MĂNĂSTIREA BISTRIȚA - NEAMȚ

              In actualul județ Neamț, satul Bistrița, comuna Alexandru cel Bun a fost zidită înainte de anul 1407 Mănăstirea Bistrița, (prima atestare documentară). Ctitor a fost domnitorul Alexandru cel Bun al Moldovei (1400-1432), care a înzestrat-o cu sate, moșii și odoare scumpe. In anul 1498, Ștefan cel Mare a zidit un turn clopotniță, cu paraclis, închinat Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, cu o pictură în frescă de o mare valoare artistică și iconografică, care se păstrează până astăzi. In 1546, Petru Rareș a renovat mănăstirea și a construit un zid împrejurul ei. Tot el i-a dăruit satul Mojeștii cu tot cu venitul produs de acesta. La 1554, Alexandru Lăpușneanu a renovat mănăstirea complet.

               Mănăstirea Bistrița – Neamț are o foarte mare valoare istorică și arheologică. Este zidită în stil bizantin, bogat ornată, având ușa de la intrare păstrată din momentul construirii, fiind lucrată cu multă artă. Venerabilul lăcaș deține icoana Sfintei Ana, mama Maicii Domnului. După tradiție, această icoană a fost dată ca „dar de patron” Doamnei Ana, soția lui Alexandru cel Bun, de către împărăteasa Irina (Ana), soția împăratului bizantin Manuel al II-lea Paleologul (1391-1425) și de Patriarhul Matei, al Constantinopolului, în 1401. Ulterior, familia voievodală a dăruit icoana Sfintei Ana Mănăstirii Bistrița.

                 In biserica mănăstirii sunt înmormântați: voevodul Alexandru cel Bun, soția lui Ana, Alexandru - fiul lui Ștefan cel Mare, Chiajna - soția lui Ștefan Lăcustă, Anastasie - Mitropolitul Sucevei.

                Mănăstirea Bistrița – Neamț este locul în care a fost creat unul dintre cele mai vechi monumente ale culturii medievale românești: Pomelnicul de la Bistrița. Acest pomelnic oferă cele mai interesante date despre începutul istoriei voievodale și bisericești din Moldova. Pomelnicul de la Bistrița arată că, pentru români, cultura nu poate fi despărțită de cult și, de fapt, cultul este rădăcina cea mai adâncă a culturii noastre. În jurul Bisericii s-a plămădit și s-a binecuvântat, s-a consolidat și s-a transfigurat cultura noastră și istoria. De aceea, Mănăstirea Bistrița este taină și simbol pentru istoria neamului nostru. Este taină și simbol al statorniciei noastre în credință, a îmbinării dintre cult și cultură, a legăturii dintre istorie și veșnicie.

                  Mănăstirile reprezintă cea mai importantă categorie a monumentelor ce au supraviețuit intemperiilor vremurilor, multe dintre ele fiind oglinzi ale epocilor trecute. În jurul mănăstirilor s-a dezvoltat atât viața religioasă a comunității cât și cultura națiunii. Ele, mănăstirile, mai pot ilustra și o dimensiune militară, multe dintre ele fiind adevărate cetăți și jucând un rol activ în sistemul defensiv al țării, având în vedere restricțiile impuse de dominația otomană mai ales după mijlocul sec.al 16-lea. Mănăstirile și schiturile construite de voievozi și boieri, înzestrate cu un bogat patrimoniu și importante privilegii, sunt depozitare ale unui bogat tezaur de cultură și civilizație românească.
    
                 Mesajul istoric transpare din picturile murale, din pomelnicele străvechi păstrate, obiecte de cult, cărți tipărite, monumente funerare și inscripții în piatră, conservate, dar și în glorificarea voievozilor care le-au clădit, o parte a acestor monumente reprezentând un gest de mulțumire adus lui Dumnezeu pentru ajutorul în lupte. Potrivit traditiei, începuturile obștei monahale din vatra Bistriței nemțene s*au pornit în vremea domniei lui Petru I Mușat, spre sfârșitul sec.al 14-lea, când s-a ridicat aici o micuță biserică de lemn.

                  Incinta mănăstirii are o formă aproape patrată, fiind înconjurată de un zid din piatră, înalt de 4-6 metri, prevăzut, pe alocuri, cu metereze și cale de strajă. Incinta închisă de aceste ziduri păstrează o atmosferă caldă, liniștită, care îndemnă la meditație, fără sentiment de claustrare, ci de protecșie, nu atât de ziduri, cât de sentimentul că sunt aproape vrednicii strămoși.

                  Intarea în mănăstire se face prin bolta unui turn, cu un paraclis la etaj, închinat Sfântului Ierarh Nicolae, care, împreună cu clădirea din stânga și zidul înconjurător al mănăstirii au fost zidite de Petru Rareș între 1541-1546. Zidul a servit, în scurgerea vremurilor, nu numai ca înprejmuire, ci și ca zid de apărare, din spatele căruia se va fi auzit zgomot de arme și se vor fi văzut viteji încordând arcurile. A fost refăcut în 1776 de egumenul Iacov Arhimandritul. În centrul incintei se înalță, stăpânind împrejurimile și răspândind, ca o mireasmă, duhul marilor voievoizi și clerici, biserica, adevărată catedrală mușatină, zidită de Alexandru cel Bun între 1400-1402 (atestată documentar în 1407) și refăcută apoi de Alexandru Lăpușneanu la anul 1554.

                    In partea nord-est a bisericii se află turnul clopotniță zidit de Ștefan cel Mare în 1498, cu un paraclis la etaj, închinat Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. De clopotniță este lipit un adaos ce completează paraclisul lui Ștefan cel Mare, zidit de Petru Rareș între anii 1541-1546.

               In unghiul de nord-vest al incintei se află casa domnească a lui Alexandru cel Bun, restaurată și înnoită de Petru Rareș, de care se leagă un corp de chilii din sec.al 18-lea, în care astăzi se află trapeza și bucătăria mănăstirii. In partea de est a incintei se află un corp de chilii, precum și în partea de nord, în aceasta din urmă gasindu-se veșmântăria, biblioteca și cancelaria mănăstirii. 

                    La intrare in incinta mănăstirii, în partea de sud, atrage atenția o monumentală statuie (din marmură, înaltă de 3 m) a lui Alexandru cel Bun, ridicată în anul 1982, cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la moartea marelui ctitor. In afara zidului de incintă, în partea de nord, este actuala stăreție, un corp de chilii, arhondaricul și gospodăria mănăstirii. Inainte de intrarea propriu-zisă in incinta mănăstirii, în partea dreaptă, se găsesc cimitirul, biserica cimitirului, un corp de chilii și spații de cazare pentru pelerini, iar în partea stângă livada mănăstirii.

                    Odată cu trecerea timpului, ctitoriile de la Bistrița ale marilor voievozi și-au pierdut din frumusețea și strălucirea, pe care ctitorii lor le-a dat-o la început. Prin intervențiile ce s-au făcut în timpul unelor lucrări de restaurare – ex.: reparațiile de la Casa domnească din 1792, când s-au sacrificat mari porțiuni de frescă originală și s-au mărit ferestrele și ușile – aceste monumente au suferit și multe modificări. Insă, între anii 1967 și 1984, la Bistrița au avut loc vaste lucrări de restaurare generală, în urma cărora Mănăstirea Bistrița și-a recăpătat mult din înfățișarea pe care a avut-o odinioară. 

O piesă ce reține atenția încă de la intrare este marele clopot dăruit de Ștefan cel Mare în 1494, cu o greutate de aproximativ 800 kg, împodobit cu o inscripție în limba slavonă și o frumoasă stemă a Moldovei, realizată in genul vechilor semne heraldice occidentale.