MĂNĂSTIREA POLOVRAGI

            Această bijuterie din tezaurul mănăstiresc, de istorie, arhitectură și artă, din nordul Olteniei este situată la nord-est de Tg. Jiu, pe șoseaua Tg. Jiu-Rm. Vâlcea, într-un cadru pitoresc, la poalele muntelui Piatra Polovragilor, din Munții Căpățânii. Străjuiește ieșirea din Cheile Oltețului și are în apropiere marea peșteră Polovragi pe care a administrat-o timp de 300 de ani Este o mănăstire de maici, cu hramul Adormirea Maicii Domnului și monument arhitectonic și de artă religioasă al Țării Românești din sec.al 17-lea.

           Recentele cercetări istorice au stabilit că mănăstirea Polovragi s-a ridicat în jurul anului 1505, ctitori fiind Radu Comisul și Pătru Spătaru, fiii marelui boier Danciu Zamona, mentionați într-un hrisov emis la 18 ianuarie 1480 de voievodul Basarab cel Tânăr (1477-1481). Ctitoria s-a săvârșit pe timpul domnitorului Radu cel Mare. Documentul care atestă vechimea mănăstirii se păstrează la Muzeul Oltenia din Craiova, cu următoarea inscripție: "Am ridicat acest sfânt locaș în cinstea Adormirii Maicii Domnului, ca să fie de pomenire pentru noi și pentru urmașii noștri".
         In 1629, pe timpul domnitorului Alexandru Ilieș, mănăstirea a intrat în posesia jupânului Danciu Pârâianu, ban al Craiovei și fiu asl lui Hamza Pârâianu.  Danciu Pârâianu a zidit biserica cea nouă, în 1643, pe vechile temelii, asa cum se proceda frecvent în epocă, păstrând partea cea bună a acestora. Biserica ridicată de el cu ajutorul domnitorului Matei Basarab a rezistat până în timpurile prezente.
           Timp de un secol si jumătate, documentele nu au mai pomenit nimic despre aceasta mănăstire. Un Hrisov emis, la 6 iulie 1648, emis de domnitorul Matei Basarab, constituie prima atestare documentară a bisericii..După Danciul Pârâianu și înaintașii acestuia, Constantin Brâncoveanu poate fi socotit, al treilea ctitor al Mănăstirii Polovragi.

        

            Danciu Pârâianu, fiind omul de încredere al domnitorului Matei Basarab, în 1643 a fost trimis ca ambasador la Constantinopol și acolo s-a întâlnit cu Patriarhul Paisie al Ierusalimului. Din dialogul pe care l-au avut împreună au ajuns la înțelegerea să închine Mănăstirea Polovragi, cu tot cu averi, Sfântului Mormânt de la Ierusalim pe motivul că în acea perioadă situația Patriarhiei Ierusalimului se găsea decăzută din punct de vedere material.

          Logofătul Danciu Pârâianu a revenit în Țara Românească, i-a povestit domnitorului și astfel s-a încheiat un hrisov, adică un document în care se preciza că atâta timp cât mănăstirea este închinată Patriarhiei de la Ierusalim, trebuia să plătească anual 50 de taleri. După o perioadă de aproape 50 de ani de când a fost închinată mănăstirea Sfântului Mormânt, biserica a începe să se ruineze din punct de vedere material.

        Inchinată Sfântului Mormânt de cel de-al doilea ctitor al său, mănăstirea a fost răscumpărată de domnitorul Constantin Brâncoveanu de la Patriarhul Dositei al Ierusalimului, în anul 1693 cu  trei pungi de galbeni, adică cu 1500 de galbeni și destinată ca metoc (metoh) al mănăstirii Hurez (Horezu). Domnitorul Constantin Brâncoveanu a restaurat biserica, căreia i-a înalțat turla și i-a adăugat un pridvor în stilul care-i poartă numele. Tot atunci a zugrăvit interiorul, a refăcut chiliile, clopotnița, precum și zidurile de cetate.
         Pictura a fost executată în frescă între anii 1698-1703, iar pictorii au fost primii elevi de la Școala Brâncovenească a Mănăstirii Hurezi (Horezu), cu numele de Andrei Constantinos, Gheorghe Istrate și Ranite. Acest Constantinos, fiind grec, a pictat pridvorul Mănăstirii Polovragi cu picturi unicate în întreaga țară, pentru că reprezintă imagini cu mănăstiri din Sfântul Munte Athos, partea de răsărit și partea de apus. Celelalte biserici și mănăstiri din țară au pridvor cu pictura Raiul și Iadul sau Judecata de Apoi.
De curând pictura Mănăstirii Polovragi a fost restaurată, lucrările au început în 2006 și în 2012 s-au finalizat, după care a urmat și resfințirea mănăstirii.
       

          Când austriecii au ocupat Oltenia, călugării de aici s-au gândit să ascundă odoarele mănăstirii în albia râului Olteț, pentru a le feri din preajma acestor vrăjmași, dar totuși după ce a trecut această ocupație și călugării au mers să-și ia odoarele înapoi nu le-au mai găsit, din cauza apei care a venit din abundență. Erau veșminte care datau din secolele 16-17, cădelnițe, o evanghelie ferecată cu aur și diferite vase cu uz liturgic, care nu au mai putut fi recuperate. In timpul stăpânirii austriece asupra Olteniei lăcsașul a fost trecut în rândul mănăstirilor corespunzătoare fortificațiilor defensive.
        Generalul Stainville a ales-o drept reședință, adăpostind între zidurile ei un batalion de oști (1718-1739).
         Mai târziu, la 27 aprilie 1802, mănăstirea a fost prădată de trupele tâlhărești ale lui Pasvantoglu de la Vidin. Legenda spune că și atunci călugării au ascuns în apa Oltețului odoarele rămase ale mănăstirii.

           Intrarea în incinta mănăstirii se face printr-o poartă masivă din lemn, frumos sculptată, pe care scrie: "Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului", lucrată la mănăstirea Bistrița. In partea dreaptă a porții există o frumoasă troiță din lemn sculptat, pe postament de beton, închinată eroilor și martirilor României.

         Biserica mănăstirii Polovragi are hramul "Adormirea Maicii Domnului" și a fost zidită în stil bizantin, având forma trilobată cu abside laterale. Turla este de formă poligonala, cu firide largi, ornamentate în partea superioară și acoperită cu tablă ca și restul bisericii . Naosul si pronaosul sunt spațioase, având practic aceeași mărime.


Biserica bolniță de la Mănăstirea Polovragi

        Catapeteasma executata din lemn de tei, reprezinta o adevărată capodoperă a vechii sculpturi românești, având o bogată ornamentație cu împletituri florale. Pridvorul, în stil brâncovenesc, este spațios, deschis, susținut de opt coloane din piatră.  In pridvor se află piatra funerară a surorii ctitorului.

         Pictura de tradiție bizantină, executată în frescă, a fost realizată în timpul lui Constantin Brâncoveanu, între 1698-1705 (unele surse indica anii 1703-1712), de primii meșteri ieșiți din școala brâncovenească de la Horezu. Pictura bisericii este deosebit de valoroasă atât în ceea ce privește iconografia cât și execuția tehnică. Deși asemănătoare cu cea de la Hurezi (Horezu), are caracteristici proprii, cu valoare de prototip.  In exterior, deasupra arcadei mijlocii a pridvorului se găsește icoana „Acoperământul Maicii Domnului”, executată în anul 1713. Pictura interioară, păstrată intactă, are o mare valoare artistică. Coloritul, pe fond albastru, are nuanțe armonioase și sobre. 

            Chiliile și celelalte încăperi ale mănăstirii sunt orânduite în jurul bisericii pe laturile de est, sud și vest, formând alături de zidul de incintă de pe latura de nord o adevărată cetate de apărare. Intrarea în incintă se realizează pe latura de sud printr-o poartă masivă deasupra căreia se înalță clopotnița ridicată în epoca lui Constantin Brâncoveanu. Chiliile cu stilul arhitectonic din timpul lui Constantin Brâncoveanu s-au păstrat și ele, astfel că mulți care vin și vizitează acel corp de chilii rămân impresionați, pentru că tavanul este din grinzi și grinzile au rămas chiar așa nefinisate, cioplite din bardă.

           In nordul incintei, într-o altă curte, se află o bisericuță care este bolnița ctitorită de Episcopul Clement Lavrenție, între 1732-1738, cu hramul Sfântul Nicolae. Bisericuța are formă de corabie,  Nu are pridvor, catapeteasma este din piatră și cărămidă în comparație cu catapeteasma de la biserica mare, care este din lemn de tei. In această bisericuță a fost restaurată pictura în perioada 2005-2008. Se mai numește și bolniță pentru că lângă această bisericuță, ca la alte mănăstiri, se aflau câteva chilii, camere destinate în scop umanitar pentru cei bolnavi. 

          Mănăstirea are și o colecție muzeală, ce adăpostește o bogata colecție de icoane pe lemn și sticlă, ce provin din secolele al 18-lea și al 19-lea, precum și depozitul de carte veche ce cuprinde peste 3000 de volume în limbile română, slavonă și greacă.  Printre ele se află cărți rare, manuscrise de muzică psaltică..
         Lăcașul a trecut printr-un moment greu în anul 1860 cînd a suferit un incendiu, dar a fost reparată. Mai există și astăzi urme ale acelui groaznic eveniment la unele chilii brâncovenești și la ziduri afumate.