MĂNĂSTIREA SECU

              In anul 1602 cu sprijinul lui Nestor Ureche, mare vornic al Țării de Jos, tatăl cunoscutului cronicar Grigore Ureche, s-au pus bazele Mănăstirii Secu pe locul unei mici sihăstrii numită „Schitul lui Zosim”, fondat la 1564. Lăcașul se află astăzi în comuna Pipirig, județul Neamț. A avut destinul de a fi una dintre mănăstirile, presarate pe întreg pământul țării, comori de cultură, artă și civilizație ale neamului creator de incontestabile valori, mărturii grăitoare ale unui trecut bogat în oameni de ispravă și fapte pilduitoare.  


            In liniștea fermecătoare a poienilor, în vecinătatea Pârului Secu, Mănăstirea Secu veghează așezată la poalele Muntelui Vasan, având înfațișarea unei cetăți medievale, cu ziduri groase și turnuri de apărare, turle ce se înalță asemenea unor sulițe uriașe profilate pe fundalul verde al munților învesmântați în haina pădurilor de brazi și fagi care o  înconjoară, ca o cetate naturală.  "Poiana lui Ghenadie" la răsărit, "Poiana lui Gheorghe" și "Poiana lui Nifon" la nord, Muntele Vasan și Puștianul la apus, "Poiana Clopotariei" de sub Vasa, "Poiana lui Isochie" și "Dealul Arșitelor" la sud, iată câteva dintre denumirile ce s-au păstrat, de-a lungul timpului, în uzul monahilor și al sihaștrilor viețuitori pe aceste meleaguri, toponime moștenite, cu siguranță, de la parinții stabiliți aici din timpuri îndepărtate.
           In jurul anului 1500, pe domeniul feudal al Cetății Neamăului, pe valea Pârâului Secu, se așeaza un grup de sihaștri care au întemeiat mai apoi, in jurul anului 1530, sub conducerea Ieroschimonahului Zosima, călugar de la Mănăstirea Neamț, schitul cu același nume: Schitul lui Zosima.



           Domnitorul Petru Rareș (1527-1546) a clădit biserica Schitului Zosima pe locul actualei biserici a cimitirului mănăstirii. Schitul a fost îngrădit cu zid de piatră, în anul 1550, de către Doamna Elena, soția voievodului, și de fii săi. Din acel zid se mai păstrează astăzi o mică parte la intrarea în mănăstire, în dreptul actualei biserici a cimitirului, unde, în urmă cu cinci secole, fusese poarta de intrare în schit și clopotnița acestuia.
          Petru Rares, în prima lui domnie, a întarit lăcașului stăpânirea asupra pământurilor ce aparțineau moșiei Cetății Neamțului, dăruindu-le călugărilor de pe valea Pârâului Secu. Episcopul Melchisedec Ștefănescu, vorbind despre începuturile Mănăstirii Secu, amintește că până în anul 1910, pe zidul clopotniței din mănăstire, în nișa unde se află acum o frescă cu Sf. Ioan Botezatorul, se gasea pisania originală de la biserica construită de Voievodul Petru Rareș, pisanie care s-a deteriorat din cauza asprimii vremurilor.
                Sub domniile voievozilor Alexandru Lapușneanu (1552-1561 și 1564-1568), Petru Schiopu (1574-1579 și 1581-1591) și Aron Tiranul (1591-1595), Schitul lui Zosima a mai primit câteva danii spre folosința și întreținerea călugărilor sihaștri din aceste locuri. Spre sfârșitul veacului al 17-lea, Schitul lui Zosima a cunoscut o dezvoltare deosebită, mai ales din punct de vedere economic: daniilor particulare li s-au adăugat danii și confirmări domnești, iar numele egumenului Dosoftei, unul dintre ucenicii lui Zosima, a fost des pomenit în pricinile de vecinătate cu mai vechii și puternicii călugări de la Mănăstirea Neamț.

            In sec.al 17-lea, Nestor Ureche, vornicul Țării de Jos, tatăl cunoscutului cronicar Grigore Ureche, împreună cu soția sa Mitrofana, au ctitorit mănăstirea de piatră, în formă de cetate dreptunghiulară, cu biserica mare în mijlocul zidurilor, căreia iau fixat hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”. Nestor Ureche ajunsese în rândurile celor dintâi boieri ai Moldovei sub domnia lui Ieremia Movila, prin bogația casei sale, către care se îndreptau veniturile a peste 70 de sate, dar si prin isteâimea minții. El avea demnitatea de Mare Vornic, fiind judecător principal al țării si „mai marele curții domnești”.

             Marele boier a înzestrat această ctitorie cu odoare, cărți și moșii, așa cum erau înzestrate toate mănăstirile domnești în vremea voievodului Ieremia Movilă. Pe atunci în scaunul Mitropoliei Moldovei era Gheorghe Movilă, fratele voievodului, egumen la Mănăstirea Secu fiind Ieroschimonahul Dosoftei.


             După obicei, la Secu numele ctitorului a fost menționat în pisania așezată pe peretele de sud al bisericii mari, pisanie originală scrisă frumos în limba slavonă: „Cu vrerea Tatalui si cu ajutorul Fiului și cu săvârsirea Sfântului Duh, cu rugăciunile Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și cu ale Sfântului Ioan Inaintemergătorul și cu ale tuturor sfinților, cu bunăvoința si îngăduința dreptcredinciosului domnului nostru Io Ieremia Movilă Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn Țării Moldovei și a de Dumnezeu dăruitilor săi fii Io Constantin și Alexandru Voievod și cu a celuilalt frate al sau Simeon Movilă Voievod și a copiilor săi; si cu binecuvântarea fratelui domniei lor Preasfințitului Gheorghe Moghilă, Mitropolitul Sucevei, cu buna râvna dumnezeiasca și cu adevărata avere de la Dumnezeu daruită a adevaraților ctitori, sau făcut acest lăcaș dumnezeiesc și sau zidit spre lauda lui Dumnezeu celui Inalt, în numele Sfântului Slăvitului Prooroc Inaintemergătorul și Botezătorul lui Hristos Ioan și a cinstitei lui tăieri, de smeritul și mult greșitul si nevrednicul rob al Stăpânului Hristos, Nestor Ureche, Marele Vornic al Țării de Jos și de Doamna lui Mitrofana si de copiii lui: Vasile si Grigore și de alți de Dumnezeu dăruitț copii ai lor. Sfinților parinti petrecători din acest sfânt lăcaș ca sa va rugați lui Dumnezeu pentru noi mult greșiții robi ai lui Dumnezeu, Nestor Ureche și soția sa Mitrofana și pentru tot neamul lor și pentru iertarea păcatelor lor în vecii vecilor. Amin. Si sau început a se zidi la anul 7110 (1602), iunie 7 și s-a isprăvit în același an, octombrie 5.”



         Construcțiile care alcătuiesc astăzi complexul mănăstiresc de la Secu nu datează toate din aceeași perioadă. Bisericii ctitorite de către vornicul Nestor Ureche, în 1602, i s-a adăugat în secolul al 17-lea pridvorul, apoi, în prima jumătate a veacului trecut, un diaconicon, un proscomidiar, precum și pridvorașul de pe latura vestică. In anul 1850 i s-a refăcut în întregime pictura interioară și tot atunci s-a reînnoit și catapeteasma. Zidurile incintei și turnurile de apărare, a căror construcție a început, desigur, cam in aceeași vreme cu cea a bisericii, au suferit intervenții și refaceri în timpul marelui domn al Moldovei, Vasile Lupu. Celelalte clădiri ale mănăstirii, în forma lor actuală, cu excepția laturii de sud, datează din perioada care a urmat incendiului năprasnic din 1821, provocat de turcii care au asediat mănăstirea.

Icoana Maicii Domnului - Cipriota

           In anul 1640 s-a construit în turnul de sud-est al mănăstirii, Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului”, de către Ieromonahul Ghedeon, egumenul mănăstirii la acea vreme.
Intre Mănăstirea Secu și Cetatea Neamțului au existat întotdeauna relații bune. Astfel, în anul 1646, domnitorul Vasile Lupu a supus canonic biserica din Cetatea Neamțului, care avea hramul „Sfantul Ierarh Nicolae“, Mănăstirii Secu. In anul 1718, în timpul domnitorului Mihail Racoviță, când biserica din Cetatea Neamțului a fost distrusă din ordinul turcilor, inscripția cu stema Moldovei de pe aceasta biserică a fost așezată pe exteriorul peretelui paraclisului „Adormirea Maicii Domnului“ din partea de sud-est a incintei Mănăstirii Secu.

          La 14 octombrie 1775 s-a stabilit la Secu Sfântul Paisie Velicicovski, care a rămas stareț aici timp de patru ani (1775-1779), după care s-a mutat la Mănăstirea Neamț, lăsând la Secu drept egumen pe unul dintre ucenicii săi. Cu acest prilej, Mănăstirea Secu a fost supusă din punct de vedere administrativ Mănăstirii Neamț până în anul 1910.
      Lupta revoluționarilor eteriști cu turcii provoacă mari daune mănăstirii în anul 1821: aici s-a desfășurat ultima confruntare, din nefericire câștigată de turci, în urma căreia mănăstirea a fost incendiată și distrusă în mare parte de flăcări. După 1821 s-au reconstruit corpurile de chilii din incintă, refăcându-se din temelii și Paraclisul „Sfantul Nicolae”, distrus de incendiu. De asemenea, în anul 1832 s-a construit din zid, pe temelie de piatră, biserica cu hramul „Nasterea Sf. Ioan Botezatorul” din cimitirul mănăstirii, pe locul bisericuței de lemn a lui Zosima, distrusă și aceasta în incendiul din 1821.

Până în anul 1850 s-a restaurat și biserica mare a mănăstirii, realizându-se, în aceeași perioadă, catapeteasma și pictura murală în ulei.

Infățișarea pe care o are în prezent lăcașul este rezultatul lucrărilor de restaurare dintre anii In perioada 1977-1984. După 1990 sau construit o serie de clădiri anexe necesare activităților mănăstirii, printre care două arhondarice, ce oferă posibilități de găzduire, totalizând 250 de locuri de cazare.

Anii 2000-2002 au adus lucrări de restaurare a picturii murale și a catapetesmei din biserica „Taierea Capului Sf. Ioan Botezatorul”, iar în anul 2002, cu ocazia aniversarii a 400 de ani de la construirea mănăstirii, pictura bisericii a fost resfințită de către un sobor de ierarhi, între care I.P.S. Ghenadios de Sassima, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice, I.P.S. Vassilios de Tartus, reprezentantul Patriarhiei Antiohiei și Inalt Prea Sfintitul Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, viitor Patriarh al României.

Arhitectura bisericii reliefează puternice influente din Țara Românească, mai ales prin sistemul de boltire și de sprijinire a turlelor. Totodată, cupolele, spre deosebire de stilul moldovenesc, se sprijină direct pe arcurile masive ale naosului și pronaosului, iar cele doua turle au baze octogonale, specifice construcțiilor din Țara Românească 

Pictura de la începuturi, executată în anul 1602 în stilul frescelor bizantine, pictură identică din punct de vedere al stilului și al culorilor utilizate cu cea de la Mănăstirea Sucevița, sa păstrat, în câteva registre, atât în interior, deasupra ușii dintre pronaos și naos cât și la mormintele ctitoricești, unde se pot admira în întregime, cât și în exterior, deasupra pisaniei originale de la 1602, pe latura de sud. este de subliniat și faptul că, inițial, biserica a fost pictată în exterior, lucru ce mai poate fi observat atât pe peretele de sud, cât și pe turla de deasupra altarului. Pictura din prezent a fost executată în ulei, între anii 1849-1850, in stilul specific Renașterii, dar cu influente slavobizantine
O raclă frumos sculptată, din lemn de tei, conținând mai multe odoare sfinte se păstrează în pronaos: — o cruce în care se găsește o părticică de lemn din Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Mantuitorul Iisus Hristos; — chivotul în care s-a păstrat un fragment din piciorul Sfântului Ioan Botezatorul; — părticele din moaștele Sfântului Apostol Andrei, ale Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, ale Sfântului Marelui Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, ale Sfântului Mucenic Artemie, ale Sfântului Sfințit Mucenic Haralambie, ale Sfântului Ierarh Ioan Gura de Aur, ale Sfinților Mucenici uciși în Muntele Sinai, Rait și în Ierusalim, ale Sfântului Apostol Filip, ale Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, ale Sfântului Arhidiacon Ștefan, ale Sfintei Mare Mucenițe Marina, ale Sfântului Grigorie Decapolitul.


Așezământul este înconjurat cu un puternic zid de piatră, care depășește, în unele locuri, grosimea de 3 metri și înalțimea de 9 metri, având turnuri la colțuri și închizând o incintă de formă aproximativ dreptunghiulară, cu dimensiunile de 95x75 metri. Pe latura vestică se afla masivul turn al intrării, ce are la primul etaj o încăpere boltită semicilindric, iar la cel de al doilea etaj, clopotnița. Scara de acces, în spirală, este alipită peretelui nordic al turnului. O dispoziție interioară cu mult mai interesantă prezintă turnul nord-vestic, denumit „turnul Mitrofanei”, la care etajele al doilea și al treilea au fost amenajate ca locuință pentru familia ctitorului. Celelalte turnuri de colt, cu câte un etaj, au camere simple, cu plafonul drept sau boltit semicilindric, excepție făcând doar turnul din unghiul sud-estic, la al cărui etaj superior se găsește Paraclisul cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Acest paraclis a fost construit in anul 1640, de către ieromonahul Ghedeon, egumenul de atunci al manastirii; ucenic al Sfantului Varlaam al Moldovei, el va fi ales mai apoi episcop de Huși si mitropolit al Moldovei.

In dreptul paraclisului, in exteriorul zidului, pe peretele de piatra al turnului fortificat, se afla o inscripție in limba slavona, ce înconjoară stema Moldovei, ambele săpate in piatră. Aceată pisanie nu vorbește însă despre zidirea paraclisului Maicii Domnului, ci despre Biserica Sfântul Nicolae din Cetatea Neamț, de la care a si fost luata, in anul 1718, când turcii au impus distrugerea ei. Ușa paraclisului închinat Adormirii Maicii Domnului este minunat zugrăvită cu icoana hramului. Aceasta icoană neo-bizantină a fost lucrată în anul 1958, Deși ușa și catapeteasma sunt pictate, pereții interiori ai paraclisului sunt văruiti în alb, aceștia nefiind vreodată acoperiți cu pictură. Catapeteasma paraclisului Maicii Domnului datează din anul 1853, când monahul Iulian a sculptat-o în lemn și a aurit-o. Tot el a pictat și catapeteascama celuilalt paraclis al mănăstirii, închinat Sfântului Nicolae. Stilul catapetesmei nu este unul tradițional, ci renascentist, îmbinând motive baroce.


Catapeteasma paraclisului Adormirea Maicii Domnului

In colțul de nord-est al mănăstirii, pe latura stânga, a fost construit între anii 1758-1763 paraclisul „Sfantul Nicolae”, de către egumenul Nifon Udrea Trotușanul. Paraclisul a fost construit din material lemnos și a dăinuit până în anul 1821, când incendiul provocat de turci l-a distrus. In anul 1823 a început reconstrucția bisericii paraclis ân timpul egumenului Benedict Ardeleanu, beneficiind de un mare sprijin material din partea Mitropolitului Moldovei, Veniamin Costachi, noul ctitor al acestuia. Paraclisul este împărțit în cele patru părți clasice: pridvor, pronaos, naos și altar, căruia, pe parcurs, i sa adăugat și vesmantaria. Catapeteasma, lucrată în stilul baroc de călugarul Iulian, ca și amvonul, sunt poleite cu aur. Paraclisul nu a fost pictat în interior pana în anul 1992.

In exterior, pe peretele de sud, se afla pisania acestei ctitorii, cu următorul conținut:

„Aceasta sfântă și Dumnezeiască biserică întru numele celui întru sfinți părintelui nostru ierarh și făcător de minuni Necolai, împreună cu biblioteca de sub dânsa, și cu un rând de chilii, ce se trag de la un capăt la altul, s-au zidit din temelie în vremea stăpânirei binecredinciosului și iubitorul de Hristos Domnului nostru Ioan Sandu Sturza Voevod, și a preaosfințitului Mitropolit a toată Moldavia Chirio Chir Veniamin Costache."

     Turla Paraclisulului Sfântul Nicolae în stânga

 La Complexul mănăstiresc Secu un interes aparte suscită biserica principală cu hramul „Taierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”. Biserica, cu vădite influențe muntenești, a fost construită din piatră si cărămidă. Ea a beneficiat și de aportul unor meșteri din Țara Românească. Intre anii 1812-1818 biserica a fost extinsă, prilej cu care s-a înălțat și a doua turlă. De-a lungul vremurilor, biserica a suferit multe modificări, stilul muntenesc amestecându-se cu cel moldovenesc.

Pe peretele de sud se află pisania bisericii, scrisă în limba slavonă, deasupra căreia este zugrăvită o icoana în stil bizantin, înfățișând, în dreapta, pe Domnul Hristos ca arhiereu șezând pe tron și pe Maica Domnului îmbrăcată ca o împărăteasă bizantină, iar în stânga pe Sfântul Ioan Botezătorul, îmbrăcat ca și asceții din vechime. In partea de jos se găsesc Sfinții profeți Zaharia și Aron. Aceasta icoană, denumită „Deisis”, este originală și a fost pictată în anul 1602.

Construcție cu plan triconc, de proporții apreciabile, cu o înălțime a pereților de 9,5 m și o lungime pe axul longitudinal de aproximativ 30 de m, prin plastica decorativă a fațadelor, acest lăcaș se încadrează în orientarea nouă a arhitecturii moldovenești de la sfârșitul veacului al 16-lea și începutul celui următor. Fațadele bisericii sunt împărțite în două registre, printr-un brâu de origine munteană, format din două șiruri de cărămizi dispuse în formă de zimți. Singurul element de plastică decorativă comun ambelor registre îl constituie arcaturile plate, cu arhivolte reintrate față de suprafața zidurilor și sprijinite pe pilaștri înguști, realizați prin adâncirea spațiilor laterale sub forma unor nișe. Numărul arcadelor din registrul superior este aproximativ dublu față de cel al registrului de jos. Biserica nu are soclul profilat, în schimb este înconjurată de o cornișă proeminent, alcătuită din șiruri de cărămizi așezate fie normal, fie în zimți.

Cele două turle ale ei, cu cate opt fețe, se reazemă pe câte două baze: prima patrată, iar a doua octogonală. Și aici, ca și pe fațade, elementul decorativ esențial îl formează arcaturile plate și cornișele de aceeași factură, așezate sub strașini.

In interior, biserica înfățișează suita completa a încăperilor cu care se amplificase treptat planul triconc al primelor biserici moldovenești: pridvor, pronaos, încăperea mormintelor, naos, altar si proscomidiar. Pridvorașul, care fusese adăugat ulterior construcției, a fost înlăturat cu prilejul lucrărilor de restaurare efectuate în a doua jumătate a sec.al 20-lea. Restauratorii au înlăturat, de asemenea, și diaconiconul care făcea notă discordantă cu arhitectura de ansamblu a clădirii.

Pridvorul este o mică încăpere luminată doar de o fereastră, săpată în peretele de sud, în locul ușii de altădată. Pe pereși sunt zugrăvite scene reprezentând Judecata de Apoi, aducerea Moaștelor Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, tabloul votiv al ctitorilor Nestor și Mitrofana Ureche, precum si tablouri infățișândul pe domnitorul Ieremia Movilă alături de Doamna Maria, pe Sfântul Paisie Velicicovski și pe Mitropolitul Veniamin Costachi.

Pronaosul, de forma unui patrat, este luminat printr-o fereastră largă, dispusă, ca și în cazul pridvorului, pe peretele de sud. Deasupra se înalță o turlă spațioasă, cu ferestre în axe. Cilindrul turlei, mărginit la ambele capete de șiruri de cărămizi așezate în zimți, nu se sprijină însă pe sistemul celor patru arce piezișe, tipic moldovenești, ci direct pe arcurile mari, în consolă, alipite pereților.

Incăperea mormintelor, luminată de două ferestre laterale, are o calotă minusculă, sprijinită pe arcuri oblice. Aici sunt prezente mormintele ctitorilor: în dreapta, cel al lui Nestor Ureche († 1617) iar în stânga, mormântul soției sale, Mitrofana († 1633), săpate în firidele arcuite ce au zugrăvite, în stilul bizantin propriu picturilor de la 1602, scene din Vechiul Testament: „Sfânta Treime -Cina de la Stejarul Mamvri” și „Sânul Patriarhilor Avraam, Isaac si Iacob”.

Naosul, cu cele două abside ale sale, fiecare având câte o fereastră la mijloc, repetă sistemul de boltire folosit în pronaos. Intre camera mormintelor și naos există astăzi un simplu arc transversal, datorat, desigur, unei intervenții ulterioare, căci la origine nu putea fi aici decât un zid de piatră, cu ușa la mijloc sau, poate, acea inovație introdusă mai întâi la biserica Mănăstirii Galata: coloane menite sa susțină arcadele. In naos se găsește  Icoana Maicii Domnului Indrumatoarea - Hodighitira, cunoscută și sub denumirea de "Cipriota". Icoana a fost daruită de către domnitorul Vasile Lupu renumitului cărturar al vremii, Sfântului mitropolit Varlaam al Moldovei, ca semn de prețuire deosebita, în anul 1647. Numele icoanei se trage de la faptul ca icoana a fost adusă de domnitor din Insula Cipru, unde este posibil sa fi fost pictată intre anii 1541-1546.
Mitropolitul Varlaam a pastorit Mitropolia Moldovei intre anii 1632-1653, in timpul domnitorilor Alexandru Ilias, Miron Barnovschi, Moise Movila si Vasile Lupu. Mitropolitul cu viata sfanta a fost inmormantat in zidul de miazazi al bisericii Manastirii Secu, în pridvor.  Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a înscris în randul sfinților din calendar pe învățatul Mitropolit Varlaam al Moldovei.
Intre anii 1647-1718, icoana Maicii Domnului a stat în Biserica Sfântul Nicolae din Cetatea Neamțului, supusă canonic, din anul 1646, de către același domnitor, Mănăstirii Secu. Deoarece în anul 1718 Cetatea Neamțului a fost distrusă din ordinul turcilor, în vremea domnitorului Mihail Racoviță, obiectele mai importante ale Bisericii Sfântul Nicolae au fost aduse la Mănăstirea Secu, printre ele aflându-se și Icoana Maicii Domnului Cipriota. 

Pereții pronaosului și naosului sunt împodobiți cu scene din viețile sfinților din calendar, cu evenimente importante din viața Bisericii, cum ar fi, de pildă, Sinoadele ecumenice, dar și chipuri de ierarhi și cuvioși. De asemenea, absidele stranelor sunt zugrăvite cu scene din viata Mântuitorului și a Sfinților Apostoli.

Altarul are forma unei abside alungite, cu o fereastră spre răsărit și o boltă în semicalotă deasupra, de la care se face trecerea, printr-o simplă retragere, la nivelul de susținere al tamburului turlei din naos. Și altarul este împodobit cu picturi, reprezentând atât figuri de sfinți, mari dascăli ai lumii și ierarhi, cat și scene din viata Maicii Domnului și a Mântuitorului.

Nicolae Iorga scria: Puține mănăstiri din țară vor fi având o înfățișare atât de deosebită, atât de senină, în vechime...

.