MĂNĂSTIREA BISTRIȚA - VÂLCEA

            Ctitorie a boierilor Craiovești (Barbu, Banul Craiovei și frații săi Pârvu vornicul, Danciu armașul și Radu postelnicul), Mănăstirea Bistrița – Vâlcea a fost zidită între anii 1492-1494. Se află în satul Bistrița de azi, aparținând de comuna Costești din județul Vâlcea, pe pitoreasca vale a râului Bistrița și cheilor sale impresionante. Prima atestare documentară a lăcașului se găsește într-un act domnesc din 16 martie 1494 al lui Vlad Călugărul. Pisania care s-a găsit spune: „† Sfânta această şi dumnezeiască mânăstire pomeneşte-se a fi zidită din temelie de Barbu banul Craiovescul carele aici şi îngerescul cin al călugăririi mai pe urmă au luat…” (1683).


           Din 1497 marele ban Barbu Craiovescu a adus de la Constantinopol moastele Sfantului Grigorie Decapolitul (780-842). 
               Trupul sfântului nu a putrezit niciodată și s-a dovedit purtător de mari daruri: vindecă bolile trupești și sufletești, aduc ploaia pe timp de secetă, lucru ce face ca lăcașul să fie asaltat de numeroși pelerini. Se mai spune că în 1763, când epidemia de ciumă cuprinsese Bucureștiul, a fost adusă racla cu moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul în fața Mitropoliei, iar în urma rugăciunilor ținute ciuma a început să dea înapoi dispărând definitiv. In anul 1656 Constantin Voievod, a donat o raclă de argint în care să fie așezate sfintele moaște.



Lăcașul a fost distrus din temelii de către Mihnea Vodă cel Rău în 1509, pe timpul unor lupte interne. Un document al vremii specifică faptul că Mihnea Vodă  cel Rău, care lupta împotriva Craioveștilor, "și mănăstirea lor, carea o făcuse ei pre râul Bistriții din temelie o au risipit". Mănăstirea a fost refăcută în timpul domnitorului Neagoe Basarab între anii 1515 - 1519, tot de către boierii Craiovești. Pictura a fost atribuită meșterilor zugravi Dumitru, Chirtop și Dobromir de numele carora se leagă și fresca Mănăstirii Dealu de langă Târgoviște și executarea lucrărilor in piatră de la ansamblul Curtea de Argeș. Ulterior vornicul Șerban Cantacuzino a adăugat bisericii bun pridvor deschis, de zidarie pe stalpi de piatră, zugravit de Iosif ieromonahul și Hranite, in stil brâncovenesc (1710).

              Din ctitoria Craioveștilor astazi se mai păstreaza bisericuta Bolniței (1520-1521). Având o impresionantă frescă interioară din tradiția paleoloagă târzie când începeau să pătrundă în Balcani elemente artistice folosite de iconografii cretani, Biserica este inchinată „Schimbarii la fata”. Mănăstirea Bistriţa este vestită şi prin faptul că aici s-a înfiinţat prima tiparniţă din Ţara Românească, unde s-a tipărit de către călugărul Macarie, în 1508, Liturghierul (în limba slavonă), prima carte tipărită pe pământ românesc.

         In toamna anului 1600, Mihai Viteazul a cumpărat „satul Costeștii moșnenesc” pe care l-a dăruit mănăstirii. In 1683 voevodul Constantin Brâncoveanu a dăruit mănăstirii un policandru ornat cu ouă de struș, lucrat la Viena, mai multe obiecte de cult, cărți liturgice și clopotul cel mare, care cântărește 800 de Kg, obiect de o inestimabilă valoare și icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana. Tot atunci a fost reparat întreg complexul monahal, așezămant zugrăvit în 1820 de banul Grigore Brancoveanul.

In urma cutremurului din anul 1838, lăcașul a fost afectat serios, lucru ce a determinat ca în timpul domniei voavozilor Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei, între anii 1846 - 1855 mănăstirea să fie rezidită. La toate acestea se adaugă valoarea neprețuită a picturile interioare făcute de maestrul penelului românesc Gheorghe Tattarescu în anul 1850. Pe pereți se află pictați ctitorii: Barbu Craiovescu, Constantin Brâncoveanu, Maria Doamna, Despina Doamna și Barbu Știrbei.

Mănăstirea Bistrița înseamnă pentru români și un focar de aleasă cultură. Viitorul domn Neagoe Basarab, nepotul Craioveștilor, a fost printre primii veniți pentru a căpăta "în tinerețea lui cunostința de limbă și de literatură". Se pare că aici ar fi fost tipărită prima carte în limba română, "Liturghierul" (conform unui hrisov al lui Mihnea Vodă cel Rău, aceasta a apărut la 10 noiembrie 1508). Incă din sec.al 17-lea aici a funcționat o școală, atestată documentar pe un manuscris a lui Constantin grămatic din satul Corbeasa-Vâlcea: "să se știe că am șezut la mănăstirea Bistrița ca să învățăm carte". Aici de-alungul timpului s-au transcris numeroase cărți și hrisoave, iar unul din cele mai vechi acte românești datând din 1573, de fapt al doilea după scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, a fost redactat tot la acest lăcaș de Ieromonahul Eftimie, cunoscut drept Zapisul kui Eftimie.

Mai târziu, în 1620, Mihail Moxa a scris aici "prima istorie universală" de pe meleagurile noastre, lucrare intitulată "Cronograful Țării Românești". Manuscrisul este descoperit la această mănăstire în 1845 de un filolog rus, V Grigorovici, care-l publică la Kazan în anul 1859. In prezent manuscrisul se află Moscova. Importanța lui constă în aceea că după ce autorul a tratat, la început, probleme generale ale istoriei "universale", a ajuns ca la final să vorbească despre "când s-a început a se descăleca Țara Moldovei". Vorbește printre altele de lupta lui "Mircea voievod cu rumânii". Pentru realizarea lucrării sale Mihail Moxa a folosit importante documente ale epocii: Cronica lui Manasses, Cronografia pe scurt bizantino-slavă, Letopisețul sârbesc, Cronica anonimă bulgară. In 1640, Mihail Moxa a tipărit Pravila de la Govora.
O lucrare despre viața Sfântului Grigore Decapolitul este scrisă de Matei al Mirelor, un erudit născut în Egipt care a studiat la Constantinopol și Moscova, refugiat la mănăstire în iarna anilor 1610 - 1611. Lucrarea are o prefață istorică importantă deoarece prezintă o scurtă cronică a războaielor lui Radu Șerban.

La chemarea episcopului de Râmnic, Ilarion, a venit și și-a desfășurat activitatea la Mănăstirea Bistrița – Vâlcea, între anii 1694 - 1704, Alexandru Dascălul. Lui i se atribuie lucrările: Otocenic sau Patetic, Cheia înțelesului, O odă pentru cititori și "gogiomanii" Bisericii Sf. Nicolae din Scheii Brașovului.

Cei care au contribuit substanțial la îmbogățirea culturii românești strâns legați de Bistrița- Vâlcea, prin numeroasele copii și traduceri după manuscrise, sunt numeroși.  Se pot menționa Teofil (Evanghelie învățătoare - 1644), Teofan (Psaltire slavonă - 1619), Ilarion (Psaltire cu tâlc), Ștefan ieromonahul (Cazania"" - 1724), Ioachim din Bărbătești - gramatic ( Istoria Troadei - 1766). De remarcat că Ștefan ieromonahul, cel care mai tâziu a ajuns mitropolitul Țării Românești, a fost fiu al meleagurilor vâlcene, născut la Râmești - Horezu, după ce mai întâi a fost pisar la Bistrița și călugăr și egumen la mănăstirea Tismana.

Despre importanța cărților aflate în biblioteca mănăstirii Bistrița, în dezvoltarea culturii noastre naționale, despre truda, dăruirea și iscusința cărturarilor timpului, iată ce spunea Alexandru Odobescu într-un raport prezentat Ministrului Cultelor:"Prin unele din aceste mănăstiri și mai ales în Bistrița și în Cozia, am găsit, între altele, și câteva cărți care nefiind de trebuință seviciului bisericesc, stau aruncate în neîngrijire și amenințând a se perde. Aceste cărți însă, manuscripte și tipărite, sunt de o importanță mare pentru limba noastră și cea slavonă, precum arta tipografiei în țară la noi: sunt rare și care lipsesc din Bibliotheca națională".

De remarcat faptul că în anii 1877 - 1888, pe durata Războiului de Independență, aici a funcționat un spital militar. Tot aici, între anii 1883 - 1898, a funcționat o școală militară.

Până în anul 1948, la această mănăstire au funcționat diferite școli, în special pentru fete, chiar și o școală normală pentru pregătirea de institutoare pentru școli primare. Pregătirea școlară a fost desființată odată cu instaurarea regimului "popular democratic". De remarcat faptul că în mănăstire a existat un atelier renumit de confecționat covoare "persane" (zona fiind renumită pentru oierit). De asemeni, aici se mai afla un dispensar, care se ocupa de sănătatea locuitorilor comunei Costești și a muncitorilor forestieri, condus cu multă pasiune de o doctoriță-călugăriță, aceasta fiind trimisă la studii de obștea de călugărițe.

La 10 septembrie 1948, regimul comunist ia măsura deportării a două sute de călugărițe greco-catolice de la mănăstirile din Obreja și Jucu la Mănăstirea Bistrița, unde au fost supuse presiunii de a abandona Biserica Română Unită cu Roma. După câtva timp stareța ortodoxă a informat autoritățile comuniste că mai multe maici ortodoxe înclină să treacă la catolicism, fiindcă maicile din Ardeal câștigaseră simpatia și respectul lor. În consecință a fost interzis contactul dintre maicile ortodoxe și cele greco-catolice, care au fost treptat dispersate în alte locații, iar superioarele lor arestate de către Securitate. În anul 1959, mănăstirea este desființată și călugărițele trimise "acasă".

A urmat o perioadă oarecum benefică pentru o categorie de copii loviți de soartă, copii cu deficiențe mentale mai puțin sau mai mult grave, oligofreni în termeni medicali, când în clădirile mănăstirii a funcționat, și mai funcționează, o școală specială pentru aceștia. Au fost instruiți aici serii de copii, atât teoretic la nivelul lor de înțelegere, dar mai ales practic. Sub îndrumarea unor maiștri, de excepție dat fiind ucenicii cu care lucrau, aceștia au realizat mobile din lemn masiv sculptat,
lucrari care au luat calea exportului.

In anul 1984, prin străduința Preasfințitului Gherasim, episcopul Episcopiei Vâlcii, Argeșului și Oltului, pentru viața monahală a acestui așezământ s-au ivit noi orizonturi, acesta reușind să reînoade vechiul fir, reînființând mănăstirea. A refăcut clădirile și sub pretextul inființării unui muzeu al tipografiei, încet, încet așezământul a fost repopulat. După anul 1989, viața monahală a căpătat noi valențe. Din anul 1999, stăreția mănăstirii a luat sub conducerea ei și Mănăstirea Arnota, prin transformarea acesteia din mănăstire de călugări în mănăstire de maici.