MĂNĂSTIREA GLAVACIOC

Mănăstirea Glavacioc, din timpul lui Mircea cel Bătrân, se ridică în zona de întâlnire a trei judeţe, Argeş, Dâmboviţa şi Teleorman, în locul unde altădată îşi dădeau întâlnire dumbrăvile Vlăsiei şi codrii Teleormanului. Pe șoseaua Pitești –Videle, în comuna Ștefan cel Mare, la care se ajunge ieșind la dreapta din șosea se găsește satul Glavacioc.
Ceea ce uimeşte în satul Glavacioc este faptul că toate uliţele satului au nume de domnitori sau de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe din Ţara Românească sau Moldova. Mircea cel Bătrân, Neagoe Basarab, Matei Basarab, Mihai Viteazul sau Mitropolitul Varlaam, Mitropolitul Dionisie al II-lea, Grigorie Dascălul şi alte nume politice şi eclesiastice medievale importante sunt amintite de o simplă plimbare prin sat. Mănăstirea este situată la circa 64 km sud-est de orașul Pitești și 35 km sud de orașul Găești, fiind așezată pe o colină din marginea satului Glavacioc, în apropiere de râul Glavacioc.

O legendă locală pune originea denumirii pe seama găsirii craniului (gleava) unui străin în albia râului, craniul unui luptător împotriva turcilor.

Scurt istoric

Nu există date certe cu privire la înființarea mănăstirii, dar numeroase mărturii scrise și fapte conduc cu siguranță că s-a înfiripat în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân.

Din anul 1441 datează prima atestare documentară a Mănăstirii Glavacioc, când domnitorul Vlad Dracul a întărit proprietatea mănăstirii asupra unui sat dăruit de banul Radu. Acel boier  Radu este primul dregător cu această calitate care a apărut în sfatul domnesc al lui Mircea cel Bătrân înainte de anul 1400. Faptul indică că mănăstirea exista la începutul sec.al 15-lea.

Dintr-un hrisov domnesc al domnitorului Radu cel Mare, datat la 20 iulie 1507, s-a confirmat că Mircea cel Bătrân ar fi dăruit în vremea sa Mănăstirii Glavacioc satul Călugăreni de pe Neajlov și un alt sat cu același nume, aflat pe râul Teleorman.

Domnitorul Vlad al IV-lea Călugărul (1481-1495), nepot al lui Mircea cel Bătrân, a rectitorit mănăstirea distrusă, probabil, odată cu invazia otomană din anul 1462. El a ridicat din temelie o biserică din zid în locul celei din lemn, a înzestrat mănăstirea cu multe venituri și moșii și a folosit așezământyul de la Glavacioc ca reședință domnească. Acest al doilea ctitor a fost înmormântat aici în septembrie 1495. Fiul său, Radu cel Mare, a isprăvit biserica și a întărit proprietățile. Hamza, banul Craiovei, și Marga cea tânără (fiica lui Matei - banul din Caracal) sunt alți binefăcători ai mănăstirii. Domnitorul Alexandru al II-lea Mircea a întărit o parte din satul Obislav, dăruit de fiica lui Hamza pentru sufletele celor patru fii ai săi uciși în septembrie 1568 și înmormântați în această mănăstire. Mai multe hrisoave de la curtea Ţării Româneşti, din vremea lui Neagoe Basarab (1512), Mihnea al II-lea Turcitul (1580) sau Matei Basarab (1643 şi 1645), dovedesc că mănăstirea a fost constant în atenţia domnitorilor munteni.

Mărturii privind vechimea mănăstirii se află și în hrisoavele și actele domnești ale domnitorului Neagoe Basarab - 30 iulie 1512, Mihnea al II-lea Turcitul - 8 ianuarie 1580, ale lui Matei Basarab- 14 aprilie 1643 și 27 octombrie 1645.

Cea dintâi refacere a realizat-o Mihnea al II-lea Turcitul,  (1577-1583 și 1585-1591)care a construit și chiliile precum și clopotnița din piatră.

Diaconul Paul de Alep, care a însoțit pe patriarhul Macarie al III-lea de Antiohia în țările române, a scris în notele lui în anul 1657: "Biserica este mare și cu o arhitectură frumoasă, având două turle, una deasupra navei, cealaltă deasupra corului. Pe cele patru coloane sunt patru arcuri pe care este rezemată turla. (...) Chiliile mănăstirii toate sunt din piatră". Asemănând-o cu "biserica Adda din ținutul Tripoli", Paul de Alep a menționat că nu a mai "văzut în această țară nici o altă biserică care să poată fi asemănată acesteia".

Intre 1701-1704, când domnitor era Constantin Brâncoveanu, s-a făcut a doua renovare. Constantin Brâncoveanu a refăcut casa domnească și pivnița mănăstirii.

In anul 1802, în urma unui cutremur, biserica s-a distrus. A fost refăcută din temelii de Eforia Școalelor prin grija boierului paharnic Costache Faca, revoluționar pașoptist, între anii 1840-1843.  Acestuia i s-au dat în grijă toate domeniile mănăstirii, cu obligaţia de a aduna veniturile necesare restaurării mănăstirii. Nu s-au folosit cele mai bune materiale de construcţie, mănăstirea intrând din nou în ruină. Reforma lui Cuza a găsit-o deja închisă, In 1858 biserica a fost închisă din cauza degradării.

In 1858, egumenul mănăstirii, arhimandritul Misail, scria ministrului Instrucțiunii: "Sosind timpul în care nu mai poate fi locuit într-o casă căreia îi lipsește uși, ferestre, dușumele și parte din învelitoare, iar mai cu seamă bisericii după ce că-i lipsește ferestrele fiind căzute, apoi amenință și pericol, precum din ordinul sfintei Mitropolii, s-a dat voie a se închide. E trist, Domnule Ministru, a ne uita la zidurile bisericii și să nu putem merge într-însa spre slujbă. Suntem aici ca să suferim lipsa ei, căci glasul ce am ridicat strigând să ni se repare mânăstirea ni s-a răgușit; nu mai avem nici unde trăi, căci au căzut uși, ferestre, tavanul, pericol ce ar face să se pună la cale reparația mănăstirii".

Incă din trecutul îndepărtat, în mănăstire s-a dus o viață duhovnicească superioară. Dintre egumenii mănăstirii, doi au ajuns mitropoliți ai Ungrovlahiei: Varlaam al II-lea(egumen între 1660-1670), Grigorie al II-lea de la Colțea (fost egumen între 1758-1761), făcut mitropolit la 26 iulie 1760, iar alți 3 au ajuns arhierei. Vlădica de Cerveno (fost egumen 1770-1783) episcop în orașul Cerveno la sud de Rusciuc, Venedict episcopul (egumen 5 iulie 1642-14 aprilie 1643) și Calistrat Sevastios (23 iunie 1861-1 octombrie1862). Biserica a fost considerată închisă din 15 februarie 1858, dar ultimul egumen, Calinic Protosinghelul, a activat între 1 octombrie 1862-13 decembrie 1863, iar anterior acestuia, tot după 1858, a fost egumenul Calistrat (1861-1862).

In secolul trecut, mai exact prin 1940, a existat un slujitor al bisericii, preotul Ilie Diaconescu, care, prin demersurile sale la autorităţile în drept, a reuşit demararea lucrărilor de restaurare şi refuncţionalizare a vechii ctitorii domneşti.

Mănăstirea a avut un rol de prim ordin în ansamblul așezămintelor sfinte din Vlașca, devenind, la un moment dat, chiar reședință a județului.

Ruinele celei de-a doua biserici, după prima, de lemn, au fost descoperite în urma săpăturilor efectuate de Muzeul Judeţean Argeş în anul 2005.

In 1991, prin purtarea de grijă a PS Episcop Calinic al Argeșului și Muscelului, mănăstirea a fost redeschisă. Procesul de restaurare a mănăstirii continuă și astăzi.


Descriere construcție
In perioada comunistă, mănăstirea a fost transformată în biserică de mir. O nouă reparație a ansamblului s-a realizat în anii 1974-1976, când s-a refăcut și clădirea chiliilor, care a fost acoperită cu tablă. Biserica este în formă de cruce, cu ziduri groase din cărămidă. Catapeteasma este din lemn nesculptat. Naosul este delimitat de pronaos prin 2 stâlpi (dreapta-stânga) marginali. Altarul este luminat de o singură fereastră pe peretele din răsărit, iar naosul și pronaosul primesc lumină fiecare de la câte două ferestre. Pardoseala este din lespezi de piatră. Are o singură turlă pe naos. Pridvorul este închis, cu pereții din interior văruiți în alb. Acoperișul bisericii este din tablă. Pereții exteriori sunt simpli, văruiți în alb.

Clopotnița, construcție refăcută după 1991, se află la 15 m în fața bisericii. Clădirile chiliilor înconjoară biserica, ele ținând loc și de ziduri împrejmuitoare.

Legende

In legendă, povestea mănăstirii începe cu drumul unui cioban prin Gleava Ciocoiului, loc rămas în legendă prin povestirile bătrânilor din sat.

Pe dealul din apropiere, ridicat ca o cetate desupra așezării, ciobanul se urca de multe ori cu oile sale și privea de sus satele și pământurile care îl înconjurau. Aici se apucă într-o zi să taie un lemn de corn și mare îi fu mirarea când în trunchi descoperi o icoană a Maicii Domnului. O luă și o duse cu sine acasă punând-o pe peretele de răsărit, însă a doua zi dimineață icoana a dispărut.

Mare îi fu supărarea ciobanului nostru, fiind sigur că cineva îl văzuse și îi furase icoana frumoasă găsită sus în deal. Însă și mai mare îi fu uimirea când după câteva zile a descoperit icoana rezemată de trunchiul unui corn, în același loc unde o găsise.

De data asta îi dădu de veste părintelui din sat, povestindu-i toată întâmplarea. Părintele luă icoana și o puse în biserică, însă după două zile icoana iarăși dispăru. De data asta tot satul fugi pe dealul unde auziseră că ciobanul nostru descoperise prima dată icoana. Căzură cu toții în genunchi în fața icoanei care stătea în același loc, parcă mustrându-i și dorind parcă să le vorbească.

De minunea din Glavacioc auziră apoi țăranii din satele din jur și în fiecare zi popor mult venea să se închine icoanei Maicii Domnului. Vestea ajunse până la scaunul domnesc, astfel că într-una din zile sătenii se pomeniră că trimișii domnului sosesc să ia icoana și să o ducă în cetatea de scaun, la Mănăstirea Curtea de Argeș. Numai că voia Maicii Domnului era cu totul alta și într-o dimineață icoana a apărut în chip minunat în același loc, unde fusese găsită întâia dată.

Domnul porunci atunci ca pe locul unde fusese descoperită icoana să se ridice o biserică și de atunci, vreme de 630 de ani, pe dealul Glavaciocului o mănăstirea priveghe mereu la viața românilor din zonă.

Această icoană este mici dimensiuni (45 x 34 cm), iar data și numele zugravului sunt necunoscute.

Pe timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu, icoana a fost îmbrăcată în argint de arhimandritul Damian de Glavacioc, după cum reiese din inscripția pe ferecătură, datată 30 aprilie 1700. Iar în anul 1847, aceasta fu așezată într-un cadru de lemn, poleit de către protosinghelul Ierotei Glavacioțeanul.

Astăzi, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului se află așezată la loc de cinste în biserica nouă a mănăstirii, străjuind liniștea locurilor.

De asemenea, lângă mănăstire se află un izvor, despre apa căruia se spune că este făcătoare de minuni. Acesta izvorăște de sub altarul bisericii și iese la suprafață la poalele colinei pe care este așezată mănăstirea. Apa lui formează un mic lac. La izvor se află un monument refăcut în anul 1945 și un altul construit în 2007.

Legenda spune că Vlad al IV-lea Călugărul s-a tămăduit de o boală de stomac de care suferea bând din apa izvorului.