MĂNĂSTIREA LAINICI

             Unul dintre cele mai importante obiective religioase și turistice din județul Gorj este Mănăstirea Lainici care aparține teritorial de orașul Bumbești-Jiu. Spre deosebire de alte mănăstiri este mai săracă în mărturii scrise privind evoluţiaa istorică. Totodată, foarte multe secole s-a găsit în afara unor trasee de interes comercial, administrativ, sau vamal. Abia în sec.al 19-lea s-a deschis spre lumea trepidantă, datorită căilor de acces moderne. Ea este așezată la mijlocul mirificului defileu al Văii Jiului, la 25 km sud de Petroşani şi la 32 km nord de Târgu Jiu, îmbrățișată de păduri dese şi înălţimi stâncoase. Aparţine de Arhiepiscopia Craiovei, Mitropolia Olteniei, este lăcaș de călugări și are hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. In prezent mănăstirea are două biserici. Biserica veche a mănăstirii este construită la începutul secolului al 19-leași este trecut în Lista monumentelor  noastre istorice. 

          Șoseaua ce tranzitează pitoreasca și tulburătoarea trecătoare din Defileului Jiului a fost construită începând din anii 1880, de meșteri pietrari deosebiți aduși din Italia. S-a continuat în perioada interbelică și s-a asfaltat abia după anii 1950. In paralel, începând cu perioada interbelică, s-a construit şi linia ferată Bumbeşti–Livezeni cu o slbă de 38 de tuneluri prin pintenii munţilor.

               Până în 1880, trecătoarea principală între Oltenia şi Ardeal, dintre Gorj și Hunedoara, era Pasul Vâlcan, numit „drumul lui Mihai Viteazul”, calea pe unde a trecut domnitorul Țării Românești, în anul 1600, când a unit pentru prima dată Principatele Române. Se pornea din Gotj de la Turcineşti, se trecea prin Schela, Arsuri, pasul Vâlcan, la o altitudine de 1621 metri și se cobora în Vulcan, sau Paroșeni în Valea Jiului de vest. Mănăstirea Lainici era izolată total, într-o sihăstrie consacrată vieţii monahale. Se ajungea foarte greu la ea pe cărări de pe marginea albiei Jiului.

         De altfel, Pasul Vâlcan a fost amenajat pentru prima dată de trupele romane, urmele acelor lucrări rezistând aproape două milenii în partea cea mai înaltă. Romanii evitau să-şi traseze căile de comunicaţii prin văi adânci ale munţilor, locuri prin care ar fi  fost în pericol de ambuscade ale localnicilor din provincii. Valea Jiului a fost considerată mult prea închisă şi periculoasă pentru trecerea în Transilvania.

         Denumirea de „Lainici” este învăluită într-un mare mister. S-au emis diferite ipoteze etimologice, privind toponimia, dar au rămas incerte şi la nivel interpretativ.

               O interpretare etimologică a cuvântului „Lainici” este considerată de origine grecească: în greaca veche, lainos însemnând „de piatră”, în cazul mănăstirii – „trecătoare prin munți de piatră”.

              Altă interpretare, mai plauzibilă, ar fi aceea că termenul ar deriva de la numele unui trib geto-dacic, al „Lailor”, care a fost binecunoscut prin secolele al 4-lea şi al 5-lea împreună cu al „bessilor”, în zona Sarmisegetuzei, la circa 80 km distanţă de Lainici. Adevărul rămâne încă nedescoperit şi rămâne numai  frumoasa denumire de „LAINICI”.

               Vechimea Sfintei Mănăstiri Lainici se pierde în adâncurile vremii, necunoscându-se oficial şi istoric începuturile sale. După tradiție, Sfântul Nicodim, marele ctitor de lăcaşuri sfinte din ţară, ar fi construit după lăcașul Vişina şi un schit din lemn aici, la Lainici.



               Prigoana împărătesei Imperiului Austriac, Maria Tereza, care a distrus între 1750-1765, prin generalul Bukow majoritatea mănăstirilor ortodoxe din Ardeal, la jumătatea sec.al 18-lea, se pare că ar fi ajuns până aici, deși lăcașul nu se afla pe teritoriul statului său, ci la mică distanță de hotar.. Biserica de lemn ctitorită din sec.al 14-lea – al 15-lea ar fi fost distrusă în acea perioadă.
               Cert este că din a doua jumătate a sec. al 17-lea și începutul sec.al 18-lea au început să apară documente istorice cu referire la lăcașul de la Lainici.

                Schimnicul Atanasie a venit de la Tismana la Lainici, în 1780, și este pomenit într-un sinet în care a donat mănăstirii o moșie.  El a adunat de pe văile munților o obște de 30 de călugări. După moartea sa, între 1810 și 1817 o mână de boieri olteni au refăcut schitul, de data aceasta din piatră, cu ziduri groase de până la 1 metru. Aceasta este biserica cea veche care s-a ridicat pe un delușor din domina Valea Jiului. Construcția adăpostește frumoase fresce interioare datând din anii 1860 și un iconostas compus din icoane în stil bizantin.

              Prin urmare începutul mănăstirii Lainici nu poate fi legat de anul 1817, cum menționează pisania actualei biserici, ci este mult mai vechi, biserica construindu-se pe alte fundații mai vechi, așa cum s-a putut observa în anul 2008 când s-a restaurat pictura și s-a îndepărtat tencuiala care nu era originală. Se puteau observa diverse etape de construcție ale bisericii chiar în trei rânduri. Inițial fusese numai altarul și naosul, după care s-a mai adăugat și pronaosul. In cele din urmă s-a adăugat pridvorul, folosindu-se ca necropolă pentru ctitori și s-a pictat, isprăvindu-se conform pisaniei, în anul 1817.

Ctitoria Mănăstirii Lainici este legată de trei etape consecutive şi distincte:

a) etapa ipotetică şi tradiţională a Sfântului Nicodim din sec. al 14-lea;

b) etapa atestată documentar a schimnicului Atanasie din sec. al 18-lea;

c) etapa reconstruirii de către unii boieri gorjeni la începutul secolului al 19-lea a bisericii actuale din zid, între anii 1817 şi 1847.

Primele două biserici, din timpul lui Nicodim şi Atanasie, nu s-au mai păstrat, dar cea de a treia a fost construită pe locul celorlalte.

            Trebuie remarcat faptul că majoritatea datărilor istorice referitoare la Mănăstirea Lainici s-au folosit de pisania de deasupra ușii de la intrare și au luat, ca atare, un început la 1817, deoarece nu s-au realizat cercetări istorice mai riguroase. Prin urmare, începutul Mănăstirii Lainici nu este în anul 1817, cum menționează pisania actualei biserici, ci este mult mai vechi, biserica construindu-se pe alte fundații mai vechi, așa cum s-a putut observa în anul 2008 când s-a restaurat pictura şi s-a îndepărtat tencuiala care nu era originală.

          S-au putut observa diverse etape de construcție ale bisericii, în trei etape. Iniţial se compunea numai din altar şi naos, după care s-a mai adăugat şi pronaosul. In cele din urmă s-a adăugat pridvorul, care a devenit necropolă pentru ctitori şi s-a pictat, isprăvindu-se conform pisaniei, în anul 1817.

            Gheorghe Blideanu, învăţător din Bumbeşti, a întocmit o istorie a schitului Lainici, prin 1873, transmisă oral de către starețul Irodion, la începuturile activității sale. O afirmație foarte interesantă pe care o face este aceea că în Lainici exista o Biblie de pe timpul lui Șerban Cantacuzino, de la 1688, Biblia a fost dăruită schitului cu semnătură, probabil în jurul anului 1690 de către însuși voievodul Constantin Brâncoveanu. Această afirmație ar confirma tradiția unei așezări mănăstirești mai vechi de 1780, an în care se pomenește de schimonahul Atanasie, respectiv anii 1690 – 1700.

            Mănăstirea Lainici a avut un trecut zbuciumat, credincioșii spunând cu pioșenie ca lăcașul a fost crucificat de mai multe ori, trecând prin grele încercări.

          In Mănăstirea Lainici a stat ascuns Tudor Vladimirescu, deghizat în călugăr, deoarece era urmărit de turci pentru că luptase împotriva lor în războiul ruso-turc dintre anii 1806 şi 1812. De aceea, în 1817, mănăstirea a avut de suferit, fiind devastată de turci; călugării au fost alungați, iar lui Maxim monahul i s-a tăiat capul.

             In cronicile vremii, printre ctitori apare un nume: Stanca Măldărescu, dar care lipsește, în mod surprinzător, de pe pisania așezământului. In locul ei este gravat numele Kalistracta, evident numele de călugărie pe care l-a purtat, la sfârșitul vieții, vrednica boieroaică.

           După schimnicul Atanasie, care a fost stareț la Lainici, este vrednic de amintit marele stareț Cuviosul Irodion „Luceafărul Lainiciului”, după cum este supranumit de Sfântul Calinic de la Cernica. Cuviosul Irodion Ionescu a fost stareţ timp de 46 de ani în Mănăstirea Lainici, între 1854 şi 1900, cu intermitențe. El a fost adus de la Mănăstirea Cernica şi numit stareţ la Lainici de către Sfântul Ierarh Calinic, imediat după numirea sa ca episcop la Râmnic. Cuviosul Irodion din ucenic ce-i fusese, i-a devenit duhovnic în toată această perioadă. Se consemnează chiar, în viaţa Sfântului Calinic, cele două minuni pe care le-a făcut în drum spre Lainici, la duhovnicul său.

           Primul război mondial, între 1916 și 1918, s-a dovedit nemilos față de Mănăstirea Lainici, aducându-i o distrugere completă.  Trupele germane au intrat cu caii în biserică, au făcut focul în ea şi au profanat-o peste măsură. Până azi se mai păstrează scrijelite pe pereții din altar numele unor soldați și ofițeri care au dormit acolo şi au profanat biserica. Au fost furate de către soldații germani toate odoarele de preț, inclusiv clopotele, ața cum au procedat în toată partea de  țară ocupată..

                                     

             Arhiva mănăstirii, care avea 16 metri liniari, a fost arsă, precum dovedesc documentele vremii. Cimitirul a fost devastat şi profanat, toate crucile fiind smulse şi călcate în picioare. După război nu se mai cunoşteau mormintele, rămânând neidentificate până azi, iar unii călugări, printre care Ieromonahul Iulian Drăghicioiu au fost deportaţi în Germania unde au murit în lagărele germane ca nişte martiri, deoarece nu au părăsit mănăstirea, păzind-o cu preţul vieţii.

                In 1929 a fost trimis de la Mănăstirea Frăsinei (Vâlcea) un grup de șase monahi, avându-l stareț pe Cuviosul Visarion Toia, care a ridicat din ruine mănăstirea, construind clădirile necesare și introducând viață de obşte cu un regim ascetic sever, întocmai ca la Mănăstirea Frăsinei. Datorită seriozității, disciplinei duhovnicești și slujbelor care se săvârșeau aici, mănăstirea a devenit tot mai căutată de numeroși credincioși din împrejurimi. Duhul sfinților părinți din vechime, ce au locuit aici, a avut efecte benefice asupra vieţii duhovnicești.

              După 1947, odată cu regimul comunist, Mănăstirea Lainici a fost din nou agresată sub diverse forme. In această perioadă a început construcția căii ferate Bumbești-Livezeni, precum și modernizarea Drumului Național, pe aceeași distanță. Muncitorii care au executat aceste lucrări au devastat și au afectat viața bisericească din mănăstire asemenea unor invadatori păgâni, ocupând abuziv toate terenurile mănăstirii şi amplasând barăci peste ele.

         Prin astfel de abuzuri a trecut Mănăstirea Lainici până în 1957, când brigăzile muncitorești nerespectoase au părăsit în mod salvator acest loc.

             In 1961, Mănăstirea Lainici a fost desființată ca mănăstire independentă, rămânând cu titlul de „casă de oaspeți”. Până în 1970 uşile bisericii au fost închise cu lacătul, ne mai permiţându-se să se facă slujbe decât în unele Duminici şi sărbători religioase.

             In 1975 a venit ca stareț P.C. Arhim Caliopie Georgescu, care a început să facă unele îmbunătăţiri în viaţa mănăstirii, favorizat fiind de politica vremii, care părea să fie mai blândă şi mai omenoasă. Astfel, după 1983, datorită novicilor care au început să se înmulţească, s-au reintrodus rânduielile ascetice monahiceşti, respectiv, slujbele de la miezul nopţii şi neconsumul de carne în obşte, lucru ce a dus la o viaţă duhovnicească mai bună.

          După evenimentele din 1989, ca urmare a afluenței crescânde de credincioși, la Mănăstirea Lainici s-a simțit nevoia unei biserici mai mari și mai încăpătoare. In zilele de Duminică și la marile sărbători religioase se ajunsese să țină slujbe în aer liber.

            La sărbătoarea „Izvorul Tămăduirii”, din 1990, s-a pus piatra de temelie pentru o nouă biserică-catedrală de către Inalt Prea Sfințitul Mitropolit Nestor (Vornicescu) al Olteniei. Biserica a fost începută, proiectată schematic şi construită până la stadiul de finisaje de către inginer. Ioan Selejan, ajuns primul episcop al Covasnei şi Harghitei (1994-2004) și apoi, din 2014 Arhiepiscop al Timișoarei și Mitropolit al Banatului.

          Noua biserică-catedrală din Mănăstirea Lainici este inedită prin arhitectură, cuprinzând două biserici suprapuse. Acest lucru a fost impus pe de o parte de situaţia fizică al terenului, care este în pantă, acesta creând necesitatea unui demisol.  Pe de altă parte, precum se cunoaşte, Istoria Bisericii Creştine până în zilele noastre a cunoscut două perioade fundamentale: Prima perioadă, de la anul 1 până la anul 313 e.N., respectiv până la Edictul de la Milano, emis de  Constantin cel Mare și Licinius, a fost „perioada bisericii din Catacombe”, perioadă de prigoană în care s-a vărsat cel mai mult sânge de credincioși, acesta fiind fundamentul și temelia Bisericii Creștine. A doua perioadă, de după anul 313 e.N până în zilele noastre, este cea a dezvoltării credinței creștine în libertate. Asemeni împărțirii istoriei Bisericii Creștine în cele două perioade fundamentale, s-a împărțit și planul arhitectonic al noii biserici.

         Ca urmare a acestei periodizări, aspectul cel mai inedit al bisericii noi de la Lainici este tematica iconografică, care s-a dorit a se materializa. Astfel, biserica de la demisol a fost destinată "Bisericii din Catacombe", în ea urmând a se picta viața creștinilor de la anul 1 până la anul 313 e.N, cu reprezentarea majorității Sfinților și martirajelor cunoscute din Istoria Bisericii şi din Sfânta Tradiție.

             In pictura bisericii de la nivelul superior sunt marcate deja cele mai importante momente din istoria bisericii creștine, cu cei mai reprezentativi sfinți din toată lumea și din toate timpurile, ca o cronologie și universalitate creștină.

           După evenimentele din 1989, în Mănăstirea Lainici s-au efectuat diverse lucrări majore, printre care se pot aminti: construcția din temelie a unui nou corp de chilii pentru părinți, a unei trapeze mari pentru hramuri şi sărbători religioase importante, a unui impresionant gard din piatră ce înconjoară mănăstirea, Lângă Jiu s-a construit un zid de sprijin împotriva inundațiilor pe o lungime de un kilometru și multe alte lucrări.

           In data de 23 iulie 2006 Mănăstirea Lainici a fost adusă de la Muntele Athos, din mănăstirea Dohiariu, o copie a Icoanei făcătoare de minuni „Gorgoepicuus”, „Grabnic Ascultătoarea”. Această Icoană a fost executată special pentru Mănăstirea Lainici printr-o mare taină şi este a cincea copie care s-a făcut în ultimii 100 de ani în toată lumea.

          Este o „floare” din Muntele Athos, Grădina Maicii Domnului, adusă și transplantată în Mănăstirea Lainici pentru totdeauna, ca semn de mare binecuvântare ce s-a revărsat peste mănăstire.

              Pe 10 aprilie 2009, în ajunul prăznuirii Sfântului Irearh Calinic de la Cernica, s-au găsit, după 109 ani, moaștele Sfântului Cuvios Irodion Ionescu, duhovnicul Sfântului Calinic, „Luceafărul de la Lainici”, cum a fost supranumit. Această minunată descoperire a tainei „Luceafărului de la Lainici” și aflarea sfintelor sale moaște a constituit tot o mare inundare de har peste Mănăstirea Lainici. Sfântul Cuvios Irodion Ionescu este ultima verigă a lanţului neosihasmului românesc din sec.al 19-lea.

In prezent, în Mănăstirea Lainici se fac zilnic toate cele șapte Sfinte Laude şi toată obștea ține candela aprinsă pentru întărirea credinței şi a desăvârșirii creștine. Deși lăcașul nu are o vechime venerabilă, el poate face parte din comorile arhitectonice și de artă religioasă a României, datorită purtării creștinismului într-un loc pierdut în natura muntoasă și datorită unicității concepției constructive și picturale pe două nivele, reprezentând două mari epoci ale istoriei creștine.