Coiful de aur de la Poiana-Coțofenelti este o piesă
de orfevrărie antică care s‑a bucurat, încă de la descoperire, de o popularitate
ieșită din comun. A decorat albumele de artă veche românească; la expoziţiile
de artă antică a dominat afişele; imaginea sa a apărut deseori pe coperți de
cărţi şi a fost răspândită în mii de exemplare pe ilustrate.
O asemenea popularitate este cât se poate de îndreptăţită,
celebrul coif constituind una din capodoperele toreuticii geto‑dacice. El se
remarcă printr‑o aleasă execuţie artistică şi are o valoare inestimabilă.
Piesa a fost descoperită în anul 1928 în satul Coţofeneşti,
comuna Poiana Vărbilău, judeţul Prahova, de către un elev al şcolii primare din
localitate. Cercetările întreprinse ulterior la faţa locului au
furnizat puţine informaţii: coiful fusese îngropat singur pe teritoriul unei
aşezări geto‑dacice aparţinând celei de‑a doua vârste a fierului (La Tène).
Aşadar, o descoperire singulară. Dar ce descoperire! O piesă din aur masiv,
cântărind 770 grame, aproape intactă, în pofida miilor de ani care au trecut
peste ea! Lipseşte doar partea superioară a calotei; altminteri nici un detaliu
de decor nu este deteriorat.
Obrăzarele coifului - părţile cele mai bogat decorate (şi
mai interesante ca semnificaţie) - înfăţişează două imagini identice: un
personaj masculin (rege sau preot) îmbrăcat într‑o platoşă din solzi metalici,
peste care se află o hlamidă fixată pe umăr cu o fibulă (agrafă) şi având pe
cap un coif (însă nu turtit ca acela pe care este înfăţişat personajul
respectiv, ci conic, asemănător celui descoperit la Băiceni, se pregăteşte să
oficieze un sacrificiu ritual. Cu un genunchi pe spatele berbecului, al cărui
bot îl strânge cu mâna, el are în dreapta un pumnal de tip „akinakes", specific
unei arii largi traco‑geto‑dacice şi scitice. Pumnalul este ţinut într‑o
poziţie nefirească pentru lovire, cu vârful în sus, poziţie la care nu se putea
ajunge decât prin răsucirea braţului. Era vorba probabil un gest ritual. Din
punct de vedere compoziţional scena aminteşte de episoade ale ciclului lui
Herakles.
Imbrăcămintea personajului prezintă un interes deosebit,
căci ne oferă informaţii sigure atât
cu privire la identitatea sa, cât şi în privinţa apartenenţei coifului.
Mai întâi se cuvine subliniat că hlamida era veşmântul tipic
purtat de cavaleria antică - cum ne stau mărturie mai multe aplice descoperite
în sudul Dunării (la Letniţa, Lukovit ş.a.). Pe de altă parte, armura
personajului (coif, platoşă şi pumnal, la care se adăuga şi o suliţă) erau
specifice cavaleriei grele (cum o dovedeşte şi ornamentaţia de pe pieptenele
scitic de aur descoperit la Soloha, în Ucraina.).
Or, trebuie arătat că în perioada în care a fost lucrat
coiful (sfârşitul sec. V î.e.n.), grecii nu aveau cavalerie grea, ci numai
uşoară, deci care nu purta armură. Armurile aparţineau trupelor de infanterie
grea. Acestea nu purtau însă hlamidă. Lumea nord‑elenică (macedonenii şi, în primul
rând, traco‑geto‑dacii), dispunând de cai mulţi şi de o calitate recunoscută
încă din cea mai veche antichitate, avea o cavalerie grea, dar nu folosea, în
schimb, trupele de infanterie echipate cu armuri.
Combinaţia hlamidă - armură grea ne arată, aşadar, că
personajul reprezentat pe coif aparţinea în mod cert lumii nord‑elenice,
costume de acest fel fiind caracteristice cavaleriei grele a acesteia -
cavalerie ce constituia principala armată a prinţilor traci şi geto‑daci în
desele războaie pe care le purtau.
Datorită
împrejurărilor, până la noi nu a ajuns decât coiful luptătorului.
Reprezentările înfăţişate pe el ne oferă însă destule elemente pentru a putea
reconstitui înfăţişarea unor asemenea principi geto‑daci: îi vedem parcă
aievea, în armurile lor strălucitoare, cu hlamida fluturând pe umeri, călărind
în fruntea cetei de războinici, sau în costum de ceremonial, sacru, oficiind
jertfe rituale de genul celei descrise.
Dar decoraţiile şi ornamentele de pe coif furnizează şi alte
elemente sugestive pentru sublinierea unităţii de cultură materială şi
spirituală geto‑dacice: pe apărătoarea de la ceafă a coifului sunt reprezentate,
în partea de sus, două grupuri a câte două păsări fantastice, separate de o
rozetă, iar în partea de jos - trei leontopegaşi (animale fantastice rezultând
dintr‑o combinaţie între leu şi un cal înaripat) foarte asemănător cu cei de pe
una din aplicele de la Băiceni.
Un alt element se află pe frontalul coifului: este vorba de
ochii mari, aşa‑numiţii ochi apotropaici, a
căror semnificaţie, în credinţa celor de atunci, era că aveau calităţi magice,
ferindu‑i de rele pe purtători. Asemenea „ochi" apar pe numeroase alte
coifuri din această perioadă, descoperite la Agighiol, Peretu , coiful aflat la Detroit, fiind, aşadar, specifice lumii
traco‑dacice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu