origine franceză, Nicolae Alexandru s-a adresat Patriarhului de la Constantinopol, Calist I, cu intenția înființării unei mitropolii ortodoxe. Cererea s-a aprobat imediat. Se miza pe o lovitură dură dată papistașilor. Astfel a apărut Mitropolia Ungrovlahiei - „Vlahia dinspre Ungaria" (1359), cu scaunul la Curtea de Argeş (după alte surse la Câmpulung), sub conducerea lui Iachint. Până atunci, ierarhul slujise cauza ortodoxismului la Vicina, în nordul Dobrogei. Scaunul mitropolitan s-a aflat pe rând la Curtea de Argeş (1359-1517), Târgovişte (1517-1668) şi Bucureşti (din 1668).

        Mircea cel Bătrân s-a stins în ziua de 31 ianuarie 1418, la vârsta de 60 de ani, și a fost înmormântat în Mănăstirea Cozia. Voievodul nu a fost înmormântat in Biserica Domnească din Curtea de Argeș, asemenea înaintașilor săi, ci în ctitoria sa cea iubită. De-a lungul timpului, mormântul său a fost profanat de mai multe ori, astăzi el fiind acoperit cu o lespede de piatra nouă.
           La 28 martie 1415, printr-un hrisov al lui Mircea cel Bătrân, mănăstirii Cozia i s-a dăruit vama de la Genune. Mircea a dat ”de la curtea domniei mele”, un metric anual pentru hrană și îmbrăcăminte constând în: 220 de găleți de grâu, 10 buți de vin, 10 burdușe de brânză, 20 de cașcavaluiri, 10 vedre de miere, 10 sloi de ceară și 12 bucăți de postav etc.. Până la urmă Cozia va pirmi de la Mircea peste 10 sate, dar și mori, venituri din vămi, bălți, ba chiar o uliță comercială la Râmnic. Nici boierii nu s-au lăsat mai prejos când a venit vorba de danii. Unul a lăsat „cu limbă de moarte” satul Crușia. La moartea domnitorului Cozia era a doua mănăstire ca bogății după, Tismana.
           Intr-un document întocmit în ziua de 1 iunie 1421, la trei ani după moartea voievodului Mircea cel Bătrân, fiul său, Radu Voievod, a dăruit mănăstirii de pe malul Oltului “toate bălțile, începand de la săpatul pe Dunare, până la Gura Ialomiței". Lăcașul a primit ulterior donații din partea mai multor domnitori care au urmat. Astfel, până la 1500 au fost date 16 asemenea hrisoave prin care domnitorii au întărit posesiunile sale.


           In apropierea Mănăstirii Cozia se află și alte sfinte lăcașuri monahale, precum: Schitul Ostrov , construit între anii 1520-1521, de către Neagoe Basarab și Despina Doamna; Schitul Sfântul Ioan de sub Piatra, numit și "Cozia Veche", construit în anul 1602; Mănăstirea Turnu, construită în anul 1676, de către mitropolitului Varlaam, fost egumen al Coziei; Mănăstirea Stânișoara, construită în anul 1747; Mănăstirea Cornetu, un vechi schit, construit în anul 1666.

          O serie amplă de lucrări de restaurare au s-au efectuat în vremea lui Neagoe Basarab Vodă, când s-a construit și fântâna de sub cerdacul chiliilor de nord, cunoscută astăzi drept "Fântâna lui Neagoe",iar între anii 1512 - 1521 s-a refăcut pictura. Fântâna lui Neagoe Basarab, construită în 1517, servește nevoilor curente ale mânăstirii, aflându-se aproape de vechea bucătărie. In curtea mânăstirii mai există o fântână, situată în lateralul Bisericii Mari. Fântâna cu bazin de piatră de formă octogonală, având la mijloc o cruce de piatră cu inscripție, este și ea o lucrare tipică epocii lui Neagoe Basarab și poartă numele de “fială”, “baptizer” sau “izvor”. Inițial, în interiorul bazinului acestui baptisteriu existau patru capete sculptate în piatră din ale căror guri curgea apă. In prezent se mai păstrează doar unul. In conștiința populară s-a împământenit credința că dacă cineva își pune o dorință și aruncă un bănuț în fântână, dorința îi va fi îndeplinită.

        In vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu, cu cheltuiala paharnicului Șerban Cantacuzino, între anii 1706-1707, lăcașul a trecut printr-o seamă de transformări, care i-au schimbat întrucâtva înfățișarea. S-a adăugat pridvorul bisericii, în cunoscutul stil brâncovenesc, s-au refăcut picturi, a fost refăcută latura de nord a incintei s-au reparat chiliile, s-au adăugat cerdacurile la toate clădirile din incintă, s-au construit cuhnia și bucătăria brâncovenească cu o mare boltă conică, cu coș cilindric și vatră întinsă și foișorul de nord, s-a restaurat fântâna de apă de sub foișor (havuzul), adică Fântâna lui Neagoe Basarab, aflată în fața bisericii, s-au reconstruit casele egumenești (foișorul și încăperile boltite care adăpostesc actuala stăreție) de pe latura de sud a incintei interioare.


           In 1710, arhimandritul Ioan de la Hurezi, duhovnicul domnitorului Constantin Brâncoveanu, a construit în colțul de nord-est al incintei interioare paraclisul cu hramul Duminica Tuturor Sfinților, cunoscut sub numele de casele Hurezeanului. Paraclisul este simetric față de paraclisul Adormirea Maicii Domnului și "cu zugrăveala și toate ce au trebuință sfintele biserici". In plus a realizat și anexele paraclisului, două camere boltite și foișorul. Jumătate din acest paraclis s-a prăbușit în Olt în 1859, cu tot cu turlă, picturi și obiecte de cult. Refacerea paraclisului s-a făcut abia în anul 1959. În interior se mai păstrează o parte din picturile originale, datând din epoca brâncovenească, precum și următoarele portrete ctitoricești zugrăvite pe peretele de vest: Mircea cel Mare, Constantin Brâncoveanu, Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanu, “Damaschin Episcopul Râmnicului”, Ioan “Egumen Cozianul”. 



         In timpul ocupației austriece a Olteniei, mănăstirea a devenit o fortăreață redutabilă în calea cotropitorilor. Mai precis, în 1717, imediat după ocuparea Olteniei de austrieci, aceștia au demarat lucrări de fortificare a Mânăstirii Cozia. Austriecii au construit două redute, în colțurile de sud și nord ale incintei exterioare și două ziduri masive, unul la nord, de-a lungul râpei, și altul la circa 50 de metri de aripa sudică a mânăstirii. Ambele ziduri au fost distruse în timpul războiului turco-austriac din 1788. 
           Tot din perioada stăpânirii austriece în Oltenia datează și cea mai veche reprezentare a așezării monastice de la Cozia: releveul lui Johan Weiss, realizat între anii 1728-1731. Pe atunci, incinta mânăstirii se întindea până la șoseaua actuală și cuprindea incinta interioară, în centrul căreia era situată Biserica Mare, înconjurată de chilii pe toate cele patru laturi (din care se păstrează astăzi cele de pe laturile de sud, est și nord), curtea exterioară, prevăzută cu două redute de apărare, și incinta bolniței.

            Sec.al 19-lea a fost unul al suferinței pentru destinul Mânăstirii Cozia. Infrânți de turci în timpul Revoluției din 1821, eteriștii conduși de Alexandru Ipsilanti (după moartea lui Tudor Vladimirescu) s-au refugiat la Cozia. Turcii au atacat mânăstirea, au incendiat-o și au profanat picturile și au deschis mormintele, în speranța că vor găsi înăuntru mari comori.

          Aici la Cozia a slujit și preotul Radu Șapcă, participant de seamă la revoluția burgheză de la 1848 din Țara Românească, numit curator civil prin decretul nr. 519 din 4 mai 1864 al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Este de remarcat cuvântarea sa din 24 ianuarie 1866 cu prilejul aniversării Unirii: „Știți că acest templu este zidit de prințul Mircea cel Bătrân pe la anul 1384. Acest prinț viteaz, asemenea și ceilalți  Vlad al V-lea Mihai Bravul al Valahiei Ștefan cel Mare al Moldovei s-au luptat vitejește pentru apărarea acestor țări, de a scăpa pe străbunii noștri de năvălirile ce veneau din alte părți.”
     Paul de Alep, în jurnalul călătoriei sale în Țara Românească între 21 august 1656 - 13 octombrie 1658 scria despre Cozia: „În limba lor înțelesul numelui acestei mănăstiri, Cozia este „fortăreață de pământ din pricina nenumăraților munți din această țară”. In anul 1657, când arhidiaconul Paul de Alep l-a însoțit pe patriarhul Macarie al Antiohiei, într-o vizită în Țara Românească, a consemnat următoarele despre Mănăstirea Cozia: "Eram înspaimântați de îngustimea drumului și de apropierea sa de marginea prăpastiei; și, coborându-ne de pe caii noștri, am mers pe jos până ce am trecut podul. Cozia este o clădire întărită și măreață, înalțată pe marginea acelui râu (Olt), dar înconjurată de piscuri înalte și impunătoare, închise de păduri de nepătruns, astfel că prin nici o parte a acestui loc nu este vreo altă intrare. Drumul către aceasta din urmă este prin spatele munților de miazăzi, este extrem de greu și cu neputință de străbătut cu carul cu boi."

             Lăcașul de la Cozia a constituit de-a lungul timpului un puternic focar de cultură românească. Prin hrisoavele domnești din 28 martie 1415, 18 martie 1419, 16 iunie 1436 și 17 aprilie 1448 se atestează că aici funcționa o școală mănăstirească încă din 1415. Primul dascăl a fost părintele Sofronie, starețul mănăstirii. Logofătul Filos, logofăt al marelui voievod Mircea cel Bătrân a compus versuri și imnuri religioase, el fiind considerat primul poet român. Socotit printre cei dintâi imnografi (autori de imnuri liturgice) cunoscuți din mănăstirile româneşti, Filos a fost mare logofăt în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. Cunoștea bine limbile greacă şi slavonă. In anul 1392 a renunţat la dregătorie, devenind călugăr în Mănăstirea Cozia, sub numele Filotei. Singura operă scrisă de el, păstrată până astăzi, sunt „Pripealele" („Mărimuri"), imnuri religioase de laudă care cinsteau marii sfinţi, cântate la slujba privegherii în mănăstiri, odată cu psalmii. In secolele 15-18, creațiile lui, redactate în slavonă, circulau în toate bisericile ortodoxe balcanice

         Mardarie Cozianul a alcătuit la 1696 Lexiconul slavo-român, necesar școlii. Despre funcționarea școlii pomenește la 12 mai 1772 și Arhimandritul Ghenadie, care a venit la Cozia „din mică copilărie, unde am învățat și carte”. Nu departe de Cozia, la Jiblea, (azi cartier al orașului Călimănești) exista în sec.al 18-lea o școală sătească, condusă de Barbu, fost elev al școlii mănăstirești. 

            La Cozia s-a realizat o capodoperă a broderiei liturgice bizantine. In 1395 şi 1396, călugării au ţesut pe mătase, cu fire din argint şi argint aurit, un epitaf de o frumusețe aparte. Ca obiect liturgic, epitaful este un văl de procesiune, scos din altar în Vinerea Mare, aşezat pe o masă în mijlocul bisericii, purtat la Slujba Prohodului, care acoperă Sfânta Masă din altar până la Inălţarea Domnului.

         Intre anii 1848-1856, domnitorii Bibescu și Știrbei au refăcut și ei clădirile mănăstirii. Chiliile dimprejurul mânăstirii, zidite la 1386 din cărămidă și piatră, și clopotnița au fost dărâmate în cea mai are parte, iar materialele din dărâmături au fost folosite la îndreptarea terenului și la construirea a două pavilioane cu camere, azi păstrându-se numai cel din stânga, care a slujit ca reședință domnească de vară.  In anul 1859, furia Oltului a distrus paraclisul lui Ioan de la Hurezi.

         In urma votării Legii secularizării averilor mânăstirești la 17/29 decembrie 1863, mânăstirea a rămas fără 1235 hectare de teren. Ulterior au mai dispărut și trei clopote dăruite mânăstirii de Mircea cel Bătrân și fiul său Mihail.

      Intre anii 1958-1962, așezământul monahal de la Cozia a fost restaurat in întregime, consolidandu-se toate chiliile și cele două paraclise vechi, totul pe cheltuiala guvernului și la intervenția patriarhului Justinian Marina. Lucrările de restaurare au continuat și după anul 1970, ocazie cu care s-a realizat și încălzirea centrală și biserica a fost acoperită cu tablă de cupru.
       Mănăstirea a cunoscut și foarte multe momente neplăcute printre care este și cel în care, între 1879 - 1893 autoritățile au transformat-o în pușcărie, fiind sucursală a pușcăriei de la Ocnele Mari lucru ce l-a făcut pe Mihai Eminescu să scrie un articol virulent în ziarul Timpul din 12 septembrie 1882:  „Cozia, unde e îmormântat Mircea I-ul, cel mai mare domn al Țării Românești, acela sub care țara cuprindea amândouă malurile Dunării până-n mare, Cozia unde este înmormântată familia lui Mihai vodă Viteazul, un monument istoric aproape egal ca vechime, cu țara - ce-a devenit aceasta? Pușcărie!”. Printre cei 200 de pușcăriași închiși aici s-a aflat și Dimitrie (Grigore) Pantazescu Popescu, celebru pentru furtul, în 1875, a tezaurului „Cloșca cu puii de aur”. Acesta a și fost ucis pe când încerca să evadeze de la Cozia.

           Ulterior lăcașul venerabil a fost transformat în spital, cu activitate, în orice caz, mult mai apropiată de preocupările monahilor de aici și mânăstirea a găzduit și elevele de la azilul “Doamna Elena” din București. 
          In anii 1916 - 1917, mânăstirea a fost ocupată de trupe austro-germane, devenind lagăr de prizonieri și spital, iar Biserica Mare a fost transformată în grajd pentru caii inamicilor ocupanți. Într-un document din martie 1919, superiorul mânăstirii, Protosinghel Anastasie Popescu, scria Ministerului Culturii că “Monumentul Cozia se află într-o stare jalnică, de plâns, din cauza armatelor inamice care în invazie pe marginea Oltului au prădat și au profanat acest sfânt locaș, biserica și paraclisul transformându-le în grajd de cai, iar casele devastându-le și lăsându-le într-o completă ruină”. Trupele care au ocupat Cozia au spart piatra comemorativă de pe mormântul lui Mircea cel Bătrân.  In anul 1936, mormântul voievodului Mircea cel Bătrân a fost acoperit cu o nouă piatră funerară, pe care au fost înscrise următoarele cuvinte, întocmite de istoricul Nicolae Iorga: “Aici odihnește binecinstitorul și de Hristos iubitorul Mircea (…) ctitor al acestui sfânt lăcaș. A trecut la cele veșnice la 31 ianuarie 1418." După numai doi ani, în ziua de 15 mai 1938, aceasta a fost înlocuită cu o alta, adusă din Bulgaria, pe care sta scris: “Aici odihnesc rămășițele lui Mircea, Domnul Țarii Românești, adormit în anul 1418."

     In imediata apropiere a Mănăstirii Cozia, spre apus, se află Bolnița cu hramul Sfinții Apostoli. Aceasta a fost ridicată de Vodă Radu Paisie (cunoscut ca monah și sub numele de Petru de la Argeș), fiu din flori al lui Radu cel Mare și domn al Țării Românești între 1535-1545. Unii istorici susțin că bolnița este un monument de ispirație moldovenească și că arhitectul ar fi fost moldovean. Alții apără ipoteza că bolnița e o construcție de influență sârbo-bizantină, preponderentă în acea epocă în Oltenia și Muntenia, iar arhitectul și zugravii ar  fi fost sârbi. La începuturi, cuprinsă în incinta mânăstirii, bolnița a fost despărțită de aceasta când s-au spart zidurile împrejmuitoare ale Coziei pentru a se face loc șoselei ce merge de-a lungul Oltului, prin munți, spre Sibiu. Astfel, bolnița a rămas pe muchia dealului care se ridică înspre vest, lângă cimitir. 


        Supranumită “giuvaerul sec.al 16-lea de la Cozia”, bolnița Sfinții Apostoli impresionează prin silueta sa aparte, cu pereți înalți și proporții foarte reduse. Zidită din piatră și cărămidă, bolnița are un plan treflat, cu pridvor  închis cu arcade care se sprijină pe ziduri groase, și nu pe coloane, ca la Biserica Sf. Treime. Pronaosul lipsește, din pridvor intrându-se direct în naos. La exterior se remarcă cornișa formată din mai multe rânduri de cărămizi dispuse în zigzag (dinți de fierăstrău), separate între ele prin linii de cărămizi orizontale. Turla octogonală, zveltă, se ridică pe un tambur pătrat. Pictura murală a bolniței a fost realizată în 1542–1543. Bolnița și a păstrat pictura originală în întregime.
         Intre anii 1880-1920, obștea a locuit în jurul acestei biserici, tot aici fiind săvârșite și sfintele slujbe. In tot acest timp, mănăstirea cea mare de peste drum a fost folosită în alte scopuri: penitenciar, azil, lagăr de prizonieri și spital, iar biserica a fost folosită drept grajd de cai de ocupanții germani și austro-ungari. In prezent, în Bolnița Sfinții Apostoli se oficiază numai Sfânta Liturghie în ziua hramului (29 iunie) și slujbe ocazionale, de înmormântare.

           Pictura interioară a bisericii mari a fost realizată între anii 1390 - 1391, imediat după sfințirea din 1388. Mircea cel Bătrân s-a preocupat permanent de înzestrarea și înfrumusețarea mănăstirii, prin întărirea drepturilor de proprietate asupra mai multor sate și moșii. De asemenea, i-a dat dreptul de exploatare a sării din salinele de la Ocnele Mari. Mănăstirea avea robi țigani, care erau folosiți atât la exploatarea sării, cât și la spălarea nisipurilor aurifere de pe Olt și Valea lui Stan de pe Lotru.

             Enunțul pisaniei este următorul: „Intru slava sfintei și de viață făcătoarei Troițe s-au înălțat din temelie această sfântă biserică, de creștinul Domn al Țării Românești Io Mircea Voievod, la leat 6809 și lipsindu-se de podoaba ei cea dintâi pentru mulțimea anilor, am luat iară această înfrumusețare, precum se vede, de cei ce s-au îndurat, în zilele prea luminatului Domn Io Constantin B.B. Voievod, fiind mitropolit al Țării Românești chir Teodosie și ostenitoriu chir Antim episcopulu de Râmnic leat 7215 (1707), la iegumenia prea cuviosului chir Mihail”.

          Istoricii au convenit însă asupra faptului că anul 6809 (1301) inscripționat în piatra acestei pisanii este eronat, corect fiind anul 6894 (1386), așa cum apare în pisania pictată în interiorul bisericii.

Nicolae Alexandru - domnitor catolic

           Planul general al mănăstirii respectă tiparul construcțiilor de acest gen. Curtea este încadrată de ziduri groase din piatră. La fiecare colț existau turnuri de apărare. Chiliile, lipite de ziduri, aveau în faţă galerii şi pridvoare. In fața bisericii, pe deal, se așterneau livezi şi vii, iar în jurul zidurilor, imașuri şi păduri care aparţineau călugărilor. In mijlocul curții generoase se afla biserica, de plan trilobat, modelul arhitectural bisericesc răspândit în Muntenia până târziu, în epoca modernă. Spațiul interior era, la început, structurat în pronaos, naos, altar și trei abside. Naosul este foarte spațios și poartă deasupra o turlă. Zidul care desparte pronaosul de naos are grosimea de 1,4 metri. Pronaosul are o formă aproape patrată și o boltă semicilindrică. 

           Biserica mare a fost zidită de meșteri din valea Moravei, din Serbia după modelul și fațadele monumentelor similare de la Ravanița și Krușevaț din Serbia, Cele mai frecvente motive sunt geometrice şi zoomorfe: împletituri, balauri şi păsări. .A fost construită în formă de cruce, din blocuri de piatră albă tare cu forme geometrice regulate, cu toate fețele bine tăiate și muchii perfect drepte, în alternanță cu rânduri de cărămidă, armonios proporționată și cu ornamentație bogată. Ea surprinde prin precizia și perfecțiunea realizării artistice. Zidurile exterioare au grosimea de 1.3 metri. Partea superioară a chenarelor de la ferestre, rozetele de deasupra lor și pictura din pronaos datează din timpul lui Mircea cel Bătrân. Pridvorul este deschis, susținut de patru coloane din piatră în față și două coloane în spate. Are o turlă mare, cu plan de decagon, construită pe naos. Crucea de pe turlă dăinue din timpul lui Mircea cel Bătrân. Biserica păstrează policandrele din naos și pronaos dăruite de domnitorul Constantin Brâncoveanu. Cel din naos are inscripționată data confecționării, 1691. Catapeteasma originară din lemn a ars și a fost refăcută în 1794 din cărămidă, prin tehnica stucaturii, pe timpul lui Alexandru Moruzi, fiind zugrăvită târziu, în anul 1907.


Stema lui Constantin Brâncoveanu la Cozia

          In exteriorul bisericii, se remarcă o bogată și variată sculptură în piatră, care impresionează prin eleganță (arcaturi, ferestre și rozete cu ancadramente unice, motivul vulturului bicefal bizantin, cruciulițele din jurul rozetelor etc). Privind ancadramentele celor șapte ferestre ale naosului și altarului, datând din vremea lui Mircea cel Bătrân, și cele două ferestre ale pronaosului, din perioada lui Neagoe Basarab, se remarcă varietatea motivelor. Ferestrele și rozetele au, fiecare, sculptura proprie.

           Pictura originală, din sec.al 14-lea, s-a păstrat, până astăzi, în mare parte, în pronaos, dar parțial și în naos și altar.  Este considerată al doilea ansamblu pictural din Țara Românească, ca vechime, după cel de la Biserica domnească din Curtea de Argeș. Această pictură reprezintă tranziția între stilul bizantin copiat exact la noi după acela al bisericilor grecești din veacul al 13-lea (Teotocos din Constantinopol și Sfinții Apostoli din Salonic) și între stilul bizantin împământenit cu totul în Țara Românească. Pictura din naos și din altar, realizată tot în frescă, a fost refăcută în cea mai mare parte, în anul 1707, odată cu reparațiile săvârșite de Șerban Cantacuzino.  Pictura din naos reprezintă pe peretele de vest portretul lui Mircea cel Bătrân în costum apusean de cavaler cruciat, ținând în mâini macheta bisericii împreună cu fiul său Mihai, asociat la domnie în 1408 și a cărui ținută se aseamănă cu a tatălui său. Cei doi oferă macheta bisericii Fecioarei Maria cu Pruncul în brațe.  Familia Cantacuzinilor este pictată la intrare în naos pe partea stângă.

              Sarcofagul de piatră al lui Mircea cel Bătrân este cioplit asemenea celor din Occident. Chipul i se vede pe peretele ctitorilor. Domnul este îmbrăcat într-un costum roșu strâns pe corp, cu flori albastre. Tunica nu prea lungă este tivită cu fir și are jumătatea inferioară deschisă în față. În dreptul genunchilor sunt brodați vulturii imperiali de influență fie bizantină, fie bulgară ori sârbă. Încălțămintea roșie e ascuțită, după moda poloneză. Pe deasupra costumului, Mircea poartă o mantie tivită cu aur, prinsă într-o parte, pe umărul drept. Mijlocul e strâns de o centură subțire. O sabie scurtă prinsă într-o cingătoare mai largă, atârnă în față, spre dreapta. Pe cap, Mircea cel Bătrân poartă coroana cu cinci vârfuri. 

           Biserica avea o tindă cu trei arcade, plafonată de o boltă sferică. Frescele din nartex (încăperea de la intrarea în biserică), realizate probabil de artiști sârbi, l-au încântat pe arhitectul Petre Antonescu:."„Trebuie văzute figurile celor doi arhangheli arhistratici, Gavriil şi Mihail, zugrăviţi de-a dreapta şi de-a stânga uşii ce dă spre choră. Aceste două figuri, pline de farmecul unei vieţi de graţie, sunt cele mai frumoase picturi din cele ce ne-a fost dat să vedem în vreuna din bisericile româneşti. Capul arhanghelui Gavril, așa cum a rămas, e de o extraordinară expresie de duioșie. Ovalul graţios al figurii, poza capului ușor înclinat la o parte, modelatul dulce, eleganța corpului şi a atitudinii dau un farmec deosebit întregului chip". Figura Sfântului Nicodim a fost zugrăvit în partea de miazăzi a pronaosului.



          Intre anii 1984-1986 a fost restaurată întreaga pictură. Picturile murale de la Mănăstirea Cozia constituie comori ale patrimoniului cultural național

         In pronaos se găsesc mormintele voievodului Mircea și al monahiei Teofana, mama lui Mihai Viteazul, călugărită după moartea fiului ei. După asasinarea fiului ei, pe Câmpia Turzii, doamna s-a călugărit în această mănăstire, sub numele de Teofana. Intr-un document din acel an (8 noiembrie 1601), doamna spunea: “Eu am luat sfintele rase în mănăstirea sfântă ce se zice Cozia." Monahia Teofana a murit în anul 1605, fiind înmormântată langă mormântul ctitorului. Peste numai un an, nepoții ei i-au așezat deasupra o lespede funerară, păstrată până astăzi, care poartă urmatoarea inscripție: “Preastavi roaba Bajia (a raposat roaba lui Dumnezeu) călugarița Teofana, mama răposatului Mihai Voievod și fie-sa, doamna Florica și fiul său, Nicolae Vodă, au nevoit și au scris va dni Io Radu Voievod 1605." Conform tradiției, pronaosul era destinat funcției funerare, el adăpostind în afară de mormântul lui Mircea cel Bătrân și al maicii Teofana, mormintele altor membri ai familiei ctitorului: doamna Mara, Mihail Voievod, Dan Voievod, al Mitropolitului Varlaam și ale altora.

       Mănăstirea Cozia avea două paraclise: Paraclisul închinat Adormirii Maicii Domnului, construit în anul 1583, din zid, se află în colțul sud-estic al mănăstirii; Paraclisul închinat Duminicii Tuturor Sfintilor, construit în anul 1710, din cărămidă, numit "brancovenesc", se află în colțul nord-estic al mănăstirii și este însoțit de două case boltite și un foișor.

          O frumoasă descriere a mănăstirii o datorăm lui Gavriil Protul care, în 1520 în ”Viaţa Sfântului Nifon”, spune: “Aceia mânăstire avea locuri fără gâlceavă şi alese, de petrecere călugărească, departe de lume şi era plină de toate bunătăţile, cu munţi mari şi cu văi, îngrădită şi ocolită cu un râu mare şi izvoare mari şi munte împrejurul ei. Şi are toată hrana călugărească, pomi şi livezi şi nuci şi alţi pomi roditori, fără număr, vii şi grădini, şi acolo cură apă pucioasă… am văzut cu achii noştri acel loc şi i-am zis pământul făgăduinţei”.

          In corpul de clădiri din partea estică a mănăstirii a fost amenajat un muzeu, în care sunt expuse monede, tipărituri vechi, obiecte și podoabe de cult, printre care se pot mentiona: Epitaful din anul 1396; Evanghelia din anul 1644, tiparită de mitropolitul Varlaam al Moldovei și Psaltirea în versuri, a lui Dosoftei, din anul 1673, un anteriu al preotului Radu Șapcă (Popa Șapcă de la 1848). Tot în această renumită mănăstire au trăit călugări cărturari, care au tradus și au tipărit în limba română cărți de cultură scrise în slavonă. Dintre aceștia, cei mai renumiți sunt "Filotei monahul", fostul logofat Filos al lui Mircea cel Bătrân și primul compozitor român și "Mardarie Cazianu" care, între 1646-1649, a scris "Lexiconul slavon-român", pentru uzul preoților.
            Din vremea marelui voievod au mai rămas două clopote, dar care au fost luate de mai marii Bisericii române și duse, unul la Episcopia Râmnicului, iar al doilea la Episcopia Argeșului.
         Cozia Veche (Schitul de Piatră - este denumirea ruinelor unei bisericuțe ale cărei ziduri se puteau vedea până în 1986 pe valea Oltului. Este situată la 1 Km nord de mănăstire, are hramul Sfântul Ioan Botezătorul și se crede că ar fi ctitoria lui Radu I, tatăl lui Mircea, la sfârșitul sec.al 13-lea - începutul sec.al 14-lea. Primul care a făcut o ctitorie în zona de la Cozia este Radu I, tatăl lui Mircea cel Bătrân. Se cunoaște acest lucru din documentul nepotului său Mihail, fiul lui Mircea cel Bătrân, dat în 12 iunie 1418: ”amândorura mănăstirilor care sunt zidite de moșul domniei mele și de părintele domniei mele, de la Cozia, a sfintei începătoarei de viață Troițe, și a Sfintei Bunei Vesitiri, care iaste la Cotmeana”. Lăcașului i s-au făcut danii de la început. Această primă clădire s-a degradat destul de repede, de aceea Mircea cel Bătrân înalță un nou lăcaș.


              Nicolae Ceaușescu a reușit să lase câteva urme la Cozia, deși nu a vizitat mănăstirea decât odată, imediat după ce a devenit conducătorul țării. Chipul lui și al Elenei Ceaușescu au tronat mai mulți ani în muzeul lăcașului, alături de cele ale marilor domnitori care și-au adus contribuția la consolidarea monumentului și cu rol de fortăreață.
            Insă, înainte de Revoluție vitraliile cu cei doi au fost demontate la sfatul unor "vizitatori străini" și depozitate în podul mănăstirii. Vitraliile au fost duse în 1986, la Muzeul județean. Ceaușescu stătea acolo alături de Decebal, Burebista, Petru Voievod, Mircea cel Bătrân, etc., iar în 1989 se afla încă acolo. Inainte de Revoluție a fost la Cozia P.S. Calinic, Episcopul argeșului, cu o delegație puternică de lorzi englezi și unul dintre ei i-a sugerat să dea jos portretele Ceaușescu și să nu le mai țină acolo.Nimeni nu poate înțelege de unde știa acel englez că va urma Revoluția.

           Ceaușescu și-a lăsat, însă, gândurile și semnătura în cartea de aur a mănăstirii, pe prima pagină din 11 iunie 1966: "Am vizitat cu mare interes Mănăstirea Cozia, unul dintre cele mai reprezentative monumente ale artei noastre vechi, lăcașul unde își doarme somnul de veci marele Domn al Țării Românești, Mircea cel Bătrân. Luptele lui Mircea și ale celorlalți viteji voievozi ai țărilor române pentru libertate, neatârnare și ființa națională și-a aflat astăzi strălucita împlinire în patria nostră liberă, independentă și suverană - Republica Socialistă România."

           Pictura murală a Bisericii Mari a fost restaurată în anii ‘80 de un colectiv de 12 pictori specialiști. Lucrările de restaurare la altar, turlă și pridvor s-au definitivat în 1984, iar în naos s-au executat parțial. În 1985 s-a finisat spălarea picturii din sec.al 18-lea și s-a pus în valoare lucrarea cea mai prețioasă, pictura originală din sec.al 14-lea din pronaos.
            Chiliile pentru adăpostirea monahilor s-au ridicat odată cu Biserica Mare, în sec.al 14-lea, formând incinta mânăstirii și o cetate de apărare. Acestea aveau aspect de cetate închisă, cu ferestre în interior și creneluri de apărare în exterior. Zidurile formau un patrulater care se întindea până la șoseaua actuală. Restaurările din timpul lui Neagoe Basarab și Constantin Brâncoveanu au modificat aspectul chiliilor, aceștia reparând, modificând și adăugând chiliilor balcoane și construind cele două fântâni din incintă. De la restaurarea făcută de Constantin Brâncoveanu s-au păstrat și astăzi la Mănăstirea Cozia vechile chilii numite “camerele domnești” din partea de miazăzi, patru camere boltite mari și una mică, iar alta la nivelul cetății, toate spațioase și cu bolți. 

         In partea de sud-est a incintei Mânăstirii Cozia, în șase încăperi de la parter și etaj, s-a reorganizat în anul 1983 muzeul mânăstirii, cu o colecție de vechi obiecte bisericești. Sunt expuse aici icoane vechi din secolele 14-19, pictate pe lemn și sticlă, obiecte de cult, tipărituri în limba română, cu caractere chirilice, precum și tipărituri slavone și grecești. O parte sunt imprimate în vechea tiparniță din Episcopia Râmnicului, iar altele în țară sau străinătate. In muzeul Mânăstirii Cozia sunt expuse importante manuscrise, evanghelii ferecate în metal și pietre prețioase, fragmente din sculpturi în piatră din sec.al 14-lea și bucăți din piatra originală de pe mormântul lui Mircea cel Mare. S-au păstrat în colecție obiecte aparținând unor stareți și călugări de la Cozia. In cerdacul lui Mircea este de observat proiectul de stemă a Principatelor Unite (capul de bour și vulturul reprezentând unirea Moldovei și Țării Românești), iar în celelalte camere ale muzeului sunt prezentate documente ilustrând evenimente din timpul domnitorului Mircea cel Mare și din istoria Mânăstirii Cozia.