BISERICA ALBĂ DIN BAIA

          Localitatea Baia exista ca asezare medievala închegată încă din jurul anului 1200, sau din prima jumatate a veacului al 13-lea. Astazi, comuna Baia se află la 7-8 kilometri de Fălticeni, în judetul Suceava. Aici s-a aflat unul din cele mai vechi orașe din Moldova, probabil cea mai veche resedință domnească a țării. De la Baia, reședința țării s-a mutat curând și temporar la Siret, apoi la Suceava.

           In orașul de aici s-a așezat o comunitate de germani (sași sau germani din Galiția) pe lângă români, unguri și armeni. Prezența germanilor este dovedită de faptul ca orașul medieval a avut un sigiliu cu legenda scrisă în limba latină. De la această comunitate, precum și de la cea maghiară, au rămas două biserici catolice, Biserica Sfintii Apostoli Petru si Pavel și Biserica Sfintei Fecioare din Baia, astăzi ruinate.

            Localitatea Baia, situata pe raul Moldova, apare in documentele scrise in latineste cu denumirea de "Civitas Moldaviensis", fiind cunoscuta in trecut, pe romaneste, si sub numele de "Targul Moldovei". In izvoarele germane, variantele au fost: "Stadt Molde","Molda" si "Mulda". Astăzi Baia este o comună formată din două sate: Baia si Bogata.

            Numele cel vechi al localității, întalnit in documentele maghiare - Moldavbanya - este tradus prin "Mina Moldovei", în ungurește "banya" înseamnând "mină". Mineritul nefiind prezent în zon se poate înțelege că numele de "banya" se referea la altceva. "Banya", pronunțat cu un anumit accent, însemna și "Bănia, sau Domnia". Cuvantul "ban" însemna și mare feudal sau monedă.

            Un document străin din 1339 a menționat Baia ca fiind "cel mai mare oraș de la est de Carpați". Baia a devenit cea dintâi capitală a statului feudal Moldova, confirmat prin actele cancelariei regelui ungar Ludovic de Anjou. In anul 1359 Târgul Moldovei a dat numele său întregului teritoriu al țării care s-a eliberat de sub dependența maghiară și a devenit stat feudal de sine stătător, sub Bogdan I Voievod (1359–1365). Sigiliul târgului a purtat inscripția latină: „Sigiliul orașului Moldavia, capitala Țării Moldovenești“. Sub urmașii acestuia, în timpul lui Lațcu Vodă (1365-1373), capitala s-a mutat la Siret, iar în anul 1388, sub domnia lui Petru Mușat (1375-1391), a fost fixată în orașul Suceava.

             Baia nu a fost doar prima cetate de scaun a Moldovei ci și un foarte important centru religios. In veacul al 13-lea, misionari catolici dominicani au ridicat aici o biserică, iar în 1337 a fost amintită într-un document și o biserică franciscană.

             In anul 1410, din porunca voievodului Alexandru cel Bun, s-a început ridicarea catedralei catolice, cea mai mare din Moldova de atunci, ale carei impresionante ruine se văd și astăzi. Din 1420, Baia a fost și reședința unei episcopii catolice, desființată curând după bătălia din 14-15 decembrie 1467, unul dintre cele mai însemnate evenimente din viața orașului, unde oștile lui Ștefan cel Mare le-au zdrobit pe cele ale lui Matias Corvin. Cu acel prilej, orașul a fost distrus. Apoi a fost recladit cu multă îngrijire din partea domniei.

          La data bătăliei la Baia nu era  consemnată existența unui lăcaș de cult ortodox, religie îmbrățișată de majoritatea poporului român, de boierime și de Domnie. Asaltul Bisericii catolice era deosebit de insistent. După bătălia victorioasă, Ștefan cel Mare a dispus ridicarea unei biserici ortodoxe de piatră pe locul unei foste bisericuțe de lemn distruse în timpul bătăliei. Cu timpul, pe măsura dezvoltării altor orașe, Baia a început să decadă.

Conform tradiției locale, Biserica Albă, cu hramul"Sf. Gheorghe", din Baia, a fost construită de domnitorul Ștefan cel Mare (1457-1504) după lupta de la Baia (1467). Anul construcției bisericii nu este cunoscut în lipsa pisaniei și a altor referiri în hrisoave sau în letopisețele medievale.



Legendele leagă ridicarea Bisericii Albe din Baia de Bătălia de la Baia din 14-15 decembrie 1467. Conform letopisețului lui Grigore Ureche, regele Matias Corvin a intrat în Moldova cu oastea sa ungurească ca să supună Moldova. A trecut Carpații Orientali pe Valea Trotușului, a trecut prin orașul Roman pe care l-a jefuit și incendiat și apoi a luat drumul Sucevei, unde-l aștepta Ștefan cel Mare cu oastea moldovenească. Matias făcut un mic ocol la Baia în ziua de 14 decembrie 1467, unde oastea ungurească a început să prade localitatea, iar spre seară oștenii unguri erau deja beți. In acea noapte, Ștefan cel Mare a intrat în Baia cu oastea sa și i-a atacat pe unguri. "Și fiindu și beți și negătiți de război, i-au lovitu Ștefan Vodă cu oaste tocmită în răvărsatul zorilor, de multă moarte și perire au făcut într-înșii". În dimineața zilei de 15 decembrie 1467, târgul Baia "era un rug pe care ardeau morții (...). Iar craiul nu mai călărea în frunte, ca un tânăr erou ce cucerește jucându-se: îl duceau pe targă. El avea trei răni pe dânsul, și fierul unei săgeți țărănești îi rămăsese, nu în față, ca să se poată mândri măcar, ci în spate. ".



O altă legendă spune că regele maghiar (cu certe origini române), rănit în luptă, a putut fugi din învălmășeala care s-a creat călăuzit de un trădător moldovean care l-a trecut munții în Transilvania. Trădătorul a fost prins și închis într-o mină părăsită din apropierea localității Bogata (aflată în vecinătate), cunoscută sub denumirea de Groapa lui Hârjap (sau Borta lui Hârjap). Cheia cu care a fost încuiată ușa de la gura minei a fost așezată sub altarul Bisericii Albe. 

Restaurarea lăcașului de cult

Biserica a suferit, probabil, pe parcursul timpului numeroase transformări, dar ea rămâne o comoară a poporului român, mai ales pe linie istoric-sentimentală. Ca urmare a trecerii timpului și a situării sale în mijlocul câmpului, biserica a început să se ruineze. La mijlocul sec.al 19-lea, proprietara moșiei Baia era boieroaica Luxița Paladi, care stăpânea și moșiile vecine Tâmpești și Horodniceni. Această boieroaică era fiica hatmanului Constantinică Bogdan Paladi, care a murit de holeră în 1831, lăsând o avere considerabilă: 14 moșii și târgușoarele Ștefănești și Podu Iloaiei, unde funcționau 40 de crâșme. Luxița Paladi s-a căsătorit mai întâi cu logofătul Nicolae Cantacuzino-Pașcanu, de care s-a despărțit, și apoi cu Don Emanuel Acunia, marchiz de Bedmar, grande al Spaniei, senator și membru al Jockey-Club-ului din Paris. Acesta provenea din familia diplomatului spaniol din timpul regelui Filip al II-lea, cardinalul Alonso de la Cueva Benarides, marchiz de Bedmar. Avea în proprietate un castel la Canillijos (Spania), iar sora sa era ducesa de Vinona.

După cum scrie paharnicul Costandin Sion în “Arhondologia Moldovei”, “de la hatmanul Constantinică rămâind numai o fată Luțica și foarte ră de muscă fiind, n-au găsit în toată Moldova, din toți feciorii de boieri unul ca să poată sătura. Au purces, au cutrierat toată Europa, au cercat toți berbanții, și ș-au găsit pe un jidov spaniol și l-au luat barbat, cu carele pe la 1844 venind aice, și numindu-l Marchiz de Bedmar, ș-au vândut toate moșiile și țiganii, și s-au dus înapoi la praznicu dracului”.

In testamentul său din 13 martie 1859, subscris la 19 iulie 1859 în orașul Napoli (Italia), boieroaica Luxița Paladi, marchiză de Bedmar, dispunea, printre altele, "a nu vinde moșiile citate din Moldova decât la cea mai mare extremitate, de a pune ca să se rezidească biserica veche de la Baia și a privi bine pe vechii servitori ai familiei mele". Acest testament a fost tradus și publicat în anexa Monitorului Oficial nr. 197 din 8 iunie 1860 și în Gazeta de Iași nr. 69 din 19 iulie 1895
 

Luxița “marquise de Bedmar née Palladi” a murit la Napoli, la 24 februarie 1860, la vârsta de numai 40 de ani. Ea a avut un singur fiu, Rodrigo Acunia, care a murit fără urmași. Fostul ei soț s-a recăsătorit mai târziu.

Moștenitorii averii sale au fost pe rând Don Rodrigo Acunia (fiul Luxiței Paladi, care a murit fără urmași), Don Emanoil Acunia, marchiz de Bedmar (soțul Luxiței) și apoi Carolina Montofor și Garcia Infanta Marchiză de Bedmar (a doua soție a marchizului). Niciunul dintre ei nu au îndeplinit voința defunctei referitoare la rezidirea bisericii vechi din Baia. In consecință, la 26 iunie 1886, Epitropia bisericii Baia a dat-o în judecată pe Carolina Montofor și pe Garcia Infanta, Marchiză de Bedmar, cerându-le executarea legatului lăsat de Luxița Paladi în baza testamentului și a art. 843 și 844 din Codul Calimach. Procesul s-a tărăgănat din cauza dificultății de a se înmâna citațiile pe cale diplomatică, iar în acest timp averea Luxiței Paladi (moșiile Baia, Tîmpești și Horodniceni) a revenit, prin succesiune, minorilor Louisei și Emanoil Lemonteux, iar uzufructul părinților acestora, Matilda și Teodor Lemonteux. Prin Decretul Regal nr. 194 din 29 noiembrie/12 decembrie 1900, Epitropia bisericii Baia a fost autorizată a primi legatul lăsat de Luxița Paladi.

Prin sentința nr. 208 din 17 mai 1902, Tribunalul județului Suceava a respins acțiunea Epitropiei bisericii din Baia, condamnând-o la plata sumei de 1000 lei „pentru raportul de expertiză". Epitropia a făcut apel. Apelul s-a judecat la 19 septembrie 1903 de către Curtea de Apel din Iași, pentru Epitropie pledând strălucit celebrul avocat Take Ionescu (viitor prim-ministru). Prin decizia nr. 129, Curtea de Apel din Iași a admis apelul Epitropiei Bisericii din Baia și i-a obligat pe Matilda Dacunia căsătorită Lemonteux, pe Emanoil Lemonteux și Louisa Lemonteux "ca să rezidească Biserica veche de la Baia județul Suceava în termen de 2 ani, calculați de la data acestei Deciziuni, iar în caz contrar ca să plătească zisei Epitropiei suma de 100.000 mii lei pentru rezidirea bisericii". Până la judecarea recursului, moștenitorii Luxiței Paladi au vândut moșiile Baia, Tâmpești și Horodniceni către Alexandru Cantacuzino-Pașcanu cu prețul de 1.400.000 lei. Tribunalul Suceava a făcut poprire asupra prețului vânzării, iar astfel cumpărătorul Alexandru Cantacuzino-Pașcanu a depus suma de 100.000 mii lei.

Contribuția debitorului nu a fost suficientă și a fost nevoie de intervenția instituțiilor statului. Pentru a salva Biserica Albă din Baia de la dispariția totală, Comisiunea Monumentelor Istorice a refăcut-o între anii 1907-1908, cu banii marchizei Luxița Palade de Bedmar, obținuți prin executarea dispozițiilor testamentului său.

Bolțile și turla (grav deteriorate) au fost refăcute din cărămidă. Invelitoarea a fost realizată din țiglă - solzi, ca și ocnițele de la turlă și de pe fațade. Paramentul din piatră brută de carieră (provenită se pare de la Pipirig) a fost rostuit cu mortar ciment. Cornișa a fost refacută din piatră simplă cioplită. După cum considera arhitectul Virgil Polizu, biserica a fost refăcută "într-o aproximativă arhitectură “Ștefan”, modă a timpului care a modificat nefericit aspectul și al unor alte monumente importante ale epocii, ca “Sf. Nicolae Domnesc” Iași, “Sf. Nicolae Domnesc” Dorohoi sau “Sf. Gheorghe“ Hârlău, într-o enumerare sumară. Personal consider că biserica și incinta ei este cel mult o prezență romantică, plăcută ochiului și atrăgătoare prin pitorescul său, cu o firească încărcătură istorică." După finalizarea lucrărilor, lăcașul de cult a fost resfințit la 26 aprilie 1915 de către mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei și Sucevei.

Pe peretele vestic, în dreapta intrării, s-a așezat o placă de piatră cu următoarea pisanie: "Această sfântă și dumnezeească biserică cu hramul marelui mucenic Gheorghie zidită de fericitul întru pomenire Io Ștefan Voevod cel Mare domn al Țerii Moldovei stricându-se în cursul vremilor s'au prenoit în glorioasa și binecuvântata domnie a Maiestății sale Carol I rege și domn al României sub arhipăstoria IPS Pimen mitropolit al Moldovei și Sucevei, prin purtarea de grijă a Comisiunii Monumentelor Istorice, cu ajutor dela răposata întru fericire Luxița marchiză de Bedmar născută Paladi în anii 1907-1914".

In 1932 biserica a fost trăsnită și a luat foc. Pentru repararea stricăciunilor, lucrările au început în 1937. Cutremurul din 10 noiembrie 1940 a adăugat noi pagube.
In anul 2002, s-au început lucrări de reparații ample la biserică. S-a optat să restaureze biserica după forma din prezent și să nu se reconstituie un stadiu anterior al monumentului, distrus el-însuși de evoluția istorică (așa-numita „retrorestaurare”).


Această opțiune a arhitectului restaurator era în concordanță cu art. 11 al Chartei de la Veneția prin care s-a recomandat să se accepte monumentul în aspectul său actual și să nu se încerce restabilirea unui stadiu anterior decât în cazuri excepționale, justificate și documentate foarte temeinic. Lucrările efectuate au presupus: repararea zidurilor exterioare și a turlei, repararea acoperișului (s-a consolidat șarpanta prin înlocuirea elementelor degradate, s-au înlocuit olanele degradate cu altele noi, de dimensiuni similare, decaparea tencuielii de pe pereții interiori în vederea executării picturii.

Timp de sute de ani, Biserica "Sf. Gheorghe" din Baia era recunoscută pentru faptul că nu avea pictură, nici în interior și nici în exterior. Totuși, după Revoluția din decembrie 1989, un fiu al satului, pe nume Mihai Chiriac, stabilit în SUA, a avut inițiativa ca acest lăcaș de cult să fie pictat, deși acesta nu fusese niciodată pictat. In anul 2002, cu banii donați de el, s-au început lucrări de reparații la biserică. S-au reparat zidurile exterioare și acoperișul și s-a decapat tencuiala interioară în vederea executării picturii. Primindu-se aprobări din partea comisiei speciale a Patriarhiei Române, biserica a fost pictată de către prof. univ. dr. Nicolae Sava. Pictura a fost finalizată în august 2009, prin aceasta fiind afectată nota sa de unicitate ca "biserică albă", adică fără pictură. Pe pereții bisericii a fost pictat un tablou votiv (în care apar Ștefan cel Mare, Doamna Maria și copiii Alexandru, Bogdan, Petru, Olena, Maria și Bogdan Vlad), o reprezentare a Bătăliei de la Baia și o imagine a târgului Baia (în care sunt reprezentate toate cele trei biserici monument istoric, inclusiv Catedrala Catolică).


In "Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Patrimoniul Construit, Siturile Istorice și Naturale", elaborat în septembrie 2009 sub patronajul Administrației Prezidențiale, se precizează că "s-a produs un grav abuz asupra coerenței artistice și istorice a corpului plastic al monumentului, afectându-i unitatea: prin pictarea pereților interiori i s-a aplicat monumentului un element străin bisericii originare".

Arhitectura bisericii

Biserica Albă din Baia este construită în plan dreptunghiular din piatră brută și cioplită. Pereții bisericii au grosimea de 1,8-2 metri. Pereții bisericii sunt în întregime din piatră neregulată, având grosimea de 1,8 până la 2 m. Bolțile și turla sunt refăcute din cărămidă în vremea domniei regelui Carol I al României. Sub cornișă se află un rând de ocnițe care se întind pe întreg perimetrul bisericii. Ferestrele sunt mici și terminate în acoladă la partea superioară (formă ogivală).
Intrarea în biserică se face printr-o ușă amplasată pe peretele vestic. Portalul de intrare este dreptunghiular și cu chenare deviate. Între pronaos și naos se află un perete despărțitor în care se află o deschizătură de trecere. Sistemul de boltire al naosului este cel obișnuit în arhitectura bisericească moldovenească.

In dreptul naosului se află două abside laterale de formă semicirculară înscrise în grosimea zidurilor și marcate în exterior exclusiv prin rezalite. In absidele laterale se află câte o fereastră terminată în acoladă la partea superioară. Absida altarului este semicirculară și ușor decroșată față de restul construcției, formându-se astfel cele două nișe (proscomidiarul și diaconiconul). Sub fereastra altarului, în ax, se află un picior de contrafort.
Deasupra naosului se află o turlă de formă octogonală, executată în întregime din cărămidă. Turla are patru ferestre (în cele patru puncte cardinale) și este sprijinită de patru contraforturi mici așezate pe diagonală. Ea se înalță pe două baze: prima pătrată și a doua stelată (cu 12 colțuri). Deasupra ferestrelor și pe ambele baze se află firide încheiate în semicerc la partea superioară.