MĂNĂSTIREA STÂNIȘOARA

Mănăstirea Stânișoara, numită la început Nucet, până în secolul al 18-lea, este situată la poalele masivului Cozia, pe versantul sau sudic, pe malul stâng al Oltului și pe teritoriul localității Călimanesti, în județul Vâlcea. Numele mănăstirii  de - "stânișoara" - vine de la stânele de oi ce existau în partea locului. Până în sec.al 18-lea a purtat numele de "Nucet".

Așezămăntul monahal de călugări de la Stânișoara este destul de retras în munte. Se află ascuns într-un colț de rai, cadrul natural liniștit și pacea ce înconjoară locul fiind depline. Deasupra sa, spre nord se înalță pereții stâncoși ai muntelui dominant Cozia. In aceasta mănăstire, așezată departe de lumea dezlănțuită, monahii duc o viață foarte austeră, aproape pustnicească. Slujbele se țin toată noaptea, iar hrana este fără carne.

Inceputurile vietii monahale la Stănişoara

Primii sihastri de la Stânișoara-Nucet au venit aici din Sihăstriile Nucet și Ostrov, situate la numai 4-5 kilometri depărtare, pe Valea Oltului. Prin secolele 15-16, unii sihaștri de pe Muntele Nucet-Stânișoara, au venit și de la Mănăstirea Cozia. Aceștia, după mai mulți ani de obște se retrăgeau la liniște, fie pe muntele Nucet şi Sălbaticul, fie pe alţi munți din împrejurimi.

          In peșteri sau grote strâmte, ferite de intemperii, noii sihaștri retrași aici și-au amenajat adăposturi rudimentare prin pădurile și printre stâncile singuratică, ocupându-se exclusiv cu rugăciunea și cu lecturile sfinte. Tradiția amintește de pusnicii cei mai vechi - Meletie, Neofit și Isaia - care au venit aici de la Mănăstirea Cozia, în jurul anului 1671, și au inițiat fondarea unui mic schit pe locul actual al mănăstirii. Primul așezământ monahal de la sihăstria Nucet - Stanisoara a fost un schit construit din lemn. Celor trei li s-au alăturat și alți frați veniți de la Mănăstirea Cozia, astfel luând ființă Schitul Nucet. Nu se cunoaște data construirii acelui așezământ monahal din lemn decât din tradiția legată de numele celor trei pustnici.

Istoricul mănăstirii

In anul 1747, clucerul Gheorghe și boierii Anghel și Petru din Piteşti au zidit o biserică și chilii pentru călugări, sfințind-o cu hramul "Sfântul Mare Mucenic Gheorghe". In timpul războiului austro-ruso-turc, din anul 1788, armatele turcești au ajuns până la Schitul Nucet, distrugând biserica şi chiliile. Biserica a fost incendiată, iar călugării prinși a fost omorâţi.

          Găsind ruinele părăsite de călugării care au scăpat cu viață după năvala turcilor, în rămășițele de ziduri ale fostelor chilii s-au adăpostit, timp de douăzeci de ani, păstorii munteni cu oile lor. Din această perioadă s-a ajuns ca locul respectiv să poarte numele de "Stânișoara" - probabil de la o stână instalată aici mai temeinic.

            In anul 1807, în locurile de sihăstrie de la Stânișoara au venit doi călugări de la Sfântul Munte Athos: sârbul Sava și românul Teodosie. Aceștia, cu ajutorul Episcopului Iosif al Argeșului, au zidit o nouă biserică în locul celei vechi de la 1747.

Intregul complex monahal a fost terminat in anul 1850.

Până în anul 1864 Mănăstirea Stânişoara a fost metoc al Mănăstirii Cozia, iar după această dată a devenit independentă. Actuala biserică din piatră a fost construită între anii 1903-1908, sub ctitoria episcopului Gherasim Timuș, stareț fiind Nicodim Manu.

        Inmulţindu-se numărul călugărilor, în anul 1903, starețul mănăstirii, Arhimandritul Nicandru Manu, ajutat de soborul mănăstirii, a pus bazele bisericii de zid de aici, care a fost terminată și sfințită în anul 1909. Tot în anul 1909 au fost ridicate, la nord de biserică, mai multe chilii pe terenul în pantă al muntelui. In acest fel rândul de chilii s-a întins la o înălțime ce domină biserica, fiind unite de un cerdac prelung. O scară de piatră conduce de la nivelul curții la șirul de chilii. In partea de răsărit a bisericii, pe pantă lină, s-au construit, cu timpul câteva căsuțe servind de chilii individuale ale unor monahi mai cu tradiție. Incinta mănăstirii nu este decât parțial delimitată de chiliile de la nord și intrarea cu clopotniță dinspre apus. Se mai află pe latura de sud trapeza largă unită cu alte încăperi gospodărești. 

          Pisania bisericii: "Intru slava Sfintei Treimi și a Sfântului Mucenic Gheorghe s-a ridicat din temelie aceasta sfântă biserică, punându-se temelia la anul 1904 august 7 și s-a sfințit la anul 1909, aprilie 23 în zilele prea înaltatului nostru rege Carol I și cu binecuvântarea PS Episcop de Argeș, Dr. Gherasim Timuș, prin osteneala și stăruința Starețului Arhimandrit Nicandru Manu, împreună cu tot soborul mănăstirii și cu alți ctitori." La sud-est de biserica cea mare este statornicit Paraclisul de zid și în formă de navă.

           Arhitectul bisericii a fost italianul Debona Apoloni, care a împrumutat edificiului elemente străine și chiar o aliură generală puțin tristă. Același arhitect a ridicat, în anul 1906, terasa dinspre miazănoapte, pe care s-a clădit un frumos pavilion în stil românesc, folosit pentru a adăposti chiliile calugărilor, pavilion plasat la o înălțime mai mare decât biserica. Acest pavilion s-a ridicat prin râvna starețului Ilarion Dumitrache, și cu binecuvantarea Episcopilor Emilian Grigore și Iosif Gafton.

             Incendiul din luna februarie a anului 1917 a distrus chiliile schitului. In locul acestora, între anii 1936-1940, a fost zidit un frumos paraclis în formă de navă. Paraclisul este folosit de călugări pentru slujbele de iarnă.

              In anul 1937, la punerea pietrei de temelie a paraclisului au participat șase arhierei, membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. La acea vreme, în incinta mănăstirii se gasea o casă de odihnă cu 100 de paturi.

Biserica centrală a mănăstirii

Biserica mare, cu hramul "Sfantul Mare Mucenic Gheorghe", este o construcție masivă din piatră, cu o turla mare pe naos. Naosul și pronaosul formează un singur spațiu mare.

Pridvorul este deschis, mai îngust decât latura vestică a bisericii și susținut de patru coloane din piatră, sculptate în partea superioară.

Biserica este acoperită cu tablă şi are tavanul frumos pictat. Pictura a fost realizată în anul 1948. Ferestrele bisericii au vitralii pictate cu sfinți.

             Mănăstirea Stânișoara păstrează, ca odoare de preţ, câteva icoane vechi aduse de la Sfântul Munte Athos de călugării Sava și Teodosie, și un antimis dăruit de Mănăstirea Cozia, în anul 1809. Antimisul pastrează pe el o inscripţie uşor de citit.

            Se mai păstrează și câteva icoane cu semnătura pictorului Belizarie I. Pascu din Piteşti, precum și cărți slavonești de ritual aduse de cei doi călugări de la Sfântul Munte.

         In biserica mare se păstrează și un policandru de la Mănăstirea Curtea de Argeș, care se presupune a fi fost dăruit acolo de domnitorul Neagoe Basarab.

          Mănăstirea Stânișoara este situată la poalele Muntelui Cozia, la 10 kilometri nord-est de gara Călimanești-Jiblea. Aici se poate ajunge atât dinspre Călimanești, prin satul Păușa, cât și dinspre Mănăstirea Turnu, pe poteci ce șerpuiesc prin pădure, acesta fiind un drum mai greu.

          Dinspre Mănăstirea Turnu distanța este de 6 kilometri, mai scurtă decât din Călimăneşti, dar mai grea pentru călător, cu drumul mai abrupt. Din Turnu se parcurg aproximativ două ore - mers lejer.

          Există și un drum carosabil de munte (silvic) care pornește din micul sat Păușa. Accesul se face prin valea Păuşa-Stânișoara, pe direcția nord, plecând din halta CFR Păușa-Căciulata, la aproximativ 6 kilometri, sau din stația CFR Turnu, pe direcția est, la aproximativ 4 kilometri.

In drumul lor spre Cabana Cozia, sau spre releul de televiziune de pe munte, turiștii trec prin curtea Mănăstirii Stânișoara.