Descoperit în mod întâmplător de localnici, în 1959, în
comuna Băiceni, jud. Iaşi, la marginea estică a platoului Laiu, şi recuperat cu
începere din 1961 de Muzeul de Istorie al Moldovei, ansamblul pieselor acestui
tezaur a atins greutatea de 2,5 kg metal preţios (aur) prelucrat în obiecte
dintre care multe se prezintă acum în stare fragmentară.
Compus dintr‑un coif, o brăţară, un colan şi un număr de aplice de harnaşament şi decoraţiuni vestimentare, lotul pe care‑l avem azi pare a reprezenta partea cea mai însemnată a depozitului originar, nu însă în totalitatea lui; titlul aurului este între 18 şi 24 carate. Remarcabilă este stilizarea părului pe calota coifului, învederând o dată mai mult epuizarea de către toreuţii traco‑daci a tuturor posibilităţilor de exprimare plastică a unui motiv: coifurile de la Coţofeneşti, Covaceviţa (Bulgaria), pulparele de la Agighiol, Vraţa (Bulgaria), vasul plastic de la Peretu etc. Tezaurul nu provine dintr‑un mormânt princiar, ci a fost pur şi simplu ascuns.
Avându‑se în vedere neta factură getică, se poate pune întrebarea dacă nu a constituit obiectul unui jaf antic, ulterior momentului ultimei lui întrebuinţări, căci este exclus faptul ca el să fi fost o pradă getică în mediul scitic, de pildă. Coiful de la Băiceni împreună cu acela de la Coţofeneşti sunt singurele piese de aur de acest gen din lumea traco‑getică. Datarea lor timpurie (sfârşitul secolului V) este impusă tocmai datorită acestui fapt, pentru că precaritatea ulterioară a aurului a dus la apariţia cunoscutelor tezaure de argint.
Două puteau fi sursele acestui aur (cea sud‑tracică iese din discuţie, controlată fiind de greci): întârziată rămăşiţă a acumulării şi marii unităţi a bronzului european (ne amintim de nu demult descoperitul tezaur de la Hinova, jud. Mehedinţi, bunăoară) sau refolosire a preţiosului metal prin topirea unor obiecte pe care raidurile scitice din veacurile VI‑V î.e.n.le‑au lăsat în mâna învingătorilor locali o dată cu trupurile posesorilor lor, destinate unor morminte lipsite de fast. În ce priveşte ultima posibilitate, obiectele scitice de aur din depozitul de la Stânceşti, jud. Botoşani (asupra cărora ne vom opri mai jos) ca şi cele din aşa‑zisul tezaur de la Celei (despre care va fi vorba în legătură cu coiful de la Coţofeneşti) par a pleda clar în favoarea ei. Tezaurul de la Băiceni este deci getic prin însăşi existenţa coifului de aur (piesă de armură caracteristică exclusiv traco‑geţilor).
Coifurile de luptă getică din bronz, de o tipologie aparte, şi‑au sporit în ultima vreme numărul exemplarelor cunoscute, începând cu cel de la Mastiughino, descoperit pe cuprinsul marii enclave getice din sudul Ucrainei şi continuând cu cel de la Găvani (Brăila), ambele din sec. IV î.e.n., şi coiful de la Popeşti (sec. II‑I î.e.n.). Este firesc ca în zonele de contact geto‑scitice sau daco‑celtice să existe unele contaminări stilistice de amănunt, dar este tot atât de firesc, după cum am mai spus, ca aceste „influenţe" anistorice să fie lipsite de repercusiuni în faţa prestigiului şi puternicei realităţi a iradiaţiei elenice şi a fenomenului creaţiei interpretative de tip istoric pe care acesta îl generează. Gâturile cailor pe aplicele de la Băiceni sunt redate prin volume unghiulare, fapt caracteristic artei scitice a veacurilor anterioare, la rândul lui moştenire a meşteşugului tăierii în lemn sau os. Tot de tradiţie scitică este şi figuraţia contorsionată, în unghi drept, a leontopegasului atacat de un lup (?), pe aplica rectangulară. În fine, fără a recurge la acromegalia polimorfă, figuraţia animalieră a tezaurului acuză o sensibilă înclinare către monstromorfoză, fenomen obişnuit în arta scitică. De aici se poate deduce că meşteşugarul care a lucrat tezaurul, la curtea principelui get, lucrase înainte şi pentru comanditari sciţi.
Dacă putem preusupune că executarea coifurilor comune de luptă se făcea în ateliere îndepărtate de locurile unde acestea erau desfăcute, un coif de aur trebuia lucrat „pe măsură", împreună cu podoabele aferente, la curtea celui ce comanda garnitura şi punea la dispoziţie metalul preţios. Asemănările motivistice ale acestor obiecte de aparat se pot explica nu prin comunitatea de ateliere, ci prin identitatea meşterilor itineranţi, a repertoriilor şi tiparelor lor, a gustului, mentalităţilor şi exigenţelor celor ce le comandau, ca firească urmare a aceloraşi poziţii de excepţie ce le deţineau. Prin „scitismele" sale accidentale, tezaurul de la Băiceni confirmă tocmai spusele de mai înainte.
Compus dintr‑un coif, o brăţară, un colan şi un număr de aplice de harnaşament şi decoraţiuni vestimentare, lotul pe care‑l avem azi pare a reprezenta partea cea mai însemnată a depozitului originar, nu însă în totalitatea lui; titlul aurului este între 18 şi 24 carate. Remarcabilă este stilizarea părului pe calota coifului, învederând o dată mai mult epuizarea de către toreuţii traco‑daci a tuturor posibilităţilor de exprimare plastică a unui motiv: coifurile de la Coţofeneşti, Covaceviţa (Bulgaria), pulparele de la Agighiol, Vraţa (Bulgaria), vasul plastic de la Peretu etc. Tezaurul nu provine dintr‑un mormânt princiar, ci a fost pur şi simplu ascuns.
Avându‑se în vedere neta factură getică, se poate pune întrebarea dacă nu a constituit obiectul unui jaf antic, ulterior momentului ultimei lui întrebuinţări, căci este exclus faptul ca el să fi fost o pradă getică în mediul scitic, de pildă. Coiful de la Băiceni împreună cu acela de la Coţofeneşti sunt singurele piese de aur de acest gen din lumea traco‑getică. Datarea lor timpurie (sfârşitul secolului V) este impusă tocmai datorită acestui fapt, pentru că precaritatea ulterioară a aurului a dus la apariţia cunoscutelor tezaure de argint.
Două puteau fi sursele acestui aur (cea sud‑tracică iese din discuţie, controlată fiind de greci): întârziată rămăşiţă a acumulării şi marii unităţi a bronzului european (ne amintim de nu demult descoperitul tezaur de la Hinova, jud. Mehedinţi, bunăoară) sau refolosire a preţiosului metal prin topirea unor obiecte pe care raidurile scitice din veacurile VI‑V î.e.n.le‑au lăsat în mâna învingătorilor locali o dată cu trupurile posesorilor lor, destinate unor morminte lipsite de fast. În ce priveşte ultima posibilitate, obiectele scitice de aur din depozitul de la Stânceşti, jud. Botoşani (asupra cărora ne vom opri mai jos) ca şi cele din aşa‑zisul tezaur de la Celei (despre care va fi vorba în legătură cu coiful de la Coţofeneşti) par a pleda clar în favoarea ei. Tezaurul de la Băiceni este deci getic prin însăşi existenţa coifului de aur (piesă de armură caracteristică exclusiv traco‑geţilor).
Coifurile de luptă getică din bronz, de o tipologie aparte, şi‑au sporit în ultima vreme numărul exemplarelor cunoscute, începând cu cel de la Mastiughino, descoperit pe cuprinsul marii enclave getice din sudul Ucrainei şi continuând cu cel de la Găvani (Brăila), ambele din sec. IV î.e.n., şi coiful de la Popeşti (sec. II‑I î.e.n.). Este firesc ca în zonele de contact geto‑scitice sau daco‑celtice să existe unele contaminări stilistice de amănunt, dar este tot atât de firesc, după cum am mai spus, ca aceste „influenţe" anistorice să fie lipsite de repercusiuni în faţa prestigiului şi puternicei realităţi a iradiaţiei elenice şi a fenomenului creaţiei interpretative de tip istoric pe care acesta îl generează. Gâturile cailor pe aplicele de la Băiceni sunt redate prin volume unghiulare, fapt caracteristic artei scitice a veacurilor anterioare, la rândul lui moştenire a meşteşugului tăierii în lemn sau os. Tot de tradiţie scitică este şi figuraţia contorsionată, în unghi drept, a leontopegasului atacat de un lup (?), pe aplica rectangulară. În fine, fără a recurge la acromegalia polimorfă, figuraţia animalieră a tezaurului acuză o sensibilă înclinare către monstromorfoză, fenomen obişnuit în arta scitică. De aici se poate deduce că meşteşugarul care a lucrat tezaurul, la curtea principelui get, lucrase înainte şi pentru comanditari sciţi.
Dacă putem preusupune că executarea coifurilor comune de luptă se făcea în ateliere îndepărtate de locurile unde acestea erau desfăcute, un coif de aur trebuia lucrat „pe măsură", împreună cu podoabele aferente, la curtea celui ce comanda garnitura şi punea la dispoziţie metalul preţios. Asemănările motivistice ale acestor obiecte de aparat se pot explica nu prin comunitatea de ateliere, ci prin identitatea meşterilor itineranţi, a repertoriilor şi tiparelor lor, a gustului, mentalităţilor şi exigenţelor celor ce le comandau, ca firească urmare a aceloraşi poziţii de excepţie ce le deţineau. Prin „scitismele" sale accidentale, tezaurul de la Băiceni confirmă tocmai spusele de mai înainte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu