TEZAURUL DE LA PERETU (TELEORMAN)

              

           

Tezaurul de la Peretu este un tezaur arheologic descoperit în 1970 în localitatea Peretu, județul Teleorman, format din peste 50 piese, cca. 750 de grame. O mare parte din piesele componente sunt expuse în prezent la Muzeul Național de Istorie. În comparaţie cu alte descoperiri arheologice de acest gen, în care fie că descoperitorii au încercat să valorifice pe cont propriu piesele găsite, fie că cercetarea competentă la faţa locului a întârziat sau pur şi simplu nu s‑a făcut, tezaurul princiar de la Peretu reprezintă un caz fericit. obiectele găsite în toamna anului 1970, cu prilejul lucrărilor agricole, au putut fi recuperate în întregime şi, ceea ce e la fel de important, foarte puţin deteriorate.

 

 Apoi, pentru că săpăturile ştiinţifice efectuate de către arheologul Emil Moscalu, de la Muzeul de Istorie al R.S. România, au îngăduit cercetarea amănunţită a tumulului princiar, ceea ce a adus precizări importante cu privire la ritualul funerar al strămoşilor noştri. Este un mormânt de înhumaţie - unul din destul de rarele locaşuri de acest fel; din reconstituirea lui, pe care o putem revedea la Muzeul de Istorie al R.S România, ne dăm seama cum arătau asemenea construcţii, precum şi ofrandele care‑l însoţeau pe cel decedat: un car cu patru roţi şi obişnuitele victime rituale - un cal, un bovideu, câţiva câini: deci, carul de transport şi animalele din gospodăria omului.

 

De o importanţă excepţională sunt piesele de armură, vasele şi podoabele vestimentare sau de harnaşament - făurite din argint parţial aurit, cu deosebită migală şi cu desăvârşită măiestrie artistică: în primul rând un coif getic, un vas‑ryton în formă de cap feminin, purtând la gât un colier de perle, sugerând amfore; un alt ryton asemănător unei căni înalte cu gât îngust şi gura lărgită; mai multe fiale (cupe) de tip greco‑persan, una din ele cu o decoraţie radială în „limbi de pisică", sita unei strecurători de argint, diferite aplice de harnaşament etc.

Nu vom insista asupra coifului, asemănător în mare măsură celor de la Băiceni şi Agighiol, şi reflectând deci unitatea de cultură materială şi spirituală a geto‑dacilor.  Cele mai importante Cele mai importante piese, sub raportul semnificaţiei lor artistice, sunt cele două rytonuri. Amândouă vasele prezintă o particularitate specifică: umplute, ele nu pot fi aşezate în nici o poziţie, pentru că nu au o suprafaţă de sprijin! Îndeosebi rytonul în formă de cană, o cană curioasă cu fundul bombat, este imposibil de aşezat în poziţie verticală, fiind un exemplar singular în arta antichităţii. (Uşoare similitudini pot fi constatate doar cu un ryton în formă de con de pin, identificat în tezaurul de la Vraţa, R.P. Bulgaria.)

Dar dincolo de remarcabila sa valoare artistică, tezaurul descoperit acum mai bine de un deceniu aduce informaţii importante despre societatea geto‑dacă din Câmpia Dunării în sec. IV î.e.n. Căci, aşa cum o arată unele aplice de argint şi mai ales rytonul în formă de cap feminin, el datează din prima jumătate a sec. IV î.e.n., ceva mai târziu decât cel de la Agighiol (care era din primul sfert al aceluiaşi secol), dar anterior tezaurului de la Vraţa, de asemenea de factură getică, deoarece geţii - cum se ştie - se întindeau pe ambele maluri ale fluviului Dunărea. Pentru această datare pledează existenţa, în complexul funerar de la Vraţa, a unui vas‑ryton de lut, în formă de cap feminin, foarte asemănător cu piesa de la Peretu.

Aşadar, tezaurul de la Peretu a aparţinut unui principe care a trăit până către anul 350 î.e.n. Nu i se cunosc, din păcate, nici numele, nici faptele. Totuşi despre existenţa ulterioară a poporului peste care stăpânea ne‑au parvenit unele ştiri, prin intermediul unui istoric al antichităţii, Flavius Arrianus(sec. II e.n.). Povestind viaţa lui Alexandru cel Mare, Arrianus arată că în anul 335 e.A, deci la două‑trei decenii de la moartea principelui îngropat la Peretu, înainte de a porni în marea sa expediţie asiatică, Alexandru a iniţiat o campanie împotriva tribalilor (trib traco‑ilir de lângă Dunăre) şi a aliaţilor acestora, geţii din Câmpia Dunării. Ajuns la Dunăre, în urmărirea regelui tribalilor Syrmos, care se retrăsese pe o insulă a fluviului, „Alexandru, scrie Arrianus, s-a hotărât să treacă Istrul împotriva geţilor, care locuiau dincolo de Istru, deoarece îi vedea că sunt adunaţi acolo în număr mare... (Erau acolo vreo patru mii de călăreţi, iar pedestraşi peste zece mii) [s.n.]”. In cursul nopţii, armata lui Alexandru cel Mare a trecut fluviul, iar în zori ostaşii săi au pornit prin lanuri înalte de grâu, pe care, pentru a putea înainta, trebuiau să le culce la pământ cu suliţele, îndreptându‑se spre un oraş (identificat de arheologi cu Zimnicea) ce se afla la o distanţă de o „parasangă" (aproximativ 5 km) de fluviu. Văzându‑i, locuitorii au părăsit în grabă oraşul.

După studii asupra coifului (dar și asupra altor obiecte, cum ar fi coiful de la Porțile de Fier) s-a ajuns la ideea că înaintea acestei expediții macedonene dacii din zonă au reușit să găsească o formă de afișare emblematică a reprezentării, proprie dinastiei lor: o sinteză, în general, din 3 elemente ale zonei ce țin de peisajul vegetal sau faunistic. Reprezentarea emblematică este formată dintr-un vultur cu un penaj bogat și cu creastă, care ține în gheare un iepure, iar în cioc are un pește. Aceasta se găsește pe obrăzarul drept al coifului. Pe obrăzarul stâng se află reprezentat un cerb.