SCHITUL PĂPUȘA - VÂLCEA

Zidită pe o culme muntoasă, la foarte mica distanță de Mănăstirea Bistrița, biserica numită "Schitul Papușa" este astăzi o biserică de parohie, pentru locuitorii din satul Pietreni, comuna Costești, lângă aceasta aflându-se cimitirul satului. Biserica care a străbătut timpurile este una dintre minunatele biserici păstrate până astăzi în comuna Costești, din nordul Olteniei. Comuna, alcatuită din patru sate: Costești, aflat în centru, Văratici, Bistrița și Pietreni, este asezată într-o zonă muntoasă și prima ei atestare documentară s-a înscris într-un hrisov emis de marele domnitor Neagoe Basarab, la 18 octombrie 1512.

Biserica de la Păpuşa este amplasată la ieşirea din Cheile Bistriţei oltenești, pe malul stâng al râului, pe o stâncă numită în trecut  Muntele Eleon. Toponimul „Păpuşa” datează încă de la 1537, aşa cum reiese dintr-un hrisov din acele timpuri.

Schitul Papușa se află in vecinatatea Mănăstirii Bistrița, ajungându-se la el în numai 15 minute, pe o poteca ce urcă peste râul Bistrița înspre nord-est. Urmând o potecă abruptă din drumul local spre Mănăstirea Arnota, se intră pe micul platou cu largi deschideri spre Mănăstirea Bistriţa şi Peştera Sfântului Grigorie.

 Aflându-se în vecinătatea Mănăstirii Bistrița, el este unit istoric de frumoasa ctitorie a boierilor Craiovești. Lăcașul fiind situat peste râu, poate fi văzut foarte bine din poteca ce duce la Peștera Sfântului Grigorie Decapolitul.

Schitul a fost zidit pe creasta de munte Eleon, în 1712, de către călugării bistrițeni avându-l în frunte pe egumenul Ștefan și a primit hramul Sfântul Grigorie Decapolitul. De fapt egumenul a rezidit lăcașul din temelie pe o veche ctitorie, de la sfârșitul sec.al 15-lea, a boierilor Craiovești.

Deși nu a fost ctitorie Brâncovenească, zugraveala din aceeasi epoca, a fost facută cu cheltuiala unor membri ai familiei Brâncoveanu, printre care și vornicul Iordache Crețulescu, ginerele domnitorului, căsătorit cu domnița Safta.

Iniţial biserica era înconjurată pe laturile de est şi sud de chilii amenajate pentru călugării cărturari din obştea Mănăstirii Bistriţa, care se retrăgeau aici pentru a traduce din literatura patristică manuscrise cu caracter bisericesc şi laic.

Dintre aceştia, cel mai cunoscut şi apreciat rămâne Dionisie, Eclesiarhul Mânăstirii Bistriţa, autorul gravurii reprezentând Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul (1796), al Pomelnicului Schitului Păpuşa (1800), lucrare decorată cu frumoase miniaturi, în care se atestă pentru prima dată toponimul Pietreni al fostului sat Târșa din Costeşti, menţionând că schitul era loc de pelerinaj al boierilor Jieni.

Sprijinit de către stareţii Mânăstirii Bistriţa până în 1807, atât din punct de vedere material, cât şi din cel al preocupărilor spirituale şi al călăuzirii duhovniceşti, în 1858 Schitul A devrvrnit biserică parohială, fiind menţionat în 1876, de arhimandritul Ghenadie Enăceanu. ca având  „Biserica şi câteva chilii, astăzi în stare de ruină”.. După instalarea Şcolii de Subofiţeri, în 1883, schitul a fost deteriorate grav și fără respesct,, distrugându-se chiliile şi risipindu-se obiectele şi materialul din inventarul bisericii, pentru a deveni „circ de cai pentru petreceri”, după consemnează un autor. Biserica a continuat să se afle. în 1915. în administrarea mânăstirii, revenind în 1916  la parohia Pietreni, al cărei cimitir se află în curtea Schitului, după cim s-a amintit.

Deşi preluată, în 1927, din nou de către mânăstire, la 28 februarie 1928, a  devenit, printr-o hotărâre chiriarhală, biserică filială a Parohiei Pietreni – Bistriţa, aşa cum a rămas până astăzi, cu toate demersurile întreprinse de conducerea mânăstirii Bistriţa până în present de a o prelua ca metoh, cum a fost la începuturi.

Mic şi gingaş monument agăţat pe o stâncă la gura defileului apei Bistriţa” biserica fostului schit Păpuşa are o planimetrie dreptunghiulară, la exterior 4,5 m × 9,5 m, cu pridvorul restrâns cu cca 70 cm faţă de peretele naosului, având altar, naos cu turlă şi pridvor închis. Accesul se face pe latura sudică.

Absidele laterale sunt de tip poligonal, având câte trei laturi. Deasupra naosului se ridică pe o bază pătrată, înaltă, turla, construită în plan octogonal, fiind considerată un exemplar rar al tipului de turlă, apărută la monumentele veacului al 17-lea şi care aminteşte de turla bisericii Arnotei din apropiere.

Arcele în boltă se descarcă pe coloana pridvorului prin capiteluri pătrate pe un soclu înălţat, iar într-o imagine din 1908, coloanele erau zugrăvite cu spirale. Acoperişul este confecţionat din şindrilă în patru ape.

Pridvorul, având laturile de nord şi de sud retrase faţă de naos, este prevăzut cu şase coloane şi două semicoloane cilindrice, pe care se descarcă arcade în semicerc, asemenea pridvoarelor de la biserica Bolniţei şi de la biserica din Pietreni, construite în acelaşi interval de timp. Pridvorul a fost închis încă dinainte de 1908 probabil, datorită amplasamentului general, spre a fi ferit de intemperii.

Având o tratare simplă a faţadelor, tratare care pune minunat în evidenţă proporţiile echilibrate ale volumelor de arhitectură, biserica Shitului Păpuşa se încadrează minunat în fundalul Cheilor Bistriţei.

Decoraţia în lemn a catapetesmei de la Schitul Păpușa se înscrie între sulpturile brâncoveneşti.

Intr-un delicat univers vegetal, imaginea lui Hristos binecuvântând încununează panourile uşilor împărăteşti, deasupra Buneivestiri şi medalioanele Soerele și lina. Panouri-podea cu inscripții completează compoziţia ce are ca piese centrale icoanele Maicii Domnului şi a lui Hristos, de o frumoasă execuţie miniaturistică pe fond de aur, alături de a Sfântului Grigorie Decapolitul, ocrotitorul schitului.

            Pictura murală este facere a zografilor  Iosif ierodiaconul şi a ieromonahului Teodosie, în 1712 încheiindu-se lucrările de pictare a bisericii. Inscripţionată în limba slavonă, limbă des folosită în sec.15-16 faţă de sec.al 18– lea, când se întrebuinţa limba română, pictura bisericii de la Păpuşa poate sprijini afirmaţia că la zidirea  schitului, din 1712, s-a restaurat, de fapt, un schit mult mai vechi, presupunând că absida altarului şi o parte din temelia bisericii sunt constituite din fragmente salvate şi conservate ale unei biserici din vremea boierilor Craioveşti.

Cu o ţinută stilistică aparte, pictura murală a schitului se încadrează între realizările curente ale epocii. In Altar se păstrează iconografia clasică.

In bolta turlei, reprezentarea lui Hristos înconjurat de cetele îngereşti domină registrele de prooroci şi apostoli corespunzând lungimii tamburului. La baza turlei se găsește liturghia îngerească, iar în pandantivi, simbolurile evangheliştilor. Pe arcele care descarcă turla sunt zugrăviţi mucenici şi în intradosul arcelor – apostoli. I

In timpanul către sud, scena privind Schimbării la Faţă domină naşterea lui Hristos şi Botezul Său prin dimensiune şi repartiţia dinstinctă a personajelor. Fereastra, cu Mântuitorul în mandorlă binecuvântând sfinţii mucenici Serghie şi Vah, este străjuită de reprezentarea sfinţilor militari Gheorghe şi Dimitrie. Analog, Programul iconografic al peretelui nordic păstrează scena Învierii în registrul superior al timpanului, alături de Aducerea la Templu şi Intrarea în Ierusalim a Mântuitorului, Sfinții .Militari Teodor Tiron şi Teodor Stratilat, iar în fereastră se găsește reprezentarea Îngerului de mare sfat şi a Sfinților Mucenici Iacov Persul şi Gudelie.

Peretele vestic este dominat însă de reprezentarea supradimensionată a ctitorilor în tabloul votiv: Constantin Brâncoveanu, Doamna Maria, copiii Constantin şi Safta, încadraţi de registrul inferior al sfinţilor cuvioşi: Gherasim, Eftimie cel Mare, un alt sfânt cuvios şi Ştefan Savaitul. Central, deasupra intrării, se vede tema vieţii şi a morţii, transfigurate în Hristos: Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi nu se va atinge de ele chinul, proorocul Iona şi parabola vieţii omului.

In pridvor, deasupra ancadramentului de intrare se găsește pisania sculptată în piatră. In registrul superior se păstrează imaginea Sf.Grigorie într-o nişă, încadrat de Sf.Arh.Gavriil şi Maica Domnului, mărturie a faptului că, iniţial, pridvorul fusese conceput ca pridvor deschis, dar a fost completat cu zidărie împotriva curenţilor reci de aer dinspre cheile Bistriţei, aflate în imediata vecinătate.

In  boltă, se păstrează imaginea lui Hristos Emanuel, încadrată de cete îngereşti, descărcând pe pandantivi cu cei patru arhangheli : Mihail, Gavriil, Uriil şi Rafail. Arcele sunt zugrăvite cu mucenici şi apostoli, ca și în naos. Registrul median cuprinde scene referitoare la viaţa Maicii Domnului, ocrotitoare a călugărilor şi a tot poporul : Bunavestire, Vizitaţia şi Îndoiala lui Iosif, Inchinarea magilor, Maica Domnului preamărită pe tron şi Fuga în Egipt.

In registrul inferior, străjuiesc sfinţii cuvioşi: Antonie şi Teodosie, de o parte, iar de cealaltă parte a intrării, Sfinții cuvioși Sava şi Onufrie, iar în panoul vestic se găsește imaginea ctitorilor : Iordache Creţulescu vel postelnic căsătorit cu Safta Brâncoveanu, fiica voievodului şi jupan Andronache.

La 4 noiembrie 1835, Gheorghe Zugravul  ot Bistriţa a adăugat icoanele în frescă ale sfinţilor Nicolae şi Ioan Botezătorul, „pe cheltuiala lui”, lângă tâmpla bisericii.

Tratarea plată a figurilor, decorativismul detaliilor, exemplificat prin drapajelor minuţios executate, hieratismul convenţional al mişcărilor, al atitudinilor şi frontalitatea uşor dezamorsată, de răsucirea laterală, discretă, a capetelor sugerează o sfântă vorbire cu Dumnezeu, trimiţând la arta iconarilor şi miniaturiştilor tradiţionali. Din cele relatate, cu destul de multe amănunte, reiese că lăcașul este dens pictat, iar pictura veche de trei secole a rezistat  bine.







Cheile Bistriței oltene

MĂNĂSTIREA FEREDEU

Aflată în comuna Șiria, judetul Arad, Mănăstirea Feredeu, cu obște de călugări, are hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”. Construită pe un deal, la o altitudine de 427 metri, a fost ridicată în apropierea unui izvor – un feredeu – renumit in Munții Zarandului, a cărui apă era considerată binefăcătoare. Aici se afla un schit cu un paraclis pentru cei care voiau să se închine când sorbeau apa făcătoare de minuni, schit menționat pentru prima dată cu mai bine de 215 ani în urmă. De fapt acesta este atestat documentar, în 1710, drept Mănăstirea Feredeu cu hramurile Sfântul Mare Mucenic Gheorghe si Inalțarea Sfintei Cruci.

             Unele surse susțin că paraclisul a existat și sub stapânirea turcilor a zonei, care a durat până la Pacea de la Karlowitz, din 1699. Aici a trait un vestit călugar, Filimon, ucis de turci, pentru ca, de multe ori, cu crucea în mână, le cerea cotropitorilor păgâni să părăsească țara.

In memoria acestuia și a schitului, preotul Nicolae Bâru a facut demersuri la începutul secolului 20 pentru preluarea schitului și a paraclisului de la Feredeu și, la 12 mai 1920, a sfințit apa în cadrul unei ceremonii la care au luat parte câteva sute de credincioși. Au urmat o serie de alte demersuri pentru ridicarea mănăstirii, și, la 11 aprilie 1931, a fost pusă piatra de temelie a paraclisului cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, în prezența a circa 500 de credincioși. Sfințirea a avut loc in ziua de 9 iunie 1932, la sarbatoarea Inaltarii Domnului, în cadrul unei ceremonii condusă de Episcopul Aradului și al Hunedoarei Grigore Gh. Comșa, stareț fiind Arhimandritul Policarp Marușca de la Mănăstirea Hodoș–Bodrog.

In toamna anului 1934, la Feredeu, a fost turnată fundația clădirii de locuit, care se compunea din trei camere și un coridor. Prima camera din partea stânga a clădirii era destinată episcopului, iar celelalte două călugărilor. Dintr-un document din acei ani, rezulta ca în ziua de 11 aprilie 1937, la schitul reînfiintat de la Feredeu a fost instalat primul stareț cu numele de Pahomie.

In 1959 mănăstirea a fost închisă în urma Decretului 410/1959. Cu toate măsurile de reprimare comuniste se mai efectuau sporadic slujbe religioase. Această mențiune, duce la concluzia că viața monahală a existat aici pe aceste meleaguri de la poalele Muntilor Zarand, încă de la începutul sec.al 18-lea si până în momentul apariției Decretului 410/1959, când, ca și multe alte mănăstiri din România, cea de la Feredeu a fost închisă. Până la acest tragic și dureros eveniment, care a marcat viața multor credincioși, la Feredeu au viețuit câte 2-3 călugări precum și Ieromonahul Ioasaf Mârzencu.

In 1986 Episcopul Aradului si al Hunedoarei, Timotei Seviciu, a avut inițiativa reînființării schitului și în același an au început lucrarile de reparații și restaurări ale bisericii și părăclisului distruse de vreme. Lucrările au fost ample și clădirea bisericii a fost reconstruită în intregime, iar vechiul izvor a fost și el reamenajat pe direcția nord-vest, la 5-6 metri distanță de biserică.

Aceasta are plan în formă de cruce, compartimentată în încăperile clasice: Altar, naos, pronaos si pridvor închis. Catapeteasma este sculptată în lemn de stejar, iar fațadele sunt zugrăvite în alb. Pictura interioară, în frescă, a fost executată în 1990. Au fost ridicate și câteva clădiri anexă, iar pentru cei care nu pot urca dealul ca să ajungă la mănăstire a fost construită o alta, mai jos, la circa 2 km, cu hramul Sfântul Mare Proroc Ilie Tesviteanul. Aceasta are spațiile bine luminate, are o turlă oarbă, patrată, deasupra pridvorului, iar lucrările de lemn au fost realizate din stejar, adică catapeteasma, tetrapodul, stranele, tronul arhieresc. La 23 februarie 2000, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotarât transformarea schitului Feredeu în mănăstire.

BISERICA KRETZULESU (CREȚULESCU) - BUCUREȘTI

Aflată pe Calea Victoriei, din București, Biserica Kretzulescu este una dintre emblemele Capitalei.  Ea este considerată unul din cele mai valoroase monumente de arhitectură ale orașului de la sfârșitul perioadei brâncovenești A fost ridicată în anii 1720 -1722 prin grija marelui logofăt Iordache Crețulescu și a soției sale Safta, una din fiicele domnitorului Constantin Brâncoveanu.

            Marele logofăt a construit în vecinătatea bisericii și un han, nu numai pentru că așa se obișnuia în aceea vreme, dar și pentru faptul că aici se afla, pe atunci, bariera de nord a orașului, pe "ulița cea mare" sau "Podul Mogoșoaiei", în locul numit pe atunci "Puțul cu zale". Biserica avea aspectul unei mănăstiri, datorita cladirilor Hanului Kretzulescu din preajmă.

            Ca mai toate bisericile românești ea era o biserică în proprietate particulară și urma să fie folosită de familiile ctitorilor, fiind situată in mijlocul complexului de proprietăți ale boierului.

            Lăcașul a fost ridicat între anii 1720-1722, pe locul unei mai vechi biserici de lemn si a primit hramurile Adormirea Maicii Domnului si Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Ridicarea locașului reprezinta un semn de mulțumire adusă lui Dumnezeu de către boierul scăpat ca prin minune de o moarte cumplită. Cu doi ani înainte, el si familia sa se întorseseră în țară din exilul la Constantinopol, unde fusese martorul martiriului domnitorului Constantin Brancoveanu si a fiilor săi, în chiar ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, la 15 august 1714.

Construcția are un plan trilobat, purtând deaspra naosului o turlă sveltă, iar deasupra pronaosului, clopotnița. Ambele sunt înzestrate cu ferestre înguste și lungi accentuând tendința de verticalitate a monumentului, ceea ce se realizează prin plastica decorativă a fațadelor. Acestea sunt împărțite în două registre, cel inferior fiind ornat cu panouri dreptunghiulare, iar cel superior cu arcaturi duble, prelungi.

Intrarea în biserică se face printr-un pritvor deschis, sprijinit pe coloane înalte de piatră între care se deschid arcade simple în plin cintru.

Intre anii 1859-1860 familia a hotărât restaurarea sfântului lăcaș, apeland în acest scop la arhitectul austriac Lipizer. Lucrarile au modificat radical monumental, răpidu-I din autencitate. A fost desființată turla de pe pronaos, s-a inchis pridvorul si exteriorul a fost zugravit în alb. In interior s-a realizat o nouă catapeteasma și Gheorghe Tăttărescu a pictat in ulei o amplă lucrare peste vechea frescă, probabil prea deteriorată. Din această pictură se pastreazâ în zilele noastre (2017) tablourile ctitorilor de pe peretele din vest, icoanele de pe catapeteasmă și o parte dintre cele reprezentand praznicele de peste an.

Exteriorul bisericii a fost tencuit la origine, dar cu ocazia restaurării efectuate, în anii 1935-1936, sub îngrijirea arhitectului Ștefan Balș, el a rămas în cărămidă aparentă. Atunci Comisia Monumentelor istorice a decis aducerea bisericii la forma originală. Tot atunci prin faptul că lăcașul a rămas cu pereții nrtencuiți s-a subliniat frumusețea frescei bizantine din pridvorul dechis. Fresca lui Tăttărescu a fost curățată pe mare porțiune, deși era valoroasă pentru istoria artei noastre.

Eleganta și supla biserică a fost reparată și restaurant din nou intre 1942-1943, după efectele nefaste ale cutremurului din 1940 și după cutremurul din 1977. Alte reparații au fost realizate între 1996-2003. Trebuie repetat că în perioada comunistă s-a dorit mult demolarea bisericii, cu atît mai mult cu căt era considerată un loc de întalnire la slujba duminicală a foștilor detinuți politici. De altfel, în dreptul Altarului, la răsărit,pe Calea Victoriei, a fost înalțat bustul lui Corneliu Coposu, ca un simbol al luptei pentru libertate și conservarea credinței străbune. Ar fi fost de dorit ca acolo să se fi ridicat un monument rgandios al martirilor Brâncoveanu nu al unui activist politic de care nu a știut nimeni până la așa-zisa revoluție din 1989. Toate aceste lucrări au fost realizate cu sprijinul preotului Paroh Vasile Răducă.

Restaurarea a început în 1996 și a durat până în anul 2003, atunci când pictura veche a fost parțial spălată. Azi se bucură de animația din Calea Victoriei și de vecinătatea, la sud, a fostului Palat Regal, Sala Palatului, Atenel Român și Biblioteca Centrală unoversitară, incendiată cu inconștiență la acea așa zisă revoluție.

In război

MĂNĂSTIREA ROHIA

Printre valoroasele monumente bisericeşti şi de artă religioasă din Ţara Lapuşului  un loc de frunte îl ocupă Mănăstirea „Sfânta Ana” din Rohia. Aşezată într-un cadru pitoresc, în vârful unui deal,  ascunsă în pădurile de fag şi de stejar, Mănăstirea Rohia constituie locul privilegiat al căutătorilor de linişte şi reconfortare sufletească, al iubitorilor de frumos artistic şi natural.

In „Țara Lăpușului”, în partea de sud a județului Maramureș, la o distanță de cca. 50 km de orașul Baia Mare și 43 km de orașul Dej se află Mănăstirea tânără Rohia.

Mănăstirea Sfânta Ana-Rohia a luat ființă în anul 1923. Ctitorul ei a fost Nicolae Gherman, din satul de la poalele „Dealului viei”, deal pe care se găsește astăzi mănăstirea. Preotul ctitor a zidit mănăstirea în numele fiicei sale, Anuța, care a murit la vârsta de 10 ani.

In 1923, Nicolae Gherman a construit o bisericuță din piatră și cărămidă, care avea dimensiunile: 17,80 m lungime, 5,70 m lățime, 13 m înălțime și o casă monahală. In 1926 mănăstirea a fost sfințită de către episcopul Nicolae Ivan al Clujului în prezența a peste 1000 de credincioși, luând naștere „primul așezământ de acest fel” în Ardealul alipit. Lăcașul a rămas la stadiul de schit din cauza accesului greu pe deal.

Din 1965-1970 când s-a introdus curentul electric s-au construit: „Casa de stejar”(1965), „Casa stăreției”(1969-1970), „Casa cu paraclis”(1973-1976) - în care se găsește și biblioteca, una dintre cele mai mari comori din zonă a cărui ctitor este P.S. Justinian, „Casa Poetului”(1978-1980), „Altarul de vară”(1983), „Poarta maramureșeană”(1988), „Casa Albă”(1989-1992), „Muzeul”.

Biblioteca mănăstirii este formată din aproximativ 40.000 de cărţi şi reviste în limba română, germană, maghiară, franceză,engleză şi neogreacă din variate domenii. Muzeul mănăstirii adăposteşte o bogată colecţie de cărţi vechi bisericeşti, icoane pe sticlă şi lemn, datând din secolul al XVIII-lea, o colecţie de flori de mină şi o colecţie de exponate ale artei populare din Ţara Lăpuşului.

După 1990 obștea mănăstirii condusă de tânărul stareț Justin Hodea a ajuns la peste 25 de viețuitori, motiv pentru care s-a dorit construirea unei biserici mult mai mari. In 1996, vechea bisericuță a fost demolată, iar pe locul ei s-a construit o noua biserică, deși ar fi trebuit păstrată cea veche, din respect pentru efortul ctitorului.

Elementele definitorii ale noii construcții sunt: biserica chivot are formă de cruce, cu pridvor brâncovenesc la intrare și un singur turn cupolă ce conține elemente moldovenești. Are o înălțime de 48 m de la bază și o lungime de 22 m, iar la subsol se găsește paraclisul catacombă. In 2001, s-a construit Poarta din sat și s-a ridicat o biserică și o casă din lemn.

BISERICA DE LEMN ANGHELEȘTI - CĂRPINIȘ

      Biserica este datată de o pisanie excepțională prin vechimea sa la bisericile de lemn din Oltenia, păstrată integral, scrisă parțial în slavonă, parțial în română, și descoperită în anul 2009, cu ocazia mutări construcției în Muzeul Satului Vâlcean. Pisania începe prin a fixa actul ctitoricesc în epocă cu datarea precisă și principalii actori: „† Să se știe că s-au făcut în zilele lui Io Constantin voievod, s-au săvârșit [în] luna decembrie 8 zile și a o făcu[t] popa Vasilie cu satul la anul 7164. A scris David. Meșter Oprea Ionu”. Anul erei bizantine 7164 corespunde anului 1655 al erei noastre, în timpul domniei lui Constantin Șerban Basarab. Pisania continuă alăturat cu indicarea firească a hramului dintâi, evocând ajutorul divin și numind patronii spirituali ai lăcașului și ai comunității: „Să se știe cân[d] au fostu cu mila dumnezeieștii troițe dintâi f[ăcută] această sfântă biserică, sfințită în hramul Marilor Împărați Constantin și Elena”.

        Semnele de numerotare pe grinzile exterioare ale naosului și pronaosului par să indice o mutare a bisericii în Cărpiniș dintr-o altă locație. Nu știm când s-a petrecut acest eveniment dar se poate constata că biserica se afla în cimitirul din Cărpiniș deja în prima parte a secolului 18. Pe peretele dinspre miazăzi al naosului se poate dealtfel citi următoarea inscripție: „†Eu Gheorghe, să se știe ca[m] făcut cu mâna mea, fiul popii Vâlcului, ... numărul anilor 7240”. Textul incripției se încheie: „Și acia mau îngropat.” Cele două părți sunt probabil din aceeși epocă, consemnând fie anul unei rectitoriri, fie anul decesului popii Vâlcu, fie anul decesului lui Gheorghe fiul lui Vâlcu. Inscripția este datată din anul erei bizantine 7240 care corespunde anilor 1731-1732. Cercetarea arheologică care a însoțit demontarea bisericii în anul 2009 a confirmat prezența unui mormânt de preot în dreptul inscripției,^[3] fapt care susține prezența acestei biserici de lemn în cimitirul din Cărpiniș începând cel puțin din anii 1731-1732.

        Izvoare istorice transmit că această biserică a fost ridicată de „popa Matei ot Genuneni” în anul 1810.^[4] De aici probabil și tradiția aducerii ei din satul Genuneni în acea perioadă.

          Pe la mijlocul secolului 19, exteriorul a fost spoit cu var și pe alocuri pictat, după moda epocii, când multe din bisericile de lemn din zona Vâlcii au fost renovate pentru a imita bisericile de zid. Interiorul a fost tot atunci cercuit, tencuit cu mortar din var și nisip, apoi parțial pictat. Această schimbare a fost surprinsă de o însemnare pe bolta pronaosului: „v[ăleat] 7354 să tencuiește”, adică anii 1845-1846 ai erei noastre. Pictura de pe tâmpla dinspre naos a fost semnată de „meșteri Gheorghe Diaconu, Toma Gheorghe, Gheorghe”.^[5] Datarea unor icoane din 1851 surprinde efortul de înzestrare care a urmat.^[6] Pe exterior, în dreapta intrării, se află însemnat în cifre chirilice anul erei bizantine „7360”, care corespunde anilor 1851-1852 ai erei noastre. Datarea punctează probabil încheierea lucrărilor de înnoire și înzestrare ale bisericii.

          in toamna anului 2009 biserica din lemn de la Pietrari a fost demontată de către o echipă mixtă de specialiști muzeografi, conservatori, restauratori și muncitori, însoțiți de colaboratorii Fundației Habitat și Artă în România, dar și de către cadre didactice de la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București. Lăcașul de cult a fost adus în Muzeul Satului Vâlcean din Bujoreni, unde a fost reparat și pus în valoare în anul următor.

        Biserica de lemn din Anghelești-Cărpiniș este construită din grinzi masive de stejar, îmbinate în coadă de rândunică și fixate cu ajutorul cuielor de lemn. Edificiul este așezat pe tălpi mari de stejar, îmbinate în chertare, înclinate, capetele acestora depășind cu mult pereții lăcașului. Temelia bisericii este din lespezi de piatră necioplită.

       Biserica are formă de navă și se caracterizează prin absența pridvorului și printr-un pronaos poligonal. Se păstrează în forma inițială, fără turn, cu tindă largă, naos și altar degroșate treptat. Zugrăveala este de bună calitate, numai parțial deteriorată, acoperită de spoială pe pereții laterali.

Inscripția pe lemn din 7164

BISERICA PIETRARII DE SUS

Biserica de lemn din Pietrarii de Sus se află în localitatea Pietrarii de Sus, județul Vâlcea. Biserica a fost ridicată în anul 1865. Se distinge prin sculptura valoroasă a iconostasului, pisania din vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza și prin pictura murală de factură clasică semnată de N. Constandinescu zugravu. Biserica nu este înscrisă pe noua listă a monumentelor istorice, deși valențele ei o recomandă cu prisosință.

Anul ridicării bisericii a fost însemnat pe peretele interior, de-a stânga și de-a dreapta intrării. Textul pisaniei, scris în slova veacului 19, în noua grafie latină, oferă o întâlnire cu farmecul limbii române din epocă. Pisania se poate citi astfel: „ Acest sf. și Dndzeesc monument sau rădicat în dzilele pre înălțatului nostru dn. Alecsandru Ioan Cuza, cu blagoslovenie pre sf. sale episcopul Rîmnicului Vâlci și Noului Severin d.d. Calinic la anul de la HS. 1865 cu cheltuiala rb.lui Dz. Toma ereu, Marica ereița, Dumitru ereu, Costandina ereița, Radu ereu, Ion Pătrașiu, Nicolae Pavel, ...”

Localitatea Pietrarii de Sus este un sat al comunei Pietrari și nu trebuie confundată 

cu sartul Pietrari din comuna Costești din același județ Vâlcea.  

Biserica de lemn din Pietrarii de sus - iconostas

.

BISERICA "44 IZVOARE" - VÂLCEA

Nordul Olteniei este atât de bogat în locașuri creștin ortodoxe încât se poate compara cu Muntele Athos, sau cu Meteora gracă. Comuna Costești aflată chiar la poalele unor munți minunați beneficiază de numeroase monumente istorice pe lângă cadrul natural deosebit. Românii au binecuvantat locul cu două manstiri și 10 biserici, plus două capele, o pestera a Liliecilor, fapturi ciudate în slujba cinstitului Grigore Decapolitul, muzeul Trovanților, unici in Europa ca forme si compozitie, Parcul National Buila-Vânturarița, trasee și peșteri și peisaje răpitoare, ca de poveste.

Comuna Costești este compusă din patru sate: Costesti, care este și centrul asezării, Văratici, Bistrița și Pietreni. Comuna, pe lângă faptul că este așezată într-o zonă muntoasă mirifică, are și o istorie ce se intinde, așa cum arată mărturiile arheologice, pe mai multe milenii. Cu toate acestea, prima atestare documentară a Costeștilor a apărut într-un hrisov emis de domnitorul Neagoe Basarab la data de 11 octombrie 1512.

Comuna Costesti atrage nu numai prin frumusetea naturii, ci si prin zestrea culturală, prin monumentele istorice și lăcașurile ei de cult. Pe teritoriul comunei se află o serie de monumente istorice de o importanta deosebită privind cultura și civilizația romanească: Mănăstirea Bistrița (1494), Mănăstirea Arnota (1634), Schitul Păpușa (sec.al 16-lea), Biserica din Peșteră (1633), Biserica Sfintii Ingeri (sec.al 17-lea), Biserica Peri (1689), Biserica Ciorobești (1750), Biserica Grușețu (1801), Biserica Grămești (1664) și Biserica 44 de izvoare (1701).

Biserica 44 de Izvoare este situată în satul Pietreni, la extremitatea nord-vestică a acestuia, și la poalele Munților Buila-Vânturarița,fiind înconjurată de codrii seculari și livezi de pruni și meri. Biserica se află pe malul stîng al râului Costești, la ieșirea acestuia din Cheile cu acelasi nume.

Numele bisericii - "44 de izvoare" - vine probabil de la mulțimea izvoarelor ce se găsesc în zonă. Chiar în comuna Costești se găsesc mai multe izvoare minerale cu calități vindecătoare, de care nu mai stiu decât localnicii. Pe vremuri, în localitate a funcționat și o bază de tratament care este acum în paragină

La început biserica a fost metoc al Mănăstirii Bistrița, fiind cunoscută sub numele de "Schitul de sub Piatră". Schitul este atestat documentar din anul 1701 conform inscripției de la intarare. Aceasta biserică a fost construită de egumenul Ștefan al Mănăstirii Bistrița, și poartă haramul Sfântul Ierarh Nicolae. Din vechiul schit nu s-a mai păstrat decât biserica și un zid de incintă.

            Biserica 44 de Izvoare este o biserică simplă, în formă de navă, cu pridvor închis parțial (ulterior), naos și altar, având ca ornamentație exterioară câteva brâuri de caramidă aparentă și pe zidul de vest cu icoana Sfântului Ștefan. Ea este acoperită cu șiță, acoperișul în patru ape fiind de o zveltețe foarte elegantă.

            Pictura interioară este opera pictorului bistrițean Efrem Zugravul. Pictura este, din păcate, deteriorată în urma fisurării pereților, ca urmare a zguduirilor produse de exploziile din cariera de piatră Bistrița, aflată în apropiere. Același fenomen distructiv se resimte și la Mănăstirea Arnota din apropiere.

            Biserica a fost vizitată de regele Carol I si de Alexandru Odobescu. De la biserică, pe o poteca înspre nord-vest, se poate ajunge, după cinci minute de urcuș, în Cheile Costeștilor.

Nordul Olteniei este atât de bogat în locașuri creștin ortodoxe încât se poate compara cu Muntele Athos, sau cu Meteora gracă. Comuna Costești aflată chiar la poalele unor munți minunați beneficiază de numeroase monumente istorice pe lângă cadrul natural deosebit. Românii au binecuvantat locul cu două manstiri și 10 biserici, plus două capele, o pestera a Liliecilor, fapturi ciudate în slujba cinstitului Grigore Decapolitul, muzeul Trovanților, unici in Europa ca forme si compozitie, Parcul National Buila-Vânturarița, trasee și peșteri și peisaje răpitoare, ca de poveste.

Comuna Costești este compusă din patru sate: Costesti, care este și centrul asezării, Văratici, Bistrița și Pietreni. Comuna, pe lângă faptul că este așezată într-o zonă muntoasă mirifică, are și o istorie ce se intinde, așa cum arată mărturiile arheologice, pe mai multe milenii. Cu toate acestea, prima atestare documentară a Costeștilor a apărut într-un hrisov emis de domnitorul Neagoe Basarab la data de 11 octombrie 1512.

Comuna Costesti atrage nu numai prin frumusetea naturii, ci si prin zestrea culturală, prin monumentele istorice și lăcașurile ei de cult. Pe teritoriul comunei se află o serie de monumente istorice de o importanta deosebită privind cultura și civilizația romanească: Mănăstirea Bistrița (1494), Mănăstirea Arnota (1634), Schitul Păpușa (sec.al 16-lea), Biserica din Peșteră (1633), Biserica Sfintii Ingeri (sec.al 17-lea), Biserica Peri (1689), Biserica Ciorobești (1750), Biserica Grușețu (1801), Biserica Grămești (1664) și Biserica 44 de izvoare (1701).

Biserica 44 de Izvoare este situată în satul Pietreni, la extremitatea nord-vestică a acestuia, și la poalele Munților Buila-Vânturarița,fiind înconjurată de codrii seculari și livezi de pruni și meri. Biserica se află pe malul stîng al râului Costești, la ieșirea acestuia din Cheile cu acelasi nume.

Numele bisericii - "44 de izvoare" - vine probabil de la mulțimea izvoarelor ce se găsesc în zonă. Chiar în comuna Costești se găsesc mai multe izvoare minerale cu calități vindecătoare, de care nu mai stiu decât localnicii. Pe vremuri, în localitate a funcționat și o bază de tratament care este acum în paragină

La început biserica a fost metoc al Mănăstirii Bistrița, fiind cunoscută sub numele de "Schitul de sub Piatră". Schitul este atestat documentar din anul 1701 conform inscripției de la intarare. Aceasta biserică a fost construită de egumenul Ștefan al Mănăstirii Bistrița, și poartă haramul Sfântul Ierarh Nicolae. Din vechiul schit nu s-a mai păstrat decât biserica și un zid de incintă.

            Biserica 44 de Izvoare este o biserică simplă, în formă de navă, cu pridvor închis parțial (ulterior), naos și altar, având ca ornamentație exterioară câteva brâuri de caramidă aparentă și pe zidul de vest cu icoana Sfântului Ștefan. Ea este acoperită cu șiță, acoperișul în patru ape fiind de o zveltețe foarte elegantă.

            Pictura interioară este opera pictorului bistrițean Efrem Zugravul. Pictura este, din păcate, deteriorată în urma fisurării pereților, ca urmare a zguduirilor produse de exploziile din cariera de piatră Bistrița, aflată în apropiere. Același fenomen distructiv se resimte și la Mănăstirea Arnota din apropiere.

            

.