MĂNĂSTIREA ROHIA

Printre valoroasele monumente bisericeşti şi de artă religioasă din Ţara Lapuşului  un loc de frunte îl ocupă Mănăstirea „Sfânta Ana” din Rohia. Aşezată într-un cadru pitoresc, în vârful unui deal,  ascunsă în pădurile de fag şi de stejar, Mănăstirea Rohia constituie locul privilegiat al căutătorilor de linişte şi reconfortare sufletească, al iubitorilor de frumos artistic şi natural.

In „Țara Lăpușului”, în partea de sud a județului Maramureș, la o distanță de cca. 50 km de orașul Baia Mare și 43 km de orașul Dej se află Mănăstirea tânără Rohia.

Mănăstirea Sfânta Ana-Rohia a luat ființă în anul 1923. Ctitorul ei a fost Nicolae Gherman, din satul de la poalele „Dealului viei”, deal pe care se găsește astăzi mănăstirea. Preotul ctitor a zidit mănăstirea în numele fiicei sale, Anuța, care a murit la vârsta de 10 ani.

In 1923, Nicolae Gherman a construit o bisericuță din piatră și cărămidă, care avea dimensiunile: 17,80 m lungime, 5,70 m lățime, 13 m înălțime și o casă monahală. In 1926 mănăstirea a fost sfințită de către episcopul Nicolae Ivan al Clujului în prezența a peste 1000 de credincioși, luând naștere „primul așezământ de acest fel” în Ardealul alipit. Lăcașul a rămas la stadiul de schit din cauza accesului greu pe deal.

Din 1965-1970 când s-a introdus curentul electric s-au construit: „Casa de stejar”(1965), „Casa stăreției”(1969-1970), „Casa cu paraclis”(1973-1976) - în care se găsește și biblioteca, una dintre cele mai mari comori din zonă a cărui ctitor este P.S. Justinian, „Casa Poetului”(1978-1980), „Altarul de vară”(1983), „Poarta maramureșeană”(1988), „Casa Albă”(1989-1992), „Muzeul”.

Biblioteca mănăstirii este formată din aproximativ 40.000 de cărţi şi reviste în limba română, germană, maghiară, franceză,engleză şi neogreacă din variate domenii. Muzeul mănăstirii adăposteşte o bogată colecţie de cărţi vechi bisericeşti, icoane pe sticlă şi lemn, datând din secolul al XVIII-lea, o colecţie de flori de mină şi o colecţie de exponate ale artei populare din Ţara Lăpuşului.

După 1990 obștea mănăstirii condusă de tânărul stareț Justin Hodea a ajuns la peste 25 de viețuitori, motiv pentru care s-a dorit construirea unei biserici mult mai mari. In 1996, vechea bisericuță a fost demolată, iar pe locul ei s-a construit o noua biserică, deși ar fi trebuit păstrată cea veche, din respect pentru efortul ctitorului.

Elementele definitorii ale noii construcții sunt: biserica chivot are formă de cruce, cu pridvor brâncovenesc la intrare și un singur turn cupolă ce conține elemente moldovenești. Are o înălțime de 48 m de la bază și o lungime de 22 m, iar la subsol se găsește paraclisul catacombă. In 2001, s-a construit Poarta din sat și s-a ridicat o biserică și o casă din lemn.

BISERICA DE LEMN ANGHELEȘTI - CĂRPINIȘ

      Biserica este datată de o pisanie excepțională prin vechimea sa la bisericile de lemn din Oltenia, păstrată integral, scrisă parțial în slavonă, parțial în română, și descoperită în anul 2009, cu ocazia mutări construcției în Muzeul Satului Vâlcean. Pisania începe prin a fixa actul ctitoricesc în epocă cu datarea precisă și principalii actori: „† Să se știe că s-au făcut în zilele lui Io Constantin voievod, s-au săvârșit [în] luna decembrie 8 zile și a o făcu[t] popa Vasilie cu satul la anul 7164. A scris David. Meșter Oprea Ionu”. Anul erei bizantine 7164 corespunde anului 1655 al erei noastre, în timpul domniei lui Constantin Șerban Basarab. Pisania continuă alăturat cu indicarea firească a hramului dintâi, evocând ajutorul divin și numind patronii spirituali ai lăcașului și ai comunității: „Să se știe cân[d] au fostu cu mila dumnezeieștii troițe dintâi f[ăcută] această sfântă biserică, sfințită în hramul Marilor Împărați Constantin și Elena”.

        Semnele de numerotare pe grinzile exterioare ale naosului și pronaosului par să indice o mutare a bisericii în Cărpiniș dintr-o altă locație. Nu știm când s-a petrecut acest eveniment dar se poate constata că biserica se afla în cimitirul din Cărpiniș deja în prima parte a secolului 18. Pe peretele dinspre miazăzi al naosului se poate dealtfel citi următoarea inscripție: „†Eu Gheorghe, să se știe ca[m] făcut cu mâna mea, fiul popii Vâlcului, ... numărul anilor 7240”. Textul incripției se încheie: „Și acia mau îngropat.” Cele două părți sunt probabil din aceeși epocă, consemnând fie anul unei rectitoriri, fie anul decesului popii Vâlcu, fie anul decesului lui Gheorghe fiul lui Vâlcu. Inscripția este datată din anul erei bizantine 7240 care corespunde anilor 1731-1732. Cercetarea arheologică care a însoțit demontarea bisericii în anul 2009 a confirmat prezența unui mormânt de preot în dreptul inscripției,^[3] fapt care susține prezența acestei biserici de lemn în cimitirul din Cărpiniș începând cel puțin din anii 1731-1732.

        Izvoare istorice transmit că această biserică a fost ridicată de „popa Matei ot Genuneni” în anul 1810.^[4] De aici probabil și tradiția aducerii ei din satul Genuneni în acea perioadă.

          Pe la mijlocul secolului 19, exteriorul a fost spoit cu var și pe alocuri pictat, după moda epocii, când multe din bisericile de lemn din zona Vâlcii au fost renovate pentru a imita bisericile de zid. Interiorul a fost tot atunci cercuit, tencuit cu mortar din var și nisip, apoi parțial pictat. Această schimbare a fost surprinsă de o însemnare pe bolta pronaosului: „v[ăleat] 7354 să tencuiește”, adică anii 1845-1846 ai erei noastre. Pictura de pe tâmpla dinspre naos a fost semnată de „meșteri Gheorghe Diaconu, Toma Gheorghe, Gheorghe”.^[5] Datarea unor icoane din 1851 surprinde efortul de înzestrare care a urmat.^[6] Pe exterior, în dreapta intrării, se află însemnat în cifre chirilice anul erei bizantine „7360”, care corespunde anilor 1851-1852 ai erei noastre. Datarea punctează probabil încheierea lucrărilor de înnoire și înzestrare ale bisericii.

          in toamna anului 2009 biserica din lemn de la Pietrari a fost demontată de către o echipă mixtă de specialiști muzeografi, conservatori, restauratori și muncitori, însoțiți de colaboratorii Fundației Habitat și Artă în România, dar și de către cadre didactice de la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București. Lăcașul de cult a fost adus în Muzeul Satului Vâlcean din Bujoreni, unde a fost reparat și pus în valoare în anul următor.

        Biserica de lemn din Anghelești-Cărpiniș este construită din grinzi masive de stejar, îmbinate în coadă de rândunică și fixate cu ajutorul cuielor de lemn. Edificiul este așezat pe tălpi mari de stejar, îmbinate în chertare, înclinate, capetele acestora depășind cu mult pereții lăcașului. Temelia bisericii este din lespezi de piatră necioplită.

       Biserica are formă de navă și se caracterizează prin absența pridvorului și printr-un pronaos poligonal. Se păstrează în forma inițială, fără turn, cu tindă largă, naos și altar degroșate treptat. Zugrăveala este de bună calitate, numai parțial deteriorată, acoperită de spoială pe pereții laterali.

Inscripția pe lemn din 7164

BISERICA PIETRARII DE SUS

Biserica de lemn din Pietrarii de Sus se află în localitatea Pietrarii de Sus, județul Vâlcea. Biserica a fost ridicată în anul 1865. Se distinge prin sculptura valoroasă a iconostasului, pisania din vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza și prin pictura murală de factură clasică semnată de N. Constandinescu zugravu. Biserica nu este înscrisă pe noua listă a monumentelor istorice, deși valențele ei o recomandă cu prisosință.

Anul ridicării bisericii a fost însemnat pe peretele interior, de-a stânga și de-a dreapta intrării. Textul pisaniei, scris în slova veacului 19, în noua grafie latină, oferă o întâlnire cu farmecul limbii române din epocă. Pisania se poate citi astfel: „ Acest sf. și Dndzeesc monument sau rădicat în dzilele pre înălțatului nostru dn. Alecsandru Ioan Cuza, cu blagoslovenie pre sf. sale episcopul Rîmnicului Vâlci și Noului Severin d.d. Calinic la anul de la HS. 1865 cu cheltuiala rb.lui Dz. Toma ereu, Marica ereița, Dumitru ereu, Costandina ereița, Radu ereu, Ion Pătrașiu, Nicolae Pavel, ...”

Localitatea Pietrarii de Sus este un sat al comunei Pietrari și nu trebuie confundată 

cu sartul Pietrari din comuna Costești din același județ Vâlcea.  

Biserica de lemn din Pietrarii de sus - iconostas

.

BISERICA "44 IZVOARE" - VÂLCEA

Nordul Olteniei este atât de bogat în locașuri creștin ortodoxe încât se poate compara cu Muntele Athos, sau cu Meteora gracă. Comuna Costești aflată chiar la poalele unor munți minunați beneficiază de numeroase monumente istorice pe lângă cadrul natural deosebit. Românii au binecuvantat locul cu două manstiri și 10 biserici, plus două capele, o pestera a Liliecilor, fapturi ciudate în slujba cinstitului Grigore Decapolitul, muzeul Trovanților, unici in Europa ca forme si compozitie, Parcul National Buila-Vânturarița, trasee și peșteri și peisaje răpitoare, ca de poveste.

Comuna Costești este compusă din patru sate: Costesti, care este și centrul asezării, Văratici, Bistrița și Pietreni. Comuna, pe lângă faptul că este așezată într-o zonă muntoasă mirifică, are și o istorie ce se intinde, așa cum arată mărturiile arheologice, pe mai multe milenii. Cu toate acestea, prima atestare documentară a Costeștilor a apărut într-un hrisov emis de domnitorul Neagoe Basarab la data de 11 octombrie 1512.

Comuna Costesti atrage nu numai prin frumusetea naturii, ci si prin zestrea culturală, prin monumentele istorice și lăcașurile ei de cult. Pe teritoriul comunei se află o serie de monumente istorice de o importanta deosebită privind cultura și civilizația romanească: Mănăstirea Bistrița (1494), Mănăstirea Arnota (1634), Schitul Păpușa (sec.al 16-lea), Biserica din Peșteră (1633), Biserica Sfintii Ingeri (sec.al 17-lea), Biserica Peri (1689), Biserica Ciorobești (1750), Biserica Grușețu (1801), Biserica Grămești (1664) și Biserica 44 de izvoare (1701).

Biserica 44 de Izvoare este situată în satul Pietreni, la extremitatea nord-vestică a acestuia, și la poalele Munților Buila-Vânturarița,fiind înconjurată de codrii seculari și livezi de pruni și meri. Biserica se află pe malul stîng al râului Costești, la ieșirea acestuia din Cheile cu acelasi nume.

Numele bisericii - "44 de izvoare" - vine probabil de la mulțimea izvoarelor ce se găsesc în zonă. Chiar în comuna Costești se găsesc mai multe izvoare minerale cu calități vindecătoare, de care nu mai stiu decât localnicii. Pe vremuri, în localitate a funcționat și o bază de tratament care este acum în paragină

La început biserica a fost metoc al Mănăstirii Bistrița, fiind cunoscută sub numele de "Schitul de sub Piatră". Schitul este atestat documentar din anul 1701 conform inscripției de la intarare. Aceasta biserică a fost construită de egumenul Ștefan al Mănăstirii Bistrița, și poartă haramul Sfântul Ierarh Nicolae. Din vechiul schit nu s-a mai păstrat decât biserica și un zid de incintă.

            Biserica 44 de Izvoare este o biserică simplă, în formă de navă, cu pridvor închis parțial (ulterior), naos și altar, având ca ornamentație exterioară câteva brâuri de caramidă aparentă și pe zidul de vest cu icoana Sfântului Ștefan. Ea este acoperită cu șiță, acoperișul în patru ape fiind de o zveltețe foarte elegantă.

            Pictura interioară este opera pictorului bistrițean Efrem Zugravul. Pictura este, din păcate, deteriorată în urma fisurării pereților, ca urmare a zguduirilor produse de exploziile din cariera de piatră Bistrița, aflată în apropiere. Același fenomen distructiv se resimte și la Mănăstirea Arnota din apropiere.

            Biserica a fost vizitată de regele Carol I si de Alexandru Odobescu. De la biserică, pe o poteca înspre nord-vest, se poate ajunge, după cinci minute de urcuș, în Cheile Costeștilor.

Nordul Olteniei este atât de bogat în locașuri creștin ortodoxe încât se poate compara cu Muntele Athos, sau cu Meteora gracă. Comuna Costești aflată chiar la poalele unor munți minunați beneficiază de numeroase monumente istorice pe lângă cadrul natural deosebit. Românii au binecuvantat locul cu două manstiri și 10 biserici, plus două capele, o pestera a Liliecilor, fapturi ciudate în slujba cinstitului Grigore Decapolitul, muzeul Trovanților, unici in Europa ca forme si compozitie, Parcul National Buila-Vânturarița, trasee și peșteri și peisaje răpitoare, ca de poveste.

Comuna Costești este compusă din patru sate: Costesti, care este și centrul asezării, Văratici, Bistrița și Pietreni. Comuna, pe lângă faptul că este așezată într-o zonă muntoasă mirifică, are și o istorie ce se intinde, așa cum arată mărturiile arheologice, pe mai multe milenii. Cu toate acestea, prima atestare documentară a Costeștilor a apărut într-un hrisov emis de domnitorul Neagoe Basarab la data de 11 octombrie 1512.

Comuna Costesti atrage nu numai prin frumusetea naturii, ci si prin zestrea culturală, prin monumentele istorice și lăcașurile ei de cult. Pe teritoriul comunei se află o serie de monumente istorice de o importanta deosebită privind cultura și civilizația romanească: Mănăstirea Bistrița (1494), Mănăstirea Arnota (1634), Schitul Păpușa (sec.al 16-lea), Biserica din Peșteră (1633), Biserica Sfintii Ingeri (sec.al 17-lea), Biserica Peri (1689), Biserica Ciorobești (1750), Biserica Grușețu (1801), Biserica Grămești (1664) și Biserica 44 de izvoare (1701).

Biserica 44 de Izvoare este situată în satul Pietreni, la extremitatea nord-vestică a acestuia, și la poalele Munților Buila-Vânturarița,fiind înconjurată de codrii seculari și livezi de pruni și meri. Biserica se află pe malul stîng al râului Costești, la ieșirea acestuia din Cheile cu acelasi nume.

Numele bisericii - "44 de izvoare" - vine probabil de la mulțimea izvoarelor ce se găsesc în zonă. Chiar în comuna Costești se găsesc mai multe izvoare minerale cu calități vindecătoare, de care nu mai stiu decât localnicii. Pe vremuri, în localitate a funcționat și o bază de tratament care este acum în paragină

La început biserica a fost metoc al Mănăstirii Bistrița, fiind cunoscută sub numele de "Schitul de sub Piatră". Schitul este atestat documentar din anul 1701 conform inscripției de la intarare. Aceasta biserică a fost construită de egumenul Ștefan al Mănăstirii Bistrița, și poartă haramul Sfântul Ierarh Nicolae. Din vechiul schit nu s-a mai păstrat decât biserica și un zid de incintă.

            Biserica 44 de Izvoare este o biserică simplă, în formă de navă, cu pridvor închis parțial (ulterior), naos și altar, având ca ornamentație exterioară câteva brâuri de caramidă aparentă și pe zidul de vest cu icoana Sfântului Ștefan. Ea este acoperită cu șiță, acoperișul în patru ape fiind de o zveltețe foarte elegantă.

            Pictura interioară este opera pictorului bistrițean Efrem Zugravul. Pictura este, din păcate, deteriorată în urma fisurării pereților, ca urmare a zguduirilor produse de exploziile din cariera de piatră Bistrița, aflată în apropiere. Același fenomen distructiv se resimte și la Mănăstirea Arnota din apropiere.

            

.

MĂNĂSTIREA CORNETU

Mănăstirea Cornetu de azi, mănăstire de maici, cu hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” a fost la început schit de călugări. Este amplasată pe șoseaua Râmnicu Vâlcea – Sibiu, la cca 50 km nord de Râmnicu Vâlcea, în satul Călinești, oraș Brezoi, la poalele muntelui Cornetu.

Mănăstirea se află pe malul drept al Oltului și datează din sec.al 17-lea, fiind o ctitorie a marelui vornic Mareș Bajescu, mare feudal și apropiat al familiei Cantacuzinilor. Alegerea locului s-a făcut cu atenție căci, pe de o parte era apropiat de pământurile sale, iar pe de altă parte avea o poziție ferită din calea ochilor unor rău voitori, însă apropiat de granița cu Transilvania, oferind astfel un refugiu ideal pentru ctitor și familia sa în vremurile de restriște ce aveau să vie.

Este un monument arhitectonic al Țării Românești din sec.al 17-lea despre care N. Ghika-Budești spunea că este dintre cele mai interesante ca plan și dintre cele mai pitorești din această vreme, ca arhitectură exterioară.

Conform pisaniei originale, sculptata in piatra de Albesti, arata ca data a terminarii lucrarilor ziua de 29 august 1666, in timpul domniei lui Radu Leon. Autorul pisaniei este un anume popa Stan din Băjești, același care a semnat și pisania mănăstirii Aninoasa, mai târziu cu 11 ani, dar și textul unei cruci de piatră din Budeasa.

Incă înainte de a se fi terminat lucrul la biserică, Mareș Băjescu, printr-un act datat 15 martie 1666, a înzestrat schitul cu satul Copăceni și munții Sașa și Cornetu (cumpărate cu nici o lună înainte de danie) precum și ocini în Pripoare, Titești, Ostrov.

Ansablul arhitectonic este format dintr-o incintă de piatră de formă pătrată pe care se situează chiliile. La 3 colțuri ale incintei se ridică turnuri poligonale, iar la colțul din sud-est un foișor. In mijlocul curții incintei se află biserica, singura de altfel care mai păstrează forma originară.

Construită pe un plan trilobat cu un turn-clopotniță cu opt laturi pe pronaos (accesul se face pe o scăriță aflată pe latura de nord) și turla Pantocratorului cu zece laturi pe care sunt situate ferestre înguste. Zidul este din cărămidă așezată orizontal și panouri de tencuială fiind împărțit de un brâu dublu de cărămidă aparent rotunjită care, pe fațada vestică înconjoară nișa icoanei de hram.

Cornișa este realizată din cărămidă aparentă dispusă în formă de dinți de fierăstrău, sub aceasta se află un rând de butoni și o friză de teracotă smălțuită încadrată de cărămizi așezate pe muchie. Soclul este proeminent fiind realizat din bolovani de munte în casete de cărămidă.

Interiorul este reprezentativ pentru bisericile tradiționale, cu zidul plin ce desparte naosul de pronaos.

Schitul inițial a fost ctitorit, așa cum s-a spus de vornicul Mares Bajescu si soția sa Maria, în anul 1666. In anul 1761, în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, un anume Alecse, căpitan za Loviște, pune să se refacă pictura altarului de către zugravii Mihai, Radu și Iordache așa cum rezultă dintr-o altă pisanie situată în colțul de sud-est al naosului.

Un alt moment important din istoria schitului în reprezintă incendiul din 1808 care distruge aproape complet biserica și chiliile, o perioadă de timp viața monahală fiind întreruptă. Abia în 1835 noul stareț Irimah pune să se refacă clădirile și pictura murală.

In perioada 1864-1949 biserica este administrată de către Eforia Spitalelor Civile din București care în 1885 finanțează construirea iconostasului din lemn de stejar; un an mai târziu fiind pictate în ulei și icoanele de lemn. Tot instituția ce patronează schitul în cooperare cu Direcția Monumentelor refac între anii 1923-1925 cupola turlei și altarul dărâmate de obuze de altilerie în timpul luptelor din anul 1916.

In anul 1898 s-a construit calea ferată pe firul văii Oltului și tunelul care trece pe sub porțile din fata bisericii, a necesitat demolarea chiliilor. Din vechile clădiri a rămas numai un foișor, și  zidurile și turnurile de apărare de la nord și est de biserică. Cupola și o parte din altar au fost demolate între 1916-1918 și refăcute între anii 1923-1925. Ultima restaurare a acestui monument istoric s-a făcut în anul 1960 de către Direcția Monumentelor Istorice, ocazie cu care s-a restaurant și picture murală.

Biserica este înaltă, cu ziduri foarte groase din piatră. Interiorul este compartimentat în altar, naos și pronaos; are doua turle, una pe naos si a doua pe pronaos. Zidurile exterioare au alternanță de tencuială și caramidă aparentă. De jur împrejur se află un brâu înflorat prin vopsele.

Mănăstirea Cornetu de azi, mănăstire de maici, cu hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” a fost la început schit de călugări. Este amplasată pe șoseaua Râmnicu Vâlcea – Sibiu, la cca 50 km nord de Râmnicu Vâlcea, în satul Călinești, oraș Brezoi, la poalele muntelui Cornetu.

Mănăstirea se află pe malul drept al Oltului și datează din sec.al 17-lea, fiind o ctitorie a marelui vornic Mareș Bajescu, mare feudal și apropiat al familiei Cantacuzinilor. Alegerea locului s-a făcut cu atenție căci, pe de o parte era apropiat de pământurile sale, iar pe de altă parte avea o poziție ferită din calea ochilor unor rău voitori, însă apropiat de granița cu Transilvania, oferind astfel un refugiu ideal pentru ctitor și familia sa în vremurile de restriște ce aveau să vie.

Este un monument arhitectonic al Țării Românești din sec.al 17-lea despre care N. Ghika-Budești spunea că este dintre cele mai interesante ca plan și dintre cele mai pitorești din această vreme, ca arhitectură exterioară.

Conform pisaniei originale, sculptata in piatra de Albesti, arata ca data a terminarii lucrarilor ziua de 29 august 1666, in timpul domniei lui Radu Leon. Autorul pisaniei este un anume popa Stan din Băjești, același care a semnat și pisania mănăstirii Aninoasa, mai târziu cu 11 ani, dar și textul unei cruci de piatră din Budeasa.

Incă înainte de a se fi terminat lucrul la biserică, Mareș Băjescu, printr-un act datat 15 martie 1666, a înzestrat schitul cu satul Copăceni și munții Sașa și Cornetu (cumpărate cu nici o lună înainte de danie) precum și ocini în Pripoare, Titești, Ostrov.

Ansablul arhitectonic este format dintr-o incintă de piatră de formă pătrată pe care se situează chiliile. La 3 colțuri ale incintei se ridică turnuri poligonale, iar la colțul din sud-est un foișor. In mijlocul curții incintei se află biserica, singura de altfel care mai păstrează forma originară.

Construită pe un plan trilobat cu un turn-clopotniță cu opt laturi pe pronaos (accesul se face pe o scăriță aflată pe latura de nord) și turla Pantocratorului cu zece laturi pe care sunt situate ferestre înguste. Zidul este din cărămidă așezată orizontal și panouri de tencuială fiind împărțit de un brâu dublu de cărămidă aparent rotunjită care, pe fațada vestică înconjoară nișa icoanei de hram.

Cornișa este realizată din cărămidă aparentă dispusă în formă de dinți de fierăstrău, sub aceasta se află un rând de butoni și o friză de teracotă smălțuită încadrată de cărămizi așezate pe muchie. Soclul este proeminent fiind realizat din bolovani de munte în casete de cărămidă.

Interiorul este reprezentativ pentru bisericile tradiționale, cu zidul plin ce desparte naosul de pronaos.

Schitul inițial a fost ctitorit, așa cum s-a spus de vornicul Mares Bajescu si soția sa Maria, în anul 1666. In anul 1761, în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, un anume Alecse, căpitan za Loviște, pune să se refacă pictura altarului de către zugravii Mihai, Radu și Iordache așa cum rezultă dintr-o altă pisanie situată în colțul de sud-est al naosului.

Un alt moment important din istoria schitului în reprezintă incendiul din 1808 care distruge aproape complet biserica și chiliile, o perioadă de timp viața monahală fiind întreruptă. Abia în 1835 noul stareț Irimah pune să se refacă clădirile și pictura murală.

In perioada 1864-1949 biserica este administrată de către Eforia Spitalelor Civile din București care în 1885 finanțează construirea iconostasului din lemn de stejar; un an mai târziu fiind pictate în ulei și icoanele de lemn. Tot instituția ce patronează schitul în cooperare cu Direcția Monumentelor refac între anii 1923-1925 cupola turlei și altarul dărâmate de obuze de altilerie în timpul luptelor din anul 1916.

In anul 1898 s-a construit calea ferată pe firul văii Oltului și tunelul care trece pe sub porțile din fata bisericii, a necesitat demolarea chiliilor. Din vechile clădiri a rămas numai un foișor, și  zidurile și turnurile de apărare de la nord și est de biserică. Cupola și o parte din altar au fost demolate între 1916-1918 și refăcute între anii 1923-1925. Ultima restaurare a acestui monument istoric s-a făcut în anul 1960 de către Direcția Monumentelor Istorice, ocazie cu care s-a restaurant și picture murală.

Biserica este înaltă, cu ziduri foarte groase din piatră. Interiorul este compartimentat în altar, naos și pronaos; are doua turle, una pe naos si a doua pe pronaos. Zidurile exterioare au alternanță de tencuială și caramidă aparentă. De jur Împrejur se află un brâu înflorat prin vopsele.

MĂNĂSTIREA SIHĂSTRIA

Mănăstirea Sihăstria este un lăcaș secular mai puțin cunoscut de publicul larg al credincioșilor. De-a lungul a peste trei secole și jumătate de existență continuă, mănăstirea a păstrat cu fidelitate stilul arhitectonic moldovenesc în ciuda multor schimbări datorate unor renovări. Deși nu în proporția marilor ctitorii voievodale, care au avut un rol însemnat în trecutul Moldovei medievale, Mănăstirea Sihăstria, prin cele mai mult de trei secole și jumătatede existență, a trecut, totuși, prin câteva momente istorice de seamă.

Se află în partea de nord a județului Neamț, comuna Vânători, pe același drum ce conduce spre Mănăstirea Secu, la numai 22 km de orașul Târgu Neamț, pe șoseaua ce duce spre Pipirig – Vatra Dornei. Este așezată într-un ținut de basm natural cu dealuri înalte și păduri de poveste. Drumul spre mănăstire părăsește șoseaua la 15 km, trece peste râul Ozana și pătrunde pe valea pârâului Secu. După 4 km de mers pe lângă stânci și stejari seculari apare în cale Mănăstirea Secu, iar după alți 3 km de mers spre sud pe o vale tot mai strâptă și singuratică apare în toată splendoarea ei Mănăstirea Sihăstria. 

De aici pornesc, prin munți, mai multe poteci. Dintre ele, cea mai frecventata este poteca ce urca la sud, spre schitul Sihla, cale de peste un ceas, de unde se poate ajunge la Mănăstirea Agapia, cât și la mănăstirile Văratec și Horaița prin poiana Ciungi.

In marile mănăstiri Neamț, Secu și Agapia se găseau destui călugări dornici să continue tradiția Cuviosului Daniil Sihastrul și a altor pustnici renumiți. Codrii nestrăbătuți din partea locului ofereau cele mai bune condiții; astfel că, la începutul sec.al 17-lea trăiau în împrejurimi numeroși sihaștri.

Prima biserică a Mănăstirii Sihăstria a fost întemeiată în anul 1655 de către mitropolitul Varlaam Motoc, pe care o înzestrează apoi cu chilii și cele de trebuință. Locul ales a fost “poiana lui Atanasie” deoarece aceasta oferea condiții prielnice unei vieți de sihăstrie, iar așa cum consemnează pomelnicul ctitoricesc, primii viețuitori au fost șapte sihaștri din Mănăstirea Neamț, retrași mult mai înainte prin părțile locului.

La începutul sec.al 18–lea, repetatele incursiuni ale tătarilor au făcut ca Mănăstirea Sihăstria sa ajungă aproape o ruina. Indemnat de exemplul înaintașului său,în anul 1734, Episcopul Ghedeon de Roman  a construit o nouă biserică mai trainică și încăpătoare pe care, după obiceiul vremii, a închinat-o Mănăstirii Secu din apropiere. In anul 1821 lupta sângeroasă care s-a dat intre cetele eteriștilor lui Alexandru Ipsilanti și turci s-a încheiat cu arderea și prădarea mănăstirilor din jur, dar și a bisericii de la Mănăstirea Sihăstria.
Schitul nu a ars în întregime. Tezaurul Sihăstriei, după cum consemnează pomelnicul ctitoricesc, a fost ascuns în acele zile la Poiana Crucii "sub un fag", într-un cazan de aramă. Cu timpul taina obiectelor de cult ascunse s-a pierdut.

Cu sprijinul mitropolitului Veniamin Costachi, în anul 1824 au început lucrările de refacere a bisericii Sihăstria care au durat timp de 2 ani. Lucrările de restaurare au fost conduse de renumitul „calfa pietrar” Nicolae Cerneschi din Botoșani care a contribuit atât cu priceperea sa dar si cu însemnate sume de bani, devenind astfel cel de-al treilea ctitor principal al Mănăstirii Sihăstria. In atelierele Mănăstirii Neamț au fost lucrate noi obiecte de cult: candele și cădelnițe de argint, vase liturgice și două clopote necesare pentru a relua activitatea schitului după patru ani de stagnare. S-a refăcut atunci biserica de piatră, turnul clopotniță, un corp de chilie în partea de sud, turnul porții și zidul de incintă. 

In anul 1837 pentru serviciul religios din timpul iernii, la mănăstirea Sihăstria s-a construit un paraclis din lemn cu hramul Sfinților Părinți Ioachim și Ana, două corpuri de chilii in partea de est și de nord, iar in anul 1842 s-a construit o cișmea cu două țevi care aduce apa in incinta mănăstirii. Un incendiu devastator care a avut loc in anul 1941 a mistuit paraclisul de lemn și o parte a chiliilor determinând mai mulți călugări să plece la alte mănăstiri. In anul 1942 a fost ales locțiitor de stareț Părintele Cleopa deoarece părintele stareț Ioanichie era bătrân și bolnav.

Acesta, cu sprijinul Mănăstirii Neamț, a refăcut până în anul 1944 incinta și chiliile arse și a mai construit două corpuri de chilii cu peste 20 de încăperi. Părintele Cleopa a reușit să întărească duhovnicește mănăstirea și să construiască, în anul 1946, un nou paraclis. Acesta va rămâne stareț la mănăstire până în anul 1949 când a fost trimis ca stareț la Mănăstirea Slatina alături de un grup de 23 de părinți, dar a revenit definitiv la Sihăstria la data de 29 septembrie 1964. Mănăstirea Sihăstria este strâns legată de viața Părintelui Cleopa, care alături de părintele Paisie Olaru și părintele Iustin Pârvu de la Petru Voda sunt unii din marii duhovnici din județul Neamț.



Biserica centrală a mănăstirii Sihăstria, cu hramul “Nașterea Maicii Domnului” a fost pictată și resfințită la data de 16 octombrie 1988. Slujba și Sfânta Liturghie arhierească au fost săvârșite de Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, împreună cu Prea Sfințitul Eftimie, Episcopul Romanului și Hușilor, înconjurați de un sobor de peste 15 preoți și diaconi, în mijlocul a mii de credincioși.

Tot în cadrul așezămantului monahal de la Sihăstria s-a construit, în anul 1998, Catedrala “Sf Teodora”, închinată sfintei de la schitul Sihla. Catedrala este impunătoare și dispune de un exonartex deschis,  icoane aurite pe fațadă și trei turnuri.

Patrimoniul Mănăstirii Sihăstria

Mănăstirea Sihăstria adăpostește obiecte bisericești, vase liturgice și o bibliotecă cu o mare valoare istorică si culturală. Se poate aminti icoana ce înfățișează pe Maica Domnului cu Pruncul, care datează din sec.al 17-lea și este pictata pe lemn, icoana ferecata in argint si lucrata cu meșteșug de “Porfirii zugrav” din anul 1797, dar si alte icoane deosebite care dateaza din sec XVIII si au  ramele sculptate si pictate. In apropiere puteti vizita si colectiile de obiecte religioase de la mănăstirea Agapia, Secu și Văratec. Vasele liturgice ale mănăstirii Sihăstria dar și alte obiecte de argint sunt din sec.al 18–lea și sunt sculptate de către călugări. Biblioteca mănăstirii deține peste o mie de volume care sunt tipărite în secolele 17-18, o mare parte dintre ele fiind furnizate de către tipografia de la Mănăstirea Neamț.

De-a lungul timpului călugării de la mănăstirea Sihăstria s-au îndeletnicit cu împodobirea și copierea cărților fie de cult, fie de învățătură patristică continuând astfel vechea tradiție culturală a caligrafilor nemțeni. Poate fi amintit pe schimonahul Vasile, un caligraf iscusit care, în anul 1820, a copiat un manuscris miscelaneu, cu culegeri filocalice din Sfinții Părinți despre rugăciunea minții.
Biserica Mănăstriei Sihăstria
Din ansamblul construcțiilor, biserica centrală prezintă un interes deosebit, datorită faptului ca meșterul a reluat stilul clasic al bisericilor moldovenești. Echilibrul proporțiilor, zveltețea turlei, efectul liniilor, sobrietatea interiorului și simplitatea decorației exterioare sunt câteva din caracteristicile ei.

Biserica este construită în plan triconc, de dimensiuni reduse, cu o singură turlă așezată pe naos. Este împărțită în pridvor, pronaos, naos și altar, având lungimea, în exterior, de 21,50 de metri, lățimea la abside de 11 metri și înălțimea pe axul turlei de 20 de metri. Pereții groși de peste 1,25 metri sunt lucrați din piatră de râu, cu puțină cărămidă ân partea superioară și var hidraulic.

Intrarea se face prin partea de vest. Inițial biserica n-a avut pridvor, cel actual fiind adăugat probabil în anul 1837, când s-au efectuat și alte construcții la Sihăstria. Meșterul, dorind să realizeze un pridvor deschis, inspirat probabil după cel de la Galata sau chiar Moldovița, l-a prevazut cu șase deschideri largi în ziduri, pentru a avea cat mai multă lumină.

In anul 1988, cele două deschideri din partea de apus ale pridvorului s-au acoperit, pictându-se două icoane mari în frescă: Acoperământul Maicii Domnului și Nașterea Maicii Domnului, hramul mănăstirii. Din pridvor, o ușă masivă de stejar, ferecată în fier forjat, duce în pronaos.

Pronaosul este secționat de un arc transversal suspendat, care ar vrea să amintească vechea încăpere destinată mormintelor. In prima parte, bolta este împărțită de un arc longitudinal în două calote sferice paralele, ceea ce constituie un detaliu rar în Moldova, în ceea ce privește pronaosul. Ambele calote sunt susținute de câte patru arcuri obișnuite.

Naosul este separat de pronaos doar printr-un arc proeminent. Constructorul a renunțat intenționat la obișnuitul perete despărțitor pentru a nu micșora spațiul, și asa destul de restrâns al interiorului.

Turla, în formă cilindrică, străpunsă de patru ferestre înguste, este susținută de același sistem de arcuri moldovenești, suprapuse pieziș, care preiau descărcările tamburului și se sprijină pe cei patru pandantivi. Ajuns în formă desăvârșită la bisericile Sfântului Ștefan cel Mare, acest sistem clasic de boltire este reluat întocmai și la Sihăstria, pentru ca puțin mai târziu să fie părăsit pentru totodeauna. 

Turla, de formă cilindrică în exterior, ca și în interior, se sprijină pe o bază octogonală, renunțându-se la baza stelată, mai greu de executat. Ca ornamentație, turla prezintă în partea inferioară un brâu de ocnițe adânci, dispuse oblic, iar pe verticală douăsprezece coloane cu capiteluri și cornișă, care dau armonie și înviorează albul zidului. Coloanele simbolizează pe cei doisprezece apostoli.

Absida altarului este prevăzută cu două nișe laterale, adânc săpate în grosimea zidului, care țin loc de proscomidiar și diaconicon.

Atât interiorul, cât și exteriorul bisericii sunt lipsite de bogata ornamentație întâlnită la marile ctitorii voievodale. Singurele ornamente interioare, cu semnificație liturgică, sunt strugurii executați din ipsos, fixați la fiecare unghi și varf de arc.

In ce privește pardoseala bisericii, este probabil ca inițial să fi fost realizată din lespezi de gresie. Cele câteva morminte de sub pardoseală sunt încă neidentificate.

Pictura tâmplei, de o vârstă cu sculptura, este executată în ulei cu deosebit gust artistic, "cu cheltuiala sfințiilor sale ieromonahul Calinic și a schimonahilor Fevronia și Elisabeta Cuza, în anul 1827, luna iunie 15". Pe lângă icoanele împărătești ale lui Iisus Hristos și Maicii Domnului cu Pruncul la piept, se remarcă "Cina cea de taină", unde apostolii sunt așezați la o obișnuita masă rotundă, asemănătoare cu cele din casele țărănești.

Vechea pictură în tempera degradându-se în urma incendiului din 1941, biserica a fost repictată integral în interior în frescă, între anii 1986-1988, de pictorul bisericesc protosinghelul Vartolomeu Florea din obștea acestei mănăstiri. In cea mai mare parte erminia veche a fost respectată, realizându-se în decurs de peste doi ani o pictură armonioasă.

Se cuvine amintită aici și icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, adusă la Mănăstirea Sihăstria la începutul sec.al 20-lea.

Paraclisul "Sfintii Parinti Ioachim si Ana"

In colțul de sud-est al incintei, pe o temelie înaltă de piatră, se află paraclisul Sfinții Părinți Ioachim și Ana, în care se oficiază serviciul religios în lunile de iarnă. Acesta a fost construit în anul 1946, în locul vechiului paraclis mistuit de foc.

Paraclisul respectă planul triconc, cu o singură turlă octogonală pe naos. Are lungimea, în interior, de 9 metri, lățimea la abside de 8 metri, și este împărțit în pridvor, pronaos, naos și altar. Două încăperi mici, anexate la absida centrală, servesc drept proscomidiar și diaconicon.

Interiorul este luminat de șapte ferestre, dintre care patru în pronaos și trei în axul absidelor. Lumina mai pătrunde în interior prin cele patru ferestre mici ale turlei.

Redus ca dimensiuni, paraclisul conține un mare volum de pictură și sculptură în lemn, de o reală valoare artistică.

Catapeteasma este o sculptură masivă în stejar, lucrată în anul 1947. Privită în ansamblu, catapeteasma se impune prin amploare și stil, ca cea mai reprezentativă sculptură din paraclis. Indeosebi ușile împărătești sunt o adevărată broderie în lemn.

Strana Maicii Domnului, cu scene cu "Nașterea Domnului", "Sfintii Evanghelisti", "Sfinții Arhangheli Mihail si Gavriil", și broderia sculptată, reprezentând prooroci din Vechiul Testament care proorocesc despre Preasfânta Fecioară, ce încadrează icoana Maicii Domnului, toate fiind sculptate in lemn de păr, ca și iconostasul cu "Invierea Domnului", în lemn de chiparos, si "Cei doisprezece Apostoli" - medalioane aplicate din lemn de tisă - sunt lucrări de înaltă realizare artistică.

Mai pot fi amintite: Crucea, cu admirabilul ei suport sculptat în lemn de tei; analogul cu Sfântul Gheorghe în medalion, din lemn de stejar, stranele pentru cântăreți și scaunul arhieresc.

Ceea ce ridică și mai mult valoarea artistică a paraclisului este, fără îndoială, pictura în ulei din interior, opera călugărului Irineu Protcenco. Pictura paraclisului se caracterizează, in general, printr-un puternic realism portretistic, o mare finețe și precizie a liniilor și o admirabila nuanțare a culorilor, care dovedesc bogata paletă de expresie a pictorului.
Catedrala "Sfânta Teodora de la Sihla"

După anul 1947, Sihăstria, dintr-un mic schit pustnicesc, a devenit o mănăstire misionară, căutată de multi pelerini. Insă, mai ales, după anul 1989, când obștea a sporit mult numeric, ajungând, în anul 1994, la aproape 140 de părinți și frați, iar credincioșii au început să vină în număr foarte mare la mănăstire, s-a simțit mai mult nevoia construirii unei biserici mai mari. Astfel a prins viață o dorință mai veche a părintelui stareț, arhim. Victorin Oanele, ce aștepta doar vremuri mai prielnice pentru realizarea unei biserici mari, încapatoare.

Construcția a înaintat foarte repede, căci obștea s-a jertfit pe cât îi stătea în putință, sutele și miile de credincioși veniți în pelerinaj la mănăstire au dăruit fiecare ce și cât putea și nu puțini oameni inimoși, cu posibilități financiare, au contribuit cu materiale și bani.

Ca ocrotitoare a noii biserici a fost aleasă Sfânta Teodora de la Sihla, mai întâi pentru faptul ca sfânta, fiind nou canonizată, în anul 1992, nu avea o biserică inchinată ei, iar apoi din dorința de a aduce aici sfintele sale moaște care se află acum la Kiev - Ucraina.

In anul 1999 s-a finalizat construcția bisericii, iar in anul 2004 s-a terminat pictura interioară, în frescă, rămânând de pictat numai firidele dimprejurul bisericii. Pictorii fac parte din obștea Mănăstirii Sihăstria, fiind conduși de P.C. arhim. Vartolomeu Florea, pictor bisericesc, ucenic al arhim. Sofian Boghiu, cel ce a realizat și devizul iconografic al bisericii.

Biserica este construită în plan triconc, cu o turlă pe naos și încadrată în partea dinspre apus de două turnuri laterale. Este împărțită în nartex, pridvor, pronaos, naos și altar, având lungimea în exterior de 42 metri, lațimea la abside de 22 metri și înălțimea pe axul turlei de 36 metri. Construcția este realizată din cărămidă pe cadre de beton armat, având și un mare demisol, de dimensiunile bisericii.

Intrarea in biserică se face prin partea de vest, în nartex, pe a cărui fațadă sunt săpate firide realizate în mozaic. Accesul în pridvorul bisericii se face printr-o ușă masivă metalică, cu ornamente de bronz încastrate. Pridvorul este încadrat de două turnuri, deasupra lui fiind cafasul sub care se găsesc două uși: una spre sud, care duce la scara spre cafas, și una spre nord, spre pangarul bisericii.

Pronaosul are trei nave, una centrală și două laterale, mai înguste, înscrise de opt coloane, din care două sunt angajate în zid. La demisolul bisericii se află un paraclis având hramul "Sfântul Mucenic Victorin" si "Toti Sfintii Romani", care s-a sfințit în dimineața zilei de 7 august 2001 de către I.P.S. Mitropolit Daniel și P.S. Casian, Episcopul Dunării de Jos.

In partea stângă a demisolului se află o raclă de lemn sculptat, unde se găsesc părticele din Sfintele moaște ale mai multor sfinți: o particică din lemnul Sfintei Cruci, ale Sfântului Apostol Andrei, Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Ierarh Spiridon, Sfântul Mucenic Haralambie, Sfântul Ignatie Teoforul, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, Sfântul Mucenic Lavrentie, Sfânta Varnava, Sfântul Mucenic Ioan Rusul, Sfântul Procopie, Sfântul Mucenic Marina, Sfântul Elefterie, Sfântul Andrei, Sfânta Muceniță Parascheva, Sfinții Părinți din Lavra Sfântul Sava, Sfinții Cuvioși Mucenici din Muntele Sinai, Sfântul Cuvios Arsenie, Sfântul Mucenic Panaghiot, Sfântul Cuvios Daniil, Sfântul Martin de Tours, Sfinții Cuvioși Paisie, Natan și Sila, Sfântul Cuvios Mucenic Daniel, Sfinții de la Pecerska - Sfinții Damian, Ioan și Nicolae, Sfinții Prunci uciși de Irod, de la cuvioșii din Lavra Sfântul Teodosie, unul din Sfinții Mucenic Prov, Tarah și Andronic și părticele de la diferiți sfinți necunoscuți.

In paraclisul de la demisol se săvârsește slujba Sfântul Maslu în fiecare joi noapte spre vineri.
Turnul clopotniță

Situat în colțul de nord-est al incintei, face parte din ansamblul construcțiilor ridicate în anul 1825. Este o clădire aflată în imediata apropiere a chiliilor, prevazută cu două nivele, cu ganguri de acces și patru metereze, fapt ce ne amintește de vechile turnuri de apărare.

Pereții, groși de peste doi metri, au la bază latura de 7 metri și sunt lucrați din bolovani de râu și var hidraulic. Acoperișul este încheiat în obișnuitul bulb moldovenesc.

Lucrările de restaurare din anii 1983-1984, consolidarea zidurilor, fresca interioară și exterioară și acoperirea cu tablă de cupru, dau clopotniței durată și frumusețe..