MĂNĂSTIREA CURTEA DE ARGEȘ

        Ansamblul mănăstiresc Curtea de Argeș cuprinde biserica episcopală, unul dintre cele mai celebre monumente de arhitectură din Țara Românească. In timpul regelui Carol I mânăstirea a fost transformată în necropolă pentru familia regală a României.

Dacă în 1857 complexul monastic se menținea integral, două incendii din anii 1866 și 1867 au distrus clădirile seminarului, respectiv locuințele, paraclisul și turnul de intrare. Biserica a fost restaurată începând cu anul 1875 de către arhitectul francez Lecomte du Noüy, a cărui tehnică controversată consta din demolarea completă a edificiilor și refacerea lor din temelii, ceea ce a dus și-n cazul mânăstirii Curtea de Argeș la distrugerea frescei originale și înlocuirea acesteia cu o pictură „nouă, rece și străină de monument”.


In anul 1886 s-a terminat restaurarea bisercii și a început construirea palatului administrativ din latura de est a complexului. La Mănăstirea Curtea de Argeș se află și moaștele Sfintei Filofteia. Din 2009 a început construcția unei catedrale unde vor fi mutate mormintele regilor români și moaștele sfintei, iar biserica va fi transformată în muzeu. 

Mănăstirea a fost construită de Neagoe Basarab (1512 - 1517) pe locul vechii mitropolii (1359). Pictura interioară, realizată de zugravul Dobromir, a fost terminată în anul 1526, în timpul domniei lui Radu de la Afumați. Ea este păstrată fragmentar în Muzeul Național de Artă din București. Reparată de câteva ori, biserica a fost restaurată (1875 - 1886) de arhitectul francez André Lecomte du Noüy, discipol al lui Eugène Viollet-le-Duc. Arhitectul francez a adus unele modificări care au diminuat valoarea istorică a monumentului. Construită din piatră fălțuită și profilată, biserica are un plan triconc, inspirat din planimetria bisericii Vodița II, reluat ulterior și în alte construcții (mitropolia din București, biserica fostei mănăstiri Cotroceni, mănăstirea Tismana etc.).

Dobromir Zugravul din Targoviște era un pictor vestit care pictase și Mănăstirea Dealu, a împodobit in chip minunat biserica aceasta, care, așa cum spuneau unii istorici, spre exemplu Gavriil Protul, Paul de Alep s.a., nu este așa de mare ca Templul lui Solomon, nici ca Sfânta Sofia facută de Justinian împaratul, dar ca frumusețe este mai "pre deasupra acelora".

Printre cele mai vechi așezări de care vorbește istoria noastră se numără și Curtea de Argeș cu împrejurimile ei. In veacul al 13-lea, înalta cetate a Poenarilor, cu fortificațiile sale de piatră și puțul care o lega direct cu albia râului de jos, făcuse să ajungă, până departe, faima acestor locuri; iar pe la jumătatea secolului următor, curtea Basarabilor și biserica "Sfântul Nicolae Domnesc" au răsfrânt această faimă asupra întregii așezări adunată cu timpul în preajma lor, Curtea de Argeș de mai târziu.

             După documente și inscripții, ca și din mărturiile săpăturilor arheologice, istoria acestui străvechi ținut voievodal, chiar dacă nu consemnează data precisă când s-au grupat aici primele centre locuite, se simte însă dovada că aceste centre s-au dezvoltat îndeajuns de repede, pentru ca, pe la jumătatea veacului al 14-lea, să ateste deopotrivă cu existența unui scaun Domnesc, și pe aceea a unei însemnate organizări bisericești. Astfel asociate, puterea statală și cea religioasă au împodobit valea Argeșului cu fapte de arme și locașuri de închinare, care i-au păstrat intactă funcția spirituală, chiar atunci când capitala s-a mutat la Târgoviște. 

        Mănăstirile și, în general, monumentele istorice, artele aplicate, tiparul și alte manifestări culturale ale epocii feudale de la noi, pe lângă importanța lor religioasă, au avut totdeauna și un rol național, cultural și artistic pentru popor. Privită din acest punct de vedere, Mănăstirea Curtea de Argeș, care prin așezarea și farmecul ei natural, arhitectural și artistic întrece în frumusețe tot ce s-a făcut la noi până în sec.al 16-lea, reprezintă o continuare a tradiției și a vieții religioase a poporului român, dar și apogeul unei epoci înfloritoare în arhitectură și artă.

 Dintre monumentele care au fost făurite de-a lungul veacurilor, din câte au împodobit Argeșul voievodal, de bună seamă că biserica înălțată de Neagoe Basarab (1512-1521) este cea mai valoroasă construcție de artă și arhitectură bisericească.

Ajungând Domn al Țării Românești, Neagoe Basarab, scrie el însuși într-una din pisaniile sale care se află pe fațada de apus a bisericii, că, găsind acea straveche biserică (adica vechea Catedrala a Mitropoliei de la Argeș) dărâmată și neîntărită, i s-au "deschis ochii inimii" și a hotărât ca această biserică a o zidi și a o înalța și a o întări din temelie. Prin urmare, acum mai bine de 500 de ani, Neagoe Basarab (1512-1521), dornic de a-si dovedi autoritatea, credința și patriotismul, dar și avuția, a decis zidirea acestei marete mănăstiri, menită să întreacă în frumusețe tot ce se făcuse până atunci.

         Incepută în 1514, din dorința lui Neagoe Basarab de a crea un monument fără seamăn de frumos, lucrările s-au încheiat trei ani mai târziu, așa încât la 7 ianuarie 1517, ctitorul putea chiar să vorbească de „mănăstirea domniei mele de la Argeș”, și să-i hărăzească „vama ce este la Ocna Mică de la Târgoviște...”. Ascultând nu numai legenda, ci și unele știri istorice, se pare că din lipsă de bani, cu toată jertfirea podoabelor Doamnei sale, dar mai ales din lipsă de zile, zugrăvirea bisericii n-a putut fi isprăvită înainte de trecerea întru cele veșnice a lui Neagoe Basarab.

  Ginerele voievodului ctitor, Radu de la Afumați (1522-1529), soțul uneia dintre fiicele acestuia, Ruxandra, odată urcat pe scaun, a decis continuarea decorării așezământului, folosind pe Dobromir zugravul de la Târgoviște. Radu de la Afumați, a menținut ca pictor pe Dobromir, care a mai pictat si Mănăstirea Dealu, în 1515, apoi Bistrița-Vâlcea în 1519 și, Tismana, mai la bătrânețe, în 1564.  Intr-o inscripție aflată sub tabloul său votiv, datată 10 septembrie 1526 este menționat și autorul picturilor de la Mănăstirea de la Arges, Dobromir.

Mănăstirea Curtea de Argeș a fost sfințită la data de 14-15 august 1517. La această slujbă, după descrierea facută de Gavriil Protul de la Muntele Athos, a fost prezent însuși Neagoe Basarab. In afara de domn, familia sa, curtenii și boierii țării, a fost de față Patriarhul Constantinopolului, Theolipt, însoțit de mare sobor, toți arhimandriții și egumenii mănăstirilor din Sfântul Munte Athos, mitropoliții de Sereș, Serdica, Midia și Melichin și tot "clerosul" din Țara Românească, în frunte cu Mitropolitul Macarie (c.1513-c.1521) și mult popor venit din aproape toate colțurile țării. Marele sobor sărbătoresc al sfințirii bisericii s-a făcut în vechea reședință a Domnilor munteni. 

"Pentru întaia dată un patriarh din Constantinopol, Theolipt, se afla pe pământul românesc. Mitropolitul Țării Românești în acel timp era Macarie. Și el a venit cu egumenii mănăstirilor existente. S-a facut de cu seara, la 14 august, vecernie și coliva în ajunul hramului, apoi, spre seară praznic, după care călugării au început denii în cuprinsul de marmură, strălucitor de aur, al rnănăstirii celei nouă. Și sfârșiră denia când se vărsa zorile."

"A doua zi, Neagoe însuși a așezat la locurile lor icoanele scumpe daruite de dânsul, pe când clerul, cu Patriarhul în frunte, se gătea de slujba cea mare a liturghiei după această târnosire de mâna domnească. Până atunci un al doilea ospăț primi la mesele întinse pe pajiște toată boierimea la un loc cu, săracii de pe aceste locuri, cei mici, săraci, vaduve, mișei și cei neputernici".

"Când oaspeții plecară după iscalirea și pecetluirea actului de fundație, rămase stăpân pe cuprinsul mănăstirii Iosif, ca egumen cu bederniță, ca arhimandrit și deopotrivă cu carmuitorul Tismanei, care și ea își avea privilegii mai presus de altă mănăstire încă din zilele Patriarhului Filotei (1364-1376)".

Prezența patriarhului de Constantinopol, a altor ierarhi, preoți și călugări de peste hotare, alaturi de mitropolitul țării și de clerici români, la sfințirea Mănăstirii Argeșului, a fost prilej și modalitate de afirmare a unității Ortodoxiei, cum nu se mai văzuse încă.

             După toate izvoarele, Neagoe Basarab a clădit biserica sa pe fundațiile unui locaș mai vechi, care nu fusese altul decât sediul primei Mitropolii a Țării Românești, pe care domnitorul a mutat-o la Trgoviște. Pe aceasta, Neagoe găsit-o „dărâmată și neîntărită... așa că a zidit-o și a înălțat-o din temelii”, fapt pe care un cronicar al înfăptuirilor marelui voievod, Gavriil Protul, l-a întărit. In această formă, biserica Mănăstirii Curtea de Argeș cunoscută din 1793 sub denumirea de "Biserica Episcopală", când a devenit reședința Episcopiei Argeșului, a rămas, pentru arhitectura veacului al 16-lea, una dintre cele mai reprezentative construcții ale timpului, o bijuterie arhitectonică.

Mănăstirea, așa cum a ieșit din mâna meșterilor lui Neagoe Basarab, aparține, în ceea ce privește linia ei arhitectonică, stilului bizantin, în timp ce elementele decorative ce-i împodobesc exteriorul, dezvăluie influențe ale artei armene, persane, georgiene și arabe. Cu toate acestea, aici totul alcatuiește o perfectă și armonioasă unitate.

              Ca atare o pomenesc documentele și o amintesc toți călătorii străini, care și-au aflat adăpost în chiliile ei. Unii dintre ei, precum Paul de Alep, în1654, considerau vechea așezare a lui Neagoe drept „una din minunile lumii”. Aceleași cuvinte de înaltă prețuire le notează, în 1794, și englezul Robert Ainslie și - mai târziu - pictorii Bouquet și Lancelot, ale căror însemnări de călătorii și stampe au făcut să circule și în afara granițelor țării faima mănăstirii lui Neagoe Basarab.

Mai târziu au venit însă peste aceast mare lăcaș multe necazuri și primejdii. In iarna anului (1610-1611), Gabriel Bathory cu oastea lui, au jefuit din biserică și din morminte tot ce era prețios, luând și acoperișul de plumb și cositor al bisericii, și lăsând-o expusă la stricăciuni. Domnitorul Matei Basarab (1632-1654) a refăcut biserica și a înzestrat-o, iar Șerban Cantacuzino (1678-1688), care il numeste pe Neagoe "strămoșul domniei mele", a intreprins și el lucrări de restaurare.

Razboaiele dintre ruși și turci dintre 1769-1774 și 1787-1791 au adus minunatului lăcaș alte jefuiri și stricăciuni. Un cutremur la 29 octombrie 1802, apoi un foc, un alt cutremur la 28 ianuarie 1838, alte incendii în ianuarie 1866, la 23 aprilie 1867 și la 2 decembrie același an, au adus mănăstirii noi deteriorări și pagube mari.

Mănăstirea și orașul Curtea de Arges, au dobandit cinstea de resedință episcopală, la anul 1793, luând ființă aici Episcopia Argeșului, care a funcționat până în 1949, când s-a unit cu Episcopia Râmnicului Vâlcea. Figuri memorabile de episcopi au onorat aceasta episcopie. Pe langă buni păstori, ei au fost și luminați patrioți, unul dintre ei, Ilarion (1820-1823; 1828-1845), fiind sfetnic al lui Tudor Vladimirescu.

            După unele refaceri parțiale și întregiri pe parcursul timpului ale ansamblului său, Biserica Episcopală Curtea de Argeș a fost refăcută în forma de astăzi de arhitectul francez André Lecomte du Noüy și de arhitectul român Nicolae Gabrielescu, inspectorul lucrărilor de restaurare, în a doua jumătate a sec.al 19-lea. A fost isprăvită în anul 1885 și sfințită la 12 octombrie 1886. Ca și în cazul altor renovări de monumente religioase din țară, arhitectul franceez a operat și multe erori, abateri de la arhitectura tradițională, dar execuțiile sale s-au bucurat de soliditate și trăinicie. A fost angajat de regele Carol I-ul, întemeietorul de dinastie. Aceasta refacere a despuiat în mare parte mănăstirea de ansamblul ei, prin înlaturarea marii cetăți - parter si etaj - cu mareața clopotniță ridicată de Matei Basarab. 

  La Mănăstirea Curtea de Arges, a funcționat, cu mici întreruperi, timp de peste 100 de ani, Seminarul teologic "Neagoe Vodă", continuat apoi de Seminarul Teologic Special pentru Transilvania până în anul 1977.

Dacă se privește din orice parte biserica Mănăstirii Argeșului, ea apare ca un ansamblu unitar și armonios, un joc de linii, de inflorituri ingenioase în piatră, de lumini și umbre răsfrânte care-i dau spontaneitate, suplețe și eleganță. Această desăvârșită operă arhitecturală, culturală și artistică, face ca biserica lui Neagoe și Manole să fie melodia permanentă a unui cântec ieșit din pământul și sufletul poporului român.

Planul bisericii respectă tradiția cultului ortodox și cuprinde trei spații: altarul, naosul și pronaosul. Acestea se disting în două părți esențiale, privite atât din interior cât și din exterior. O parte, în formă de trilob (trilobată), cu trei abside egale, cuprinde altarul și naosul, după principiile de la Cozia.

Partea a doua cuprinde pronaosul, de formă dreptunghiulară, supralărgit față de naos, care formează partea originală a acestei cladiri, și care a servit de mausoleu ctitorului și familiei sale. De formă dreptunghiulară, pronaosul cuprinde patru parți distincte: un vestibul dreptunghiular în fața intrării, în continuarea acestuia, un spațiu central patrat, delimitat de 12 coloane, destinat credincioșilor, si lateral, cuprinde între coloane și zidurile marginașe, două compartimente, având o destinație specifică funerară. In pronaos se află mai multe morminte acoperite cu lespezi de piatră, cea mai valoroasă din punct de vedere artistic fiind cea a lui Radu de la Afumați (1529), care îl înfățișează pe viteazul domnitor călare și cu sceptrul în mână.

Pronaosul supralărgit este contopit organic cu construcția propriu-zisă, ai cărui 12 stâlpi interiori susțin o turlă pe mijloc, pe latura estică a spațiului și două turnulețe laterale care încununează, la exterior, colțurile de nord-vest și sud-est. Pronaosul a fost lărgit deoarece îndeplinea și funcția de necropolă. Turlele mici de deasupra dau impresia prin podoaba lor exterioară, caracterizată de răsucirea porțiunilor de zidărie ornamentată, că se înșurubează în tăriile cerului. Restul bisericii și altarul, cu abside care îi împlinesc forma de cruce, susțin o turlă înaltă, a cărei îmbinare cu restul ansamblului se face prin bolți, rezultând un tot arhitectonic de o zveltețe inegalabilă. Turla mare de pe pronaos este octogonală numai la exterior, în interior fiind ca la bisericile mai vechi, cilindrică și este deci acoperită cu o calotă sferică. Turlele mici, și ele cilindrice în interior și terminate cu calote sferice, se sprijină, prin intermediul pandantivelor, fiecare pe câte un soclu constituit, pe doua laturi, de pereții ce formează colțul respectiv al încăperii, iar pe celelalte două laturi, de arce care leagă acești pereți de cotloanele de colț ale careului central. Intreaga încăpere a pronaosului e luminată, atât lateral prin opt ferestre geminate ce străpung pereții, cât și de sus, prin ferestrele turlelor.



Naosul se prezintă ca "un spațiu" cu planul dreptunghiular, cu laturile lungi paralele cu axul edificiului, încununat deasupra părții estice de o turlă și lărgită în dreptul acestei turle de două abside. Cele patru mari arce care, susțin turla, două longitudinale și două transversale, sunt egale între ele și determină un patrat. Pe sub arcul ce formează latura dinspre est se face trecerea spre spațiul altarului. Celor două arcuri longitudinale, de nord si de sud, le sunt alipite absidele, identice ca formă și dimensiuni cu absidele altarului, iar spre vest, dincolo de arcul ce încheie patratul naosului, laturile de nord și sud sunt prelungite prin două ziduri pline și groase.
Absidele naosului sunt mai înguste decât arcele cărora le sunt ailipite. Absidele sunt străpunse de câte trei ferestre, căpătând mai multă lumină, necesară în timpul slujbelor la strane. Turla de pe naos, atât la exterior cât și la interior, este octogonală. Fiecare dintre cele opt fețe ale turlei este strapunsă, ca la Cozia si Dealu, de câte o fereastră foarte înaltă și îngustă.

Spațiul altarului este compus dintr-o absidă semicirculară la interior și cu cinci laturi la exterior, precum și dintr-o mică portiune dreptunghiulară ce face legatura cu naosul. Trei ferestre înalte și înguste, usor lărgite spre interior, luminează încăperea altarului. Deasupra fiecareia dintre aceste ferestre se află câte o deschidere cilindrică de aerisire. Despărțirea intre altar și naos este realizată printr-o tâmplă, sau catapeteasmă, cu partea de jos din marmură și cu cea de sus din bronz. Aceasta datează de la ultima restaurare, cea din sec.al 19-lea.

In fața intrării se află un agheasmatar deschis, a cărui cupolă cu arcuri dantelate se sprijină de patru coloane lucrate în marmură de felurite tonuri și împodobite cu desene (1516-1517). Ca și întreaga biserică, și acesta reprezintă o admirabilă operă de artă. Văzut dinspre apus, agheasmatarul cu invelitoarea de plumb și crucea aurită se proiectează pe cele 12 trepte care urcă spre intrarea în sfântul locaș și pe rama care o îmbracă, asemeni unui portal aplicat. La restaurare, motivele utilizate și modul de cizelare au urmărit să redea, cât mai apropiat de original, vechea decorație a construcției lui Neagoe Basarab, decorație în care elementele din afară fuseseră armonizate de arta meșterilor locali, într-un stil propriu. Iar cât privește acestă artă, chiar dacă au lucrat alături de meșteri străini, privitorului de azi îi apare clar faptul că localnicii au izbutit nu numai să egaleze, ci adesea să-și impună propria lor personalitate, realizând armonii decorative dintre cele mai originale. Croit în genul și după modelul fântânilor decorative ce se găsesc în fața unor anumite moschei turcești, aghiazmatarul de la Curtea de Arges a fost adoptat la biserica lui Neagoe ca loc de pregătire și sfințire a apelor în ziua de Bobotează, precum și ca altar de rugăciune în aer liber.
Intrarea unică în biserică se gaseste pe fațada dinspre Apus. Douasprezece trepte de marmură conduc în fața unei arcade înalte, prinse în chip de portal într-o ramă lată, împodobită cu o ornamentație minuțioasă florală stilizată. Biserica se ridica astfel pe un soclu foarte larg și înalt, depășind cu mult proporțiile de la Mănăstirea Dealu și chiar pe cele, relativ mai ample, ale unor mănăstiri moldovenești contemporane acesteia. 

In ansamblu, biserica este așezată pe o puternică temelie: un vast pavaj orizontal din blocuri de piatră, mai larg decât suprafața de bază a bisericii și înălțată cu trei trepte de la sol, Marginile lui se termină cu o împrejmuire din floroni (în acest caz crini) sculptați din piatră. 
Deosebit de artistic este realizată arhitectura exterioară a bisericii și a parametrului ei bogat, săpat în piatră de Albesti. Pereții exteriori sunt împărțiți în două zone suprapuse demarcate printr-un brâu împletit torsadat la fel ca la Mănăstirea Dealu. Fațadele și turlele sunt decorate în relief plat cu motive caucaziene, persane și arab-islamice, Este o dantelărie minuțioasă în piatră cu caracter geomatric. In partea de jos se află o suită de panouri dreptunghiulare, în care sunt fixate ferestrele. Acestea sunt înrămate în chenare cu ornamentații dintre cele mai felurite care, ca și cele ale portalului de la intrare, amintesc întretăierea geometrică de la Mănăstirea Dealu. In registrul de sus se află o suită de panouri semicirculare. Registrul de jos, mai înalt, este împărțit în panouri dreptunghiulare. In fiecare panou este așezată câte o rozetă sculptată, dintre care unele sunt ajurate și servesc totodată și de erarisire.

.

Deasupra, depășind bordurile scurte ale acoperișului, așezate pe mai multe rânduri paralele de cizeluri, construcția bisericii crește într-o suită de volume și suprafețe, pe care se înalță cele patru turle. de o rară bogăție ornamentală, Ornamentația de piatră adună în jurul ferestrelor, asemenea unor dantele în relief, aceleași modele prin care (ca, de altfel și în restul decorației acestui monument) se întrevăd, armonizate, de către meșterii băștinași, o seamă de elemente de artă arabă, persană și georgiană. Acoperișul turlelor, bogat împodobit, pare ieșit din mâna unor aurari, iar lanțurile care susțin crucile se prezintă aidoma unor mari bijuterii lucind în soare.
In interior, pe lângă zugrăveala executată în ulei de pictorii francezi F. Nicolle, Ch. Renouard și de românul N. Constantinescu din Curtea de Argeș, pe lângă panourile votive, mormintele ctitorilor și tâmpla făcută din marmură, bronz aurit și onix, pe lângă icoanele ei lucrate în mozaic, atrage atenția, ca o excepțională realizare sculpturală, grupul celor 12 coloane, original ornamentate floral, reprezentând pe cei 12 Sfinți Apostoli. Aceste coloane dau cu adevărat o impresie de viu și de mers aievea. Din ancadramentul lor central - ținând loc de despărțire între partea de la intrare și sanctuarul bisericii -, interiorul acesteia, discret înveșmântat în zugrăveala pictorilor amintiți, apare într-o calmă maiestate, ca un adânc îndemn la reculegere.  



Intemeietorul bisericii, Neagoe Basarab, este înfățișat în tabloul votiv împreună cu Doamna Despina și cu cei șase copii ai lor, trei băieți și trei fete, grupați după vârstă: băieții de partea tatălui, fetele de partea mamei. Neagoe si Despina susțin biserica pe care o închină Maicii Domnului și lui Iisus. Cununi bogate, lucrate în aur și bătute cu pietre prețioase împodobesc capetele ctitorilor principali. Veșmântul Domnului este de moda bizantină, de stofă înflorată, garnisit cu un guler lat și cu o bandă de aceeași lățime pe poale. Spre poalele veșmântului se observă vulturul bizantin brodat în aur, cu pliscul deschis, cu aripile întinse și purtând cununa. Doamna Despina poartă costum național: fota roșie cu dungi verticale și ie cu râuri, cu mâneca bufantă, stransă printr-o manșetă ornată cu perle. Costumele copiilor sunt mai simple. Atitudinea de rugaciune este impusă de situația de ctitori.

Teodosie, Petru și Ioan sunt numele băieților. Langă mama lor, Despina, stau cele trei fete: Stana, fosta doamnă a Moldovei, soția lui Stefăniță Vodă (1517-1527); calugariță sub numele de Sofronia și îngropată în biserică, Ruxanda, soția lui Radu de la Afumați și Anghelina, moartă de copilă și înmormântată sub aceeași lespede de piatră cu frații săi Petru, și Ioan, morți de mici, ca și Anghelina. Părinții susțin cu câte o mână biserica, oferind-o cu cealaltă, iar copiii stau cu mâinile la piept în aceeași atitudine rugătoare.

Radu de la Afumați, mai simplu îmbracat decât ctitorii principali, a fost zugrăvit în profil, susținand biserica pe care a ctitorit-o cu Ruxanda, prezentată de cealaltă parte a tabloului votiv. Poartă plete bogate ce-i cad pe umeri, mustața lungă atarnă, barba este rasă, iar pe cap are coroana domnească împodobită cu perle și rubine. Intre Radu de la Afumați și doamna Ruxanda, sub biserica pe care o susțin în tabloul votiv, este asezată inscripția slavonă scrisă de Dobromir zugravul, în 1526. Doamna Ruxanda este înfățișată ca Doamnă a țării, cu coroana pe cap și îmbracată cu mantie de brocart cu mult aur.

Mircea cel Batran - 1386-1418 - este singurul dintre voevozii noștri care, în afară de voevodul ctitor din Biserica Domnească din Argeș, poarta costum de cavaler după moda apuseană, de fapt tot de derivație din cel bizantin. Pentru toți ceilalți domnitori s-a adoptat costumul bizantin cunoscut, care s-a impus și sub influența Bisericii noastre de rit ortodox ca și aceea a Bizanțului.

In pronaosul bisericii se află mormintele ctitorilor principali: Neagoe Basarab (1521), piatra de mormant a monahiei Platonida - Doamna Despina - (1554), soția lui Neagoe Basarab, piatra de mormânt a Doamnei Stana (Sofronia) (1531), fiica lui Neagoe Basarab și soția lui Stefăniță Vodă al Moldovei. Tot aici se află și piatra de mormânt a voievodului Radu de la Afumați (1529), soțul Doamnei Ruxanda, fiica lui Neagoe Basarab, cel ce a pus de s-a zugrăvit biserica Mănăsitirii Curtea de Argeș, precum și mormintele regilor Carol I și Elisabeta, Ferdinand și Maria.

Pietrele de Mormânt ale lui Carol I și Elisabeta

          Vechea tâmplă din sec.al 17-lea, de o reală originalitate ornamentală și iconografică, adăpostită temporar în biserica de sat din Valea Danului, se află acum în Colecția de obiecte de artă bisericească din Mănăstirea Curtea de Argeș. Această catapeteasmă a fost, împreună cu câteva icoane, datată stilistic în timpul domnului Șerban Cantacuzino (1678-1688), care, în 1682, precum spune una din pisaniile de pe peretele vestic al bisericii, a reparat sfântul locaș.

            De asemenea, în imediata vecinătate a mănăstirii, se află un izvor, pe care localnicii îl numesc „Fântâna lui Manole”. Această denumire poartă peste timpuri povestea meșterului legendar, care, neputând coborî de pe biserică după terminarea ei, luându-i-se scările, și-ar fi făcut aripi din șindrilă și, similar mitului lui Icar, a sărit de pe acoperișul sfântului locaș, în zidurile căruia se spune că-și zidise propria soție. In locul în care s-ar fi prăbușit, sufletul său s-ar fi preschimbat într-un izvor.
          De la „Fântâna lui Manole” se vede, spre apus, fosta bolniță a mănăstirii, monument istoric, despre care un document existent scrie că „se găsea alături de biserica lui Neagoe Basarab încă din anul 1524”.

Pietrele de mormânt ale lui Ferdinand și Maria
          Mănăstirea Curtea de Argeș, prin măreția, perfecțiunea proporțiilor cât și prin bogația decorației acesteia a găsit un puternic ecou în sufletul cântăreților populari care i-au învăluit obarșia în umbra legendei. Așa cum glăsuiește balada populară culeasă de Alecsandri, zidirea Mănăstirii Curtea de Argeș s-ar datora "Meșterului Manole", care împreună cu "nouă meșteri mari, calfe și zidari" au lucrat cu multă trudă și cu prețul unor mari sacrificii la ctitoria voievodului Neagoe Basarab. Mănăstirea Curtea de Argeș nu este însă o legendă, ea este expresia sentimentelor celor mai sincere ale poporului roman despre jertfa lui, pe care a pus-o si la baza acestei mănăstiri, după cum a pus-o și la baza tuturor marilor opere de construcție din țara noastră, în trecut și prezent. 
             Mănăstirea din Curtea de Argeș nu este numai un simplu lăcaș de închinare, ci este un simbol al jertfei poporului roman. Zidirea mănăstirii a durat trei ani (1515-1517). Domnul Neagoe, care avea bune cunoștințe despre arhitectura bisericească, a dat și ideea planului bisericii și sfaturi și îndemnuri meșterilor, în fruntea cărora se distinge legendarul Manole.


          Tot Neagoe Voievod și soția sa, Despina Doamna, au procurat materialul cel mai bun pentru zidirea mănăstirii, precum și metalele prețioase - aur si argint - pentru împodobirea ei. Unele lucrări au fost continuate de ginerele și urmașul lui Neagoe, Radu de la Afumați (1522-1523 si 1526-1529).

 Mănăstirea Curtea de Argeș este în prezent și necropolă regală, începând cu anul 1914, aici fiind înmormântați regii și reginele României: Carol I și Elisabeta, Ferdinand și Maria, precum și Carol al II-lea (nu însă și Regina Elena, care este înmormântată la Lausanne, Elveția).
In interiorul mănăstirii se află moaștele Sfintei Filofteea, părți din moaștele Sfântului Serghie, Vach și a muceniței Tatiana și Evanghelia Invierii din Sâmbata Mare, scrisă cu litere de aur de Regina Elisabeta.

          Frescele de la biserica episcopală ridicată de Neagoe Basarab la Curtea de Argeș au avut o istorie aparte. Cu ocazia lucrărilor de restaurare dintre anii 1875-1886, efectuate de arhitectul francez Andre Lecompte de Nouy s-au adus lăcașului și unele modificări despre care s-a reciat că ar fi afectat valoarea istorică a monumentului. Cu ocazia acestor lucrări frescele din sec.al 16-lea, executate de Dobromir au fost scoase de pe pereți, câteva fiind duse la Muzeul Național de Antichități din București Este vorba de inscripția în care este menționat Dobromir, tabloul votiv al lui Neagoe Basarab, cu Doamna Despina și cei șase copii, cel al lui Radu de la Afumați  cu soția sa, Ruxanda, frescele reprezentându-i pe Radu Paisie și fiul său, Marcu, Mircea cel Bătrân, Maica Domnului, Iisus Hristos, Ioan Botezătorul, Arhanghelul Mihai, Sf. Nicolae, Sf. Iacov Persul, sfinții militari Dimitrie,Gheorghe, Artemie, Mercurie, Eustație Plachida, Areta, Teodor Tiron, Agapie, Procopie, Lup, Sozont, Mamant, Nestor, Prov, doi sfinți neidentificați, Sf. Ana cu Maica Domnului, Sf. Elisabeta cu Sf. Ioan Botezătorul, prorocul Solomon.

Radu de la Afumați și Doamna Ruxanda

            După transformarea Secției Ecleziastice a Muzeului de Antichități în Muzeul de artă Religioasă (1935), frescele au fost transferate în sediul acestuia, din palatul Krețulescu, iar în 1953 au făcut parte din galeria de artă religioasă veche a Muzeului de Artă, înființat în 1950, în clădirea fostului Palat Regal. In prezent majoritatea acelor fresca se află în Muzeul Național de Artă, în afară de două, care sunt în patrimoniul al familiei sale și portretul domnitorului Radu de la Afumați), de câteva fragmente cu îngeri în zbor, ce se găsesc în muzeul mănăstirii Argeșului, și de un fragment ce se presupune că înfățișază chipul cneazului Lazăr, depozitat în palatul episcopiei Râmnicului.


Neagoe Basarab și familia

            Muzeul Național de Istorie a României a inițiat în perioada 2008-2009 operațiunea de conservare și restaurare a celor două fragmente de pictură murală extrase din biserica de la Curtea de Argeș. Piesa principală a expoziției de la Muzeul Național de Istorie a României îl prezintă pe domnitorul Neagoe Basarab alături de soția Despina Milița (ce provenea din dinastia Brancovici, ultima dinastie domnitoare a Serbiei medievale)  și cei șase copii ai lor, Ion, Petru, Anghelina, Teodosie, Stana și Ruxanda. Celălalt fragment de frescă îl înfățișază pe domnitorul Radu de la Afumați.