MĂNĂSTIREA SÂMBĂTA - BRÂNCOVEANU

   Mănăstirea Sâmbăta – Brâncoveanu  se ridică la poalele de nord ale Munților Făgăraș, pe valea râului Sâmbăta și este renumită ca loc de reculegere, mângâiere și întărire sufleteasca pentru credincioșii și vizitatorii ce se roagă ori poposesc în acest lăcaș sfânt.
       Poporul român, care "s-a născut creștin", are prin această mănăstire, ca și prin mulțimea celelalte mănăstiri ortodoxe din România, cea mai trainică punte de legătură a tuturor românilor, de-o parte și de alta a Carpaților.

      Istoria Mănăstirii Brâncoveanu a început din sec.al 17-lea. In anul 1654 satul și moșia din Sâmbăta de Sus, din țara Făgărașului, au intrat in stăpânirea lui Preda Brâncoveanu, boier din sudul Carpaților, care a construit o bisericuță din lemn pe valea râului. Pe locul acesteia, în jurul anului 1696, primul ctitor, domnitorul Constantin Brâncoveanu, domn al Țării Românești, a zidit in piatra o manastire, între anii 1688-1714.

        La sfârșitul sec.al 17-lea Transilvania abia scăpase de încercările principilor calvini de a o calviniza. Impilările au continuat însă asupra punctului principal de rezistență, credința ortodoxă a românilor, urmărind-se, de fapt, deznaționalizarea lor. Pentru a întări și a salva Ortodoxia română de noul pericol al catolicizării, apărut prin trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Habsburgilor (1683), domnitorul Constantin Brâncoveanu a întemeiat la Sâmbăta de Sus o mănăstire ortodoxă, pentru a sta mărturie în timp despre unitatea de neam și credință a românilor de pe ambii versanți ai Carpaților.

       Persecuțiile religioase ale stăpânirii austriece au făcut mii de victime printre romăni. Schimbarea credinței strămoșești a românilor ar fi condus ușor la pierderea identității lor naționale. Românii ortodocși au încercat să reziste, fiind ajutați, în primul rand, de bisericile și mănăstirile lor. Din această cauză a început calvarul distrugerii mănăstirilor și bisericilor din Transilvania de către ocupanți. Mai mult de 150 de mănăstiri au fost distruse de generalul vienez Bukow. Multa vreme administrația austriacă nu s-a atins de Mănăstirea Brâncoveanu.

         După decapitarea domnitorului Constantin Brâncoveanu de către turci, în anul 1714, Curtea din Viena a ținut seama mai întâi de moștenitoare, doamna Marica, soția acestuia, și apoi de faptul că mai rămăsese în viață un nepot al domnitorului martir. In anul 1785, profitând de împrejurări, Viena, la cererea administrației catolice, a trimis pe generalul Preiss, care a dărâmat mănăstirea 

brâncovenilor folosind chiar tunuri. Chiliile au fost distruse complet, iar biserica a fost adusă în stare de ruină. După dărâmarea mănăstirii, palatul brâncovenesc din Sâmbăta de Sus, aflat la 10 kilometri depărtare de mănăstire, a fost locuit vremelnic de urmași ai familiei Brâncoveanu. Aceștia au stăpânit domeniul până la reforma agrara din anul 1922, când Ministerul Domeniilor a predat Mitropoliei din Sibiu domeniul brâncovenesc împreună cu ruinele și toată incinta mănăstirească de la Sâmbăta de Sus.

  In decursul celor 140 de ani de părăsire în ruine de la data distrugerii, se cunosc mai multe încercări de restaurare a mănăstirii. Cinstea de a deveni al doilea ctitor al Lăcașului  de la Sâmbata de Sus i-a revenit Mitropolitului Dr. Nicolae Bălan, care a început restaurarea bisericii în anul 1926. Sfințirea a fost făcută în anul 1946, după război. Mitropolitul Nicolae Bălan a păstrat în interiorul bisericii pictura veche. Arhitectura bisericii mănăstirii se încadrează întru-totul în stilul brâncovenesc, stil apărut la sfârșitul sec.al 17-lea și începutul sec.al 18-lea în Țara Românească.
 Fântâna Tămăduirii - Mănăstirea Brâncoveanu
 Biblioteca mănăstirii






Arhitectură 

   La exterior, decorația în piatră a încadrărilor de la uși și ferestre, dar mai ales a pilaștrilor sculptați și a panourilor de piatră traforată din pridvorul bisericii dau o deosebită frumusețe acestui monument. Brâul de cărămidă așezat în zimți, acoperișul de șindrilă și proporțiile perfecte au darul de a înfățișa un monument vrednic de epoca domnitorului Brâncoveanu. Turla bisericii este octogonală la exterior și cilindrică în interior.

    Interiorul bisericii, în formă de cruce, e împărțit în altar, naos, pronaos și pridvor fiind  imparțirea întâlnită la mai toate bisericile construite in epoca lui Brâncoveanu, ca și înainte și după aceea. Pictura din pridvorul bisericii este în întregime nouă și cuprinde scene din Vechiul Testament, precum și Judecata de Apoi, Raiul si Iadul.

    Intrarea din pridvor în pronaos se face printr-o ușă de lemn de stejar, fixată într-un ancadrament de piatră sculptată, iar deasupra ușii se află pisania săpată într-o placă de piatră. Pe peretele vestic al pronaosului, unde este pictată Maica Domnului, se află tabloul votiv al ctitorilor Brâncoveni.

   In naos, pictura este aranjată în cinci registre: sfinți mucenici, scene din Noul Testament, prooroci, Invierea Domnului și Schimbarea la Față. Tâmpla bisericii, construită din zid masiv, care permite intrarea în altar prin trei uși, este deasemenea pictată în întregime în frescă cu icoane corespunzătoare canonului bisericesc.

  Pictura în frescă a altarului este dispusă în patru registre: Maica Domnului pe tron, Impărtășirea Apostolilor, Sfinți Ierarhi - în doua registre. Mai jos de biserică, la circa 50 de metri, Mitropolitul Nicolae Bălan a reconstruit și vechea clopotniță a mănăstirii in forma inițială, unde până în anul 1997 - când au fost mutate în turla noii incinte - au fost adăpostite cele 5 clopote foarte bine armonizate, a caror greutate depașește 2.000 kg.



Chilii și alte anexe

In anii 1976-1977 s-a împrejmuit suprafața aflată în proprietatea mănăstirii, așezându-se o nouă poartă sculptată in lemn de stejar și s-a încheiat lucrarea de restaurare a paraclisului brâncovenesc, executat în lemn de stejar sculptat în motive brâncovenești, iar în interior decorat cu picturi neobizantine.


       Fântâna "Izvorul Tămăduirii", atestată documentar din sec.al 16-lea, cea mai veche piesă din incinta mănăstirii, în jurul căreia, de-a lungul timpului, s-au petrecut și țesut multe întâmplări miraculoase și legende, a fost restaurată, mai întâi, de Mitropolitul Nicolae Bălan, iar în zilele noastre s-a construit în jurul ei un baldachin sculptat în lemn de stejar. Tot ca o lucrare de înnoire a Mănăstirii Brâncoveanu se înscrie și renovarea și extinderea altarului din pădure, unde se săvârșesc slujbele religioase în aer liber.

     Al treilea ctitor al Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus este I.P.S. Dr. Antonie Plamadeală, ales în anul 1982 Arhiepiscop al Sibiului, Mitropolit al Transilvaniei, Crișanei și Maramureșului. P.S. Antonie a rezidit din temelie incinta Mănăstirii Brâncoveanu, lucrare începută în anul 1985. Sub îndrumarea sa directă s-au făcut reparații capitale și s-a restaurat pictura de la vechea biserică brâncovenească.

    Imprejurul ei s-a ridicat din temelii incinta în stil brâncovenesc, în formă de patrulater, potrivit tradiției ortodoxe românești, compusă din două corpuri masive de clădiri cu două nivele - unul spre nord și altul spre sud. Trei foișoare sculptate in piatră împodobesc incinta în exterior și interior.

   Corpul de clădiri așezat pe latura de nord cuprinde, între altele, la parter, o trapeză încăpătoare, bucătărie și chilii, La etaj, casa brâncovenească, cuprinde o mare bibliotecă, un arhondaric, iar la mansardă muzeul unde sunt expuse icoane vechi pe sticla si lemn si obiecte de patrimoniu colectionate de I.P.S. Antonie, toate aceste spații mărturisind intenția de a face din Mănăstirea Brâncoveanu un centru de spiritualitate ortodoxă și de cultură românească.

  Ca o recunoaștere a meritelor și suferințelor domnitorului martir, ctitorul Manăstirii de la Sâmbăta de Sus, Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei și cu ginerele său, sfetnicul Ianache, au fost canonizați la 21 iulie 1992 de catre Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, iar sărbătorirea lor înscrisă în calendarul ortodox sub denumirea de "Sfinții Martiri Brâncoveni" se face in 16 august.



Mănăstirea Brâncoveanu - Biserica cea nouă

     După 208 ani de la dărâmarea ei, în anul 1785, Mănăstirea Brâncoveanu a reînviat in ziua de duminică, 15 august 1993, la sărbatoarea "Adormirea Maicii Domnului", când s-a sfințit biserica nouă ce poartă hramul Sfinților Martiri Brâncoveni, ca și întreaga mănăstire.

   Sfințirea a fost săvârșită de către Sanctitatea Sa Bartolomeos I, Arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Romă, Patriarh Ecumenic, de către Prea Fericitul Părinte Teoctist, Arhiepiscop al Bucurestiului, Mitropolit al Munteniei și Dobrogei și Patriarh al României, de catre I.P.S. Dr. Antonie, Mitropolit al Transilvaniei, Crișanei și Maramureșului și de alți înalți ierarhi, preoți și diaconi. In prezent obștea Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus este alcătuită din 35 de viețuitori.



Academia de la Sâmbăta

  Unul din obiectivele cultural-religioase care măresc strălucirea pe care o are Mănăstirea Brâncoveanu este și viitoarea "Academia Sâmbăta - spiritualitate, cultură, artă, știință", care a fost inaugurată la hramul mănăstirii "Adormirea Maicii Domnului" din 15 august 2003. Gândul cu care Inalt Prea Sfințitul Mitropolit Antonie a purces la ridicarea acestei academii de vară - este vorba de o clădire cu aproximativ 70 de camere, respectiv 130 de locuri și un amfiteatru cu o capacitate de 150 locuri - a fost ca în acest spațiu să poată fi primiți, găzduiți și serviți oameni din afară, care în dorința lor de studiu și retragere să se poată bucura de condițiile oferite de mănăstire, de materialul știintific necesar studiului pus la dispoziție de nou amenajata bibliotecă, precum și de atmosfera propice studiului oferită de cadrul natural.

  Academia este proiectată ca un loc unde să se desfășoare diferite conferințe pe teme religioase, culturale, științifice și artistice - centru internațional - unde să se adune pentru dezbateri reprezentanți ai tuturor confesiunilor creștine, angajați în dialogul ecumenic de reconciliere a creștinilor, dar și de altă natură. 

  Avantajul oferit de Academie este acela că pe lângă programul de dezbateri și studii, participanții pot participa la slujbele religioase oficiate în cadrul mănăstirii, astfel încat cei de religie ortodoxă se vor putea ruga aici împreună cu monahii din mănăstire, iar cei de alte confesiuni au prilejul să cunoască frumusețea cultului ortodox.

 Sala de conferințe, cu loja și camera pentru traduceri simultane, este dotată cu aparatură electronică ultramodernă, computere, sistem de sonorizare și videoproiecție. Există aici camere tip apartament, sau simple, cu două sau trei paturi, mobilate cu gust, dispunând fiecare de toaletă cu apă caldă permanent. Incălzirea clădirii este asigurată printr-o centrala proprie ce functionează cu gaz metan, centrală formată din zece unități distincte, legate in "cascadă", care asigură și apa caldă menajeră.
          

     Clădirea are forma literei T, piciorul literei fiind aula, iar cele două părți laterale formează doua corpuri distincte legate între ele printr-o monumentală scară din marmură albă. In cele doua aripi, pe trei și respectiv patru nivele sunt amplasate camerele de cazare, cele de la etaj având balcon cu vedere spre "Ferestrele" Munților Făgăraș. In holul mare sunt găzduite expoziții temporare ale artiștilor plastici sau participanților la conferințe. Triunghiul frontonului este decorat cu un mozaic reprezentând "Sfanta Treime de la Stejarul Mamvri", iar spațiul verde este amenajat cu alei luminate, gard viu, și central un mic bazin din care țâșneste o frumoasă fântană arteziană.



Muzeul

   Una din importantele lucrări executate după sfințirea mănăstirii a fost amenajarea muzeului. La fel ca și biblioteca, muzeul este o alta piesa ce figura in planurile inițiale de construcție - constituia chiar motivul sub care s-a putut reface noua incintă - prevăzută atunci drept un spațiu de expunere a obiectelor de patrimoniu din Țara Făgărașului.

   Muzeul este amplasat în mansarda amenajată în acest scop, sub acoperișul întregului corp sudic de clădiri. Inaugurat în anul 1996, acesta este de fapt o colecție de obiecte, strânse cu multa grijă de Inalt Prea Sfinția Sa, numele de "Colecția Antonie Plamadeală" fiind grăitor în această privință; mare iubitor de cultură, a fost și un pasionat colecționar de antichități, documente și obiecte vechi. In călătoriile sale prin străinătate a avut prilejul să colecționeze obiecte din întreaga lume, care acum pot fi admirate în muzeul Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus.
   Muzeul cuprinde o colecție de manuscrise, cărți vechi și scrisori ale I.P.S. Antonie. Cărțile vechi, foarte variate ca domeniu, din secolele 15-17, sunt scrise in limbile latină, italiană, germană, franceză, arabă și romană cu caractere chirilice. Aici se găsesc expuse și câteva incunabule, cărți manuscrise persane și arabe.

    Intre cărțile românești vechi prezente aici se află și o "Carte de învățătură", aparută la Iași în 1643, precum și o "Evanghelie", aparută la București, in 1682. Trebuie să se mentioneze aici și valoroasa colecție de scrisori a I.P.S. Sale, care reunește semnături ale unor personalități românești și din străinătate, cum ar fi Dumitru Staniloae, Emil Cioran, Tudor Arghezi, Geo Bogza, Mihail Sadoveanu, Nicolae Steinhardt, Ioan Alexandru, Bill Clinton, s.a.

   La ora actuală, atelierul de pictură pe sticlă continuă tradiția picturii, meșterii de aici realizând lucrari unice, ce se bucură de apreciere atât în țară cât și peste hotare. Pe pereții muzeului pot fi admirate o serie de icoane vechi pe lemn sau sticlă. Sunt expuse icoane pe lemn, deosebit de valoroase, din perioada brâncovenească precum și icoane pe sticlă pictate în centre de tradiție transilvanene unde au funcționat adevărate școli de pictură, cum ar fi: Nicula, Nordul Transilvaniei, Laz, Gherla, Marginimea Sibiului, Țara Fagarasului, Cârțișoara și Șcheii Brașovului.

 De o mare valoare este colecția numismatica ce reuneste sute de monede antice si vechi, ce provin in cea mai mare parte din donația Domnului Dominik Nicol din New York, un mai vechi și bun prieten al I.P.S. Sale și al mănăstirii.

    Urmează colecția obiectelor de cult, în muzeu putând fi admirate obiecte aparținand în mare parte Bisericii Ortodoxe - este vorba în special de cruci, potire, discuri, etc. dar și obiecte care au aparținut Bisericii Romano-Catolice, Anglicane sau Evanghelice. Tot aici trebuie amintita si colectia de vesminte liturgice ortodoxe, cuprinzand vesminte vechi in majoritate din Basarabia. Se remarca in mod deosebit o bederniță brodata in fir de aur, argint si cu perle naturale din secolul al XV-lea, un brocart din sec.al 16-lea. De o valoare deosebita fiind si un vesmant arhieresc care a apartinut Sfântului Iosif de la Partos.

Biblioteca

   Biblioteca se află în clădirea nouă, alături de muzeu, cu picturi vechi pe sticlă și obiecte de cult, deținand una din cele mai bogate colecții de cărți și manuscrise vechi din secolele 14-19 , provenind în marea lor majoritate din donația I.P.S. Antonie Plămadeală. Aceste cărți stau mărturie pentru dezvoltarea civilizației europene de-a lungul secolelor și în particular a civilizației românești din interiorul și exteriorul arcului carpatic.
       P.S. Antonie Plămadeală a donat mănăstirii bogata sa bibliotecă de când a început refacerea incintei brâncovenești, biblioteca figurând încă de la început între obiectivele înscrise în planul de construcție. Ea deține astăzi în jur de 35.000 volume de carte, la care se adaugă încă 20.000, donate de mitropolit.

   Cărțile, deși în majoritate cu cuprins teologic, aparțin tuturor domeniilor gândirii umane. Majoritatea sunt, bineînțeles, în limba română, dar se găsesc aici și un mare număr de cărți în limbile de largă circulație: engleză, germană, franceză, precum și rusă sau greacă.

  Biblioteca numară între altele și circa 2.000  de volume de carte veche; este vorba în general de cărți de cult, un adevarat tezaur de cultură și artă. Astfel, la Sâmbăta de Sus se gasesc cărți și manuscrise, acoperind cele mai diverse domenii: religie, literatură, istorie, filozofie, artă, geografie, știinte exacte, drept, etc. De asemenea, biblioteca conține și o bogată colecție de enciclopedii, periodice, reviste și ziare.Dintre lucrările de mare valoare ce se află aici se menționează: Chronica Hungarorum, de Thurocz Johannes, tiparită la Couradus Stahel, Brno, 1488; Traite des anciennes ceremonies (1660-1685) și Carte arabă (manuscris 1186). De asemenea, aici se găsesc lucrări scrise în alfabetul Braille, destinate cititorilor cu probleme grave de vedere.

  Organizarea bibliotecii de la Mănăstirea Brâncoveanu a început în 1998. In prezent, biblioteca servește și ca sală de lectură, audiție și vizionare a materialelor audio-video existente. Colecțiile bibliotecii, foarte valoroase și unice în Romănia sunt obiectul de cercetare cu preponderență al studenților și doctoranzilor, care găsesc aici surse unice de documentare.

MĂNĂSTIREA BISERICANI

        Așezământul este situat la 12 kilometri vest de orașul Piatra Neamț, pe șoseaua Piatra Neamț - Bicaz și la o altitudine de 650 de metri. Fiind așezat în zona înaltă a muntelui Pietrosul, din șoseaua p rincipală se urmează un drum în urcare, cu multe serpentine,  de o deosebită frumusețe, având Valea Bistriței pe dreapta, după care urmează muntii acoperiți cu codrii de conifere. Sus pe munte s-au păstrat o parte din construcţiile Mănăstirii Bisericani, una dintre cele mai importante mănăstiri din această zonă, care, timp de aproape trei veacuri a rivalizat ca bogăţie şi ca forţă spirituală cu vechea ctitorie a lui Alexandru cel Bun de la Bistriţa. Aici se păstrează "Sfânta Icoana Făcătoare de Minuni din Stejar".

      Iniţial, aici pare să fi existat o sihăstrie a Mănăstirii Bistriţa, într-un loc retras şi îndepărtat, mărginit la apus de muntele Pietrosul, la sud de dealurile Crucii şi Grecului şi Varnava la nord. O veche tradiţie consemnează sosirea la Bistriţa a monahului Iosif care, după un îndelung pelerinaj prin Locurile Sfinte, s-a reîntors în fruntea unui grup de anahoreţi ce-l însoţiseră în anii petrecuţi acolo. Dar nu după multă vreme, acest călugăr Iosif şi tovarăşii săi s-au retras în munţi, adăpostindu-se în scorburi şi rugându-se într-o peşteră printre stânci.

      Cauza care i-a determinat să părăsească Mănăstirea Bistriţa nu trebuie căutată doar în dorinţa lor de a duce o existenţă cu totul izolată, ci şi în necesitatea de a respecta ritualul oriental al slujbelor religioase neîntrerupte pe care-l deprinseseră la Sfântul Mormânt. Anahoreţii lui Iosif, de două ori pe săptămână, în nopţile de miercuri spre joi şi sâmbătă spre duminică, slujeau şi se rugau fără întrerupere făcând de veghe. Pentru acest insolit obicei li s-ar fi spus "bisericoşi" sau "bisericani", denumire ce s-a extins şi asupra aşezării monahale pe care ei au întemeiat-o după părăsirea Mănăstirii Bistriţa. Cuviosul Iosif a organizat rânduiala slujbei neîntrerupte, împărțind călugării în trei cete, fiecare ceată slujind trei ore, după modelul mănăstirii Studion din Constantinopol. La vremea aceea, era singura mănăstire cu această rânuială din țara noastră.

     In sec.al 15-lea, în zonă s-au nevoit mulți schimnici, fapt pentru care în toponimia locului se păstrează până azi nume de călugări, precum: Muntele lui Simion, Muntele Averchie, Muntele lui Metodie, Muntele lui Varvara, Muntele Pir, Muntele Grecu, iar din sec.al 17-lea și Muntele Chiriac. Multi dintre acești monahi au trăit in apropierea Peșterii Sfântului Cuvios Iosif de la Bisericani.

     Pe la 1498, pe timpul lui Ștefan cel Mare, Iosif şi toţi ceilalţi închinători de la Bisericani au început să-şi ridice biserică, dar cum nu dispuneau decât de propriile mijloace, se osteneau fără prea mare spor. Abia în timpul lui Ştefăniţă Vodă (1517-1527), nepotul lui Ştefan cel Mare, călugării de la Bisericani au reuşit - cu ajutorul acestuia - să-şi ridice lăcaş trainic de piatră. Şi tot Ştefăniţă Vodă, terminând biserica, a înzestrat-o cu terenurile din jur, în ciuda protestelor pe care i le-a adresat obştea monahală de la Bistriţa. Cu aceasta, sihăstria Bisericanilor s-a transformat într-un schit a cărui biserică se afla pe propria sa moşie şi care a obţinut curând deplină autonomie în raporturile sale cu Mănăstirea Bistriţa.

    Cercetările recente au impus o serie de corecturi. Se pare că primul schit de lemn s-a ridicat aici încă din vremea lui Alexandru cel Bun, acesta făcând şi primele donaţii. Mai târziu, Ştefan cel Mare, Ştefăniţă Vodă, Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu s-au înscris şi ei printre ctitorii-donatori, Ştefăniţă Vodă fiind acela care a ridicat prima biserică de zid.

   In primele decenii ale sec.al 17-lea, moşia Schitului Bisericani s-a extins vertiginos prin danii domneşti şi boiereşti dar şi prin cumpărături, ajungând să cuprindă o mare parte din cursul mijlociu al Bistriţei până dincolo de Bicaz şi aproape toată valea Tarcăului. Constantin Movilă, Ştefan II Tomşa, Radu Mihnea şi Miron Barnovschi sunt acei domni ai ţării care, în afara unor întinse suprafeţe de teren şi păduri, au înzestrat obştea monahală de aici cu un mare număr de biserici, mori şi stâne aducătoare de mari şi importante venituri. In aceste condiţii nu este de mirare că, încă de la începutul sec.al 17-lea, Schitul Bisericani a fost recunoscut ca mănăstire, ajungând să se numere printre cei mai mari proprietari funciari de pe valea Bistriţei.

   La Bisericani au făcut îmbunătățiri și au dăruit scumpe odoare logofătul Pătrașcu, Bașotă și soția sa, Grozava, în 1627, Toma Postelnicul și soția, Iftimia, Dumitrașcu Ștefan, marele logofăt și soția sa Maria în 1631, ca și Dumitrașcu Buhuși cu Ileana și Dumitrașcu Șoldan. Au ajutat cu mari averi ridicarea unor ziduri puternice în jurul mănăstiri, cu tunuri de apărare pe fieare colț.

   Această perioadă, atât de rodnică sub aspect economic, s-a manifestat pozitiv şi în dezvoltarea ansamblului de locuinţe al mănăstirii. In 1627, sub Miron Barnovchi Movilă, se construiesc primele trei turnuri ce vor marca tot atâtea colţuri ale incintei, iar în 1631, în timpul domniei lui Moise Movilă, marele logofăt Dumitraşcu a zidit şi turnul cel mare din colţul sud-vestic. Tot atunci sau în anii imediat următori s-au construit şi zidurile de incintă dintre aceste turnuri, Mănăstirea Bisericani transformându-se într-un loc sigur chiar şi în vremurile cele mai tulburi. De asemenea, în 1637, sub Vasile Lupu, s-a zidit pronaosul şi clopotniţa de deasupra sa, trapezăria cu pivniţa, clisiarniţa şi mai multe chilii de lemn.

 La începutul sec.al 18-lea, Mănăstirea Bisericani continuă să rămână unul dintre cele mai importante aşezăminte monahale din această parte a ţării. Pe harta întocmită de Dimitrie Cantemir, printre puţinele obiective consemnate pe valea Bistriţei figurează totuşi Mănăstirea Bisericani. Dar biserica lui Ştefăniţă Vodă, cu adaosurile ei din 1637, a început să se ruineze şi în 1786 a fost refăcută din temelii, de domnitorul fanariot Constantin Moruzi, după cum se află din pisania de la intrare: Această sfântă biserică ce prăznuieşte Buna Vestire, fiind întâiu zidită de Ştefan Vodă fiul lui Bogdan Vodă, din leat 7020 (1512) şi fiind învechită şi pornită spre răsipire s-au prefăcut din temelie de iznoavă cu ajutorul şi mila lui Dumnezeu, în zilele luminatului Domnului nostru Constantin Dimitrie Moruzu Voievod, prin silinţa şi osteneala ieromonahului Ioil, egumen de Bisericani, leat 1786, iunie 20. In legătură cu cele cuprinse în pisanie se impun două observaţii. In primul rând, data primei zidiri (1512) este eronată, deoarece Ştefăniţă Vodă a urcat pe tronul Moldovei abia în 1517 şi nu este exclus ca cel ce a realizat această inscripţie să fi copiat greşit data respectivă de pe cea originară. Pe de altă parte, s-a constatat că refacerea din 1786 nu a fost chiar totală, deoarece s-a mai păstrat pronaosul din 1637 cu camera clopotelor de deasupra sa.

In 1821, în vremea Eteriei, mănăstirea a fst prădată, dispărând multe din vechile odoare ctitorești, iar câte au mai rămas au fost topite și refăcute în lucrări noi de stareții: Veniamin și Nocon Marinescu, între 1838-1854.

Arhitectură

    Intrarea în biserică se află pe latura de sud, printr-un portal de piatră sculptată ce reproduce cunoscutul motiv al baghetelor încrucişate atât pe montanţi cât şi pe lintel. Acelaşi motiv reapare şi la chenarul de piatră al celor două ferestre ale turnului: una amplasată asimetric pe faţada sudică, cealaltă în axul peretelui de apus.

   Turnul-clopotniţă este o construcţie masivă, căreia i s-a redus din înălţime cu prilejul lucrărilor din 1786. In exterior, sânurile laterale ale bisericii au formă dreptunghiulară, pe cel sudic fiind amplasat un cadran solar de piatră. Absida altarului - de formă pentagonală - are două ferestre mari care înlocuiesc obişnuita fereastră în ax, ca la Socola şi "Sf. Gheorghe" din Iaşi. Pe latura de miazănoapte, unde alunecările de teren constituie un permanent pericol, s-a construit un zid de sprijin care acoperă absida nordică şi tot corpul bisericii. Tot pe această latură, până la colţul nord-vestic al incintei, se înşiră cinci contraforturi masive, două dintre ele sprijinind zidul dublu al bisericii. In afara acestora, nu mai întâlnim decât un singur contrafort, în colţul sud-vestic al turnului. Intreaga construcţie degajă o atmosferă de echilibru şi austeritate. Doar şirul de ocniţe aflat sub cornişă şi eleganţa turlei de deasupra naosului mai nuanţează suprafeţele exterioare, altfel monotone.

      In interior, spațiul este împărțit în pronaos, naos și altar. La acestea se adaugă pridvorul construit mai târziu. Pe pridvor se află turnul-clopotniță masiv, în fprmă pătrată, deformat la colțuri Pardoseala este de piatră. Dacă se exceptează pronaosul adăugat în 1637, în biserică nu se distinge decât o singură încăpere, divizată în trei travei cu ajutorul a două arce transversale. Traveea mediană, care include absidele laterale dând spaţiului o formă ovoidală, preia descărcarea sistemului de boltire cu arce suprapuse şi pandantivi, deasupra căruia se înalţă o turlă zveltă, în contradicţie cu masivitatea restului construcţiei. Invelitoarea este realizată din şiţă în trei ape şi marchează printr-o lucarnă oarbă tainiţa. Naosul are câte două ferestre pe faţadele de nord şi de sud (caracteristică proprie sec.al 18-lea), iar în peretele vestic se află uşile scărilor ce duc în turn şi la tainiţa de sub acoperiş.

  Biserica nu are zugrăveală decât pe calotă şi pandantivii bolţilor. In schimb, catapeteasma - executată probabil cu prilejul lucrărilor din 1786 - este de o rară frumuseţe. Ornamentaţia bogată, de o vivacitate cromatică ieşită din comun, contrastează cu sobrietatea icoanelor zugrăvite pe fonduri mate, de o discreţie care impune. Între registrele cu icoane s-au cruţat benzi libere în care s-au pictat mănunchiuri miniaturale de trandafiri, după modelul desenelor populare.In acelaşi spirit s-au realizat şi uşile împărăteşti, remarcabile prin sculptura densă de arabesc a suprafeţelor dinspre naos. Lucrate din scânduri mari de stejar, uşile diaconeşti se menţin pe aceleaşi coordonate stilistice, însă decoraţia sculpturală este mai aerisit spaţiată, întărind expresivitatea picturilor din zonele centrale.

     Prima jumătate a sec.al 19-lea a marcat o nouă și ultimă etapă constructivă în ansamblul Mănăstirii Bisericani. Atunci s-au ridică toate chiliile din piatră şi cărămidă, s-a construit stăreţia şi, probabil, paraclisul din colţul sud-estic.

   După 1863, când aşezamântul monahal de la Bisericani a pierdut cele mai importante surse de venituri, tezaurul s-a risipit, clădirile s-au ruinat, iar numărul călugărilor a scăzut rapid. Pe la 1880 au plecat ultimii călugări şi întregul complex de construcţii a fost abandonat. Abia în 1885 s-a amenajat sumar un penitenciar, dar după o scurtă perioadă de funcţionare (până în 1900) clădirile au fost iarăşi părăsite, Pușcăriații au fost duși la mănăstirea Pângărați. In 1905, au fost preluate de "Societatea pentru profilaxia tuberculozei" (partea de vest) şi transformate în sanatoriu. Din 1920 sanatoriul s-a extins ocupând toate clădirile din sud, sud-est și sud-vest de biserică.  De atunci s-au succedat mai multe etape de amenajări, modificări și construcţii, datorită cărora este destul de greu de reconstituit vechea configuraţie a complexului mănăstiresc.

   Ansamblul sanatorial mai păstrează totuşi - în afara bisericii - şi alte elemente al căror aspect monumental poate constitui un preţios indiciu în aprecierea configuraţiei şi posibilităţilor fostei mănăstiri. Turnul cel mare din colţul sud-vestic, deşi a fost fragmentat pe orizontală cu prilejul consolidărilor din 1990, impresionează şi astăzi prin grosimea zidurilor, prin prezenţa contraforturilor exterioare şi, în general, printr-o masivitate proprie unor asemenea construcţii. La nord-vest şi la sud-est, turnurile rotunde au fost parţial sau integral încorporate noului ansamblu, dar modificările efectuate n-au putut elimina unele trăsături specifice secolului al 17-lea, pe care le întâlnim şi la "Palatul Cnejilor" de la Ceahlău. In sfârşit, fragmentul de zid care se mai păstrează între turnul nord-vestic şi clopotniţă pune în evidenţă rezistenţa deosebită a incintei care se construise în jurul bisericii încă din sec.al 17-lea.

  Fosta capelă a mănăstirii rămâne însă cea mai interesantă dintre vechile părţi componente păstrate până astăzi. Împărţită în două printr-un planşeu de etajare, poate fi apreciată ca o construcţie destul de înaltă şi de masivă, realizată într-un spirit arhitectural puţin amalgamat. Portalul de la intrare e susţinut de doi pilaştri angajaţi, iar interiorul în formă de navă este acoperit de o calotă sferică sprijinită pe patru arce care se îmbină în consolă. Altarul, boltit în sfert de sferă, este delimitat printr-un arc ce se descarcă în zidurile exterioare şi de care este ancorat iconostasul. În orice caz, proporţiile şi eleganţa acestui paraclis atestă bogăţia şi însemnătatea la care ajunsese Mănăstirea Bisericani în ultimele decenii ale sec.al 18-lea.

Icoana Maicii Domnului de la Bisericani

     Icoana Maicii Domnului de la Bisericani este legată de o întâmplare din viața Sfântului Iosif de la Bisericani. Cuviosul Iosif de la Bisericani a viețuit, vreme de câțiva ani, intr-o peșteră din apropierea actualei mănăstiri. Inmulțindu-se ucenicii, în apropierea peșterii sale, Cuviosul Iosif a înățat o biserică din lemn, apoi a organizat rânduiala slujbei neîntrerupte, împărțind călugării în trei cete, fiecare ceată slujind cate trei ore din noapte, după modelul tipiconal din Mănăstirea Studion, din Constantinopol.

    Vremurile erau însă tulburi, iar biserica schitului a fost incendiată de către tătari. Razboaiele Moldovei cu păgânii i-au determinat pe călugări să părăsească sihăstria de la Bisericani, pentru a se retrage în Sfântul Munte Athos, Grecia. Astfel, în luna iulie a anului 1449, coborând ei pe Valea Rea, la mică distanță de peșteră, dintr-un stejar, a izbucnit o vedenie de fulger. In fața ochilor li s-a înfățișat Sfânta Fecioară Maria:

-“Unde plecati, parintilor?” Cuviosul Iosif a răspuns: “La Sfântul Munte, în Grădina Maicii Domnului.” Maica Domnului le-a răspuns, zicand: “Nu plecați, căci și aceasta este Grădina Mea.” 

   Scena celor patru călugări, cu vedenia Maicii Domnuluilui în stejar, a fost zugrăvită pe iconostasul Maicii Domnului din biserica voievodală, în anul 1517.

    Călugării au găsit apoi, în scorbura stejarului, o icoană a Maicii Domnului, păstrată până astăzi. Pe acel loc ei au înălțat o bisericuță din lemn, iar după câțiva ani, prin ajutorul voievodului Ștefăniță Vodă, a fost zidita Mănăstirea de piatră de la Bisericani. Icoana Maicii Domnului, gasită în scorbură, s-a facut renumita prin puterea ei de a alunga duhurile necurate abătute asupra oamenilor. Icoana Maicii Domnului de la Bisericani are și darul de a curma suferințele celor care suferă de boli ale plămanilor.

    Cu binecuvântarea P.F.Daniel, în anul 1998, pe locul cu pricina s-a construit un paraclis cu hramul “Acoperamantul Maicii Domnului”, el cuprinzând și trunchiul stejarului cu icoana. Paraclisul a fost sfințit în data de 3 octombrie 1999, la implinirea a 500 de ani de la minunata intamplare.

MĂNĂSTIREA SOVEJA

           Două dintre cele mai importante personalități ale secolului al 17-lea în Ţările Române au fost domnitorii Matei Basarab (1632-1654) al Ţării Româneşti şi Vasile Lupu (1634-1653) al Moldovei. Doi vrednici conducători, ale căror portrete vor fi păstrate veşnic în istorie pentru buna ocârmuire a ţării. Ambiții și intrigi de natură feudală au dus chiar la lupte repetate între armatele voievodului muşatin şi ale celui basarab.


             In anul 1644, o solie a domnitorului Vasile Lupu al Moldovei poposea la Curtea Domnească a lui Matei Basarab, în Ţara Românească. in frunte se afla însuşi mitropolitul Moldovei, Varlaam. Sfetnic de seamă al voievodului, acesta l-a convins că neînţelegerile dintre provinciile surori nu puteau aduce nimic bun Și l-a îndemnat ca, în semn de pace, Vasile Lupu să ridice un sfânt lăcaş în Muntenia. Matei Basarab a primit cu bucurie semnul de pace moldav și s-a angajat să ridice, la rândul lui, o biserică în ţara vecină. Astfel, prin inţelepciune şi cuvânt bun, s-a pus capăt neînţelegerilor dintre domnii de un neam, o limbă şi o credinţă, iar ca rod al acestei împăciuiri au răsărit două altare: al Sfintei Mănăstiri Stelea de la Târgovişte şi al Sfintei Mănăstiri Soveja, din Vrancea.

              Lucrările au început în primăvara anului 1645, iar în decembrie acelaşi an biserica mănăstirii ctitorului muntean era gata, în timp ce domnul Moldovei, Vasile Lupu, ridica Biserica Stelea din Târgovişte. Şi, astfel, "cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu porunca şi cheltuiala preapăcătosului rob al lui Dumnezeu Ioan Matei Basarab şi Voievod a toată ţara Ungrovlahiei şi a soţiei noastre kneaghina Elena, s-a ridicat acest dumnezeiesc templu al Naşterii Domnului Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, afară din hotarele ţărei noastre, în locul moldovenesc al Vrancei. Ziditu-s-a cu bunăvoinţa şi cu pogorământul Domnitorului moldovenesc Ioan Vasile Voievod, în anul facerii lumii 6153 (1645)", după cum glăsuieşte o variantă a traducerii pisaniei bisericii  din Soveja în limba slavonă.

           Prima menţiune scrisă a noii mănăstiri, după cum arată Petre Abeaboeru în lucrarea sa "Schitul Babele şi M-rea Soveja", apare în actul din 11 ianuarie 1646, prin care Popa Murgu şi Popa Dima, feciorii popii Petrii din Vrancea, dăruiesc Mănăstirii Dobromira (Bună Pace) de la Soveja, cum era cunoscută pe vremea aceea, "4 fălci de fân şi îi vând o nouă parte dintr-un bătrân cu 60 ughi". La 17 noiembrie acelaşi an, apare şi actul prin care "Vasilie Vel Voievod al Moldovei cu mitropolitul Varlaam, episcopii Anastasie, Teofon şi Ghedeon şi cu tot sfatul boierilor dăruiesc uric lui Matei Basarab, Vel Voievod al Ţării Româneşti, pentru frăţia noastră şi mare prieteşug... locul Dobromira din ţinutul Putna, pentru ca să facă mănăstire şi planinele Răchitaş şi Zboina". "Prin daniile importante primite la acea vreme se asigurau atât bunăstarea mănăstirii, cât şi necesităţile nevoiaşilor". Mănăstirea a fost înzestrată, de domnitorul ctitor, cu toate cele necesare (moșii, averi și obiecte bisericești), pentru a se putea întreține singură. In jurul acestei mănăstiri, viata de sihastrie a continuat prin venirea călugărilor care se rugau, citeau Psaltirea și studiau. Călugării care viețuiau în obștea acesteia, pe lângă nevoințele lor monahale, se ocupau și cu copierea cărților bisericești.

       Dar, pe parcursul existenţei sale, mănăstirea a avut parte şi de numeroase necazuri, fie cu mănăstirile din jur pentru pământuri şi alte proprietăţi, fie din cauza prădărilor de către cete de tâlhari "din ţarea leşească şi ungurească", fie din cauza incendiilor, războaielor sau a cutremurelor. Ruine ale zidurilor si ale vechilor chilii se pot vedea si astăzi.

Pacea întărită prin cele două mănăstiri nu a ţinut decât abia până în 1650, când Vasile Lupu l-a ameninţat din nou pe Matei Basarab că îi va invada ţara. În aprilie 1653, voievodul muntean s-a aliat cu principele Transilvaniei, Gheorhe Rakoczi al II-lea, reuşind să-l detroneze pe Vasile Lupu şi să-l instaleze pe Gheorghe Ştefan pe tronul Moldovei. . Vasile Lupu nu a putut accepta înlăturarea sa de la cârma ţării, astfel că a cerut ajutorul ginerelui său cazacul Timuş Hmelniţki, reuşind să-şi recapete tronul şi să-l alunge pe Gheorghe Ştefan în Ţara Românească. Lupu nu se opreşte aici, aşa că în luna mai 1653 îl atacă din nou pe Matei Basarab, de această dată la Finta, în judeţul Dâmboviţa, unde este din nou înfrânt de voievodul muntean şi o dată cu această bătălie pierdută este înlăturat pentru totdeauna de la tronul Moldovei.

         In anul 1685, biserica mănăstirii a fost prădată de catre talhari. Decăderea vechii mănăstiri a fost practic desăvârşită odată cu "închinarea ei Sfântului Mormânt, de catre domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat. Atunci egumenii greci au venit şi au luat în stăpânire lăcaşul.

          Cutremurul din 1802 a dărâmat aproape în întregime lăcaşul care "în vremuri de restrişte fusese leagănul acestei aşezări, unde Matei Basarab adusese şi localnici din aşezările argeşene Rucăr şi Dragoslavele. Dar oamenii din zonă au scris în istorie şi fapte grozave. În Primul Război Mondial, cu banii văduvelor, la Soveja a fost ridicat mausoleul închinat soldaţilor căzuţi pe aceste meleaguri, iar în 1943, în urma unui devastator incendiu în care au ars 340 de case, Mareşalul Ion Antonescu se spune că a vizitat comuna şi că a dat dezlegare să se taie pădurea şi să se ridice case noi pentru cei afectaţi de incendiu, cu sprijinul prizonierilor ruşi. De atunci, există vorba prin Soveja "cutare are casă rusească".

         In anul 1846, în incinta acestei mănăstiri, a fost surghiunit revoluționarul pașoptist Alecu Russo, pentru unele aluzii nepotrivite, făcute în piesa "Jignicerul Vadră, sau Provincialul", prezentată la Teatrul bucureștean. Cu această ocazie, în timpul surghiunului, el a descoperit și a cules cunoscuta baladă populară "Miorița". La sfârsitul sec.al 19-lea, mănăstirea a fost transformată în biserică parohială.

          In 1928, biserica a suportat o restaurare reuşită a ceea ce se mai putuse salva. După cel de-al Doilea Război Mondial se poate vorbi doar de încercări de reparaţii şi întreţinere şi abia după cutremurul din 1977 se poate discuta de o nouă etapă de punere în valoare. Amprenta aparte a pus-o Inalt Preasfințitul Epifanie, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, Prin eforturile sale s-a refăcut clopotniţa, s-a înlocuit învelitoarea de şindrilă a bisericii cu tablă de cupru, a fost efectuată pictura, astfel încât, în 2008, a doua zi de Crăciun, Inalt Preasfinţitul Epifanie a resfinţit biserica.
           Pisania veche a bisericii, din Mănăstirea Soveja, marturisește: "Cu ajutorul lui Dumnezeu și cu porunca și cheltuiala preapăcătosului rob al lui Dumnezeu Ioan Matei Basarab și Voievod a toată țara Ungrovlahiei și a soției noastre kneaghina Elena, s-a ridicat acest dumnezeiesc templu al Nasterii Domnului Dumnezeu si Mântuitorul nostru Iisus Hristos, afara din hotarele țării noastre, în locul moldovenesc al Vrancei. Ziditu-s-a cu bunavoința și cu pogoramântul Domnitorului moldovenesc Ioan Vasile Voievod, în anul facerii lumii 6153 (1645)".

           Ansamblul monahal din Soveja a fost zidit în formă dreptunghiulară, triconc, fiind înconjurat de ziduri din piatră necioplită, cu o înalțime de doi metri și o grosime de jumătate de metru. In prezent, numai ruinele rămase pe alocuri mai amintesc de vechile chilii și de zidul înconjurator.

MĂNĂSTIREA STELEA

        In valorosul tezaur cultural-istoric și artistic al orașului Târgoviște, ansamblul arhitectural al Mănăstirii Stelea se înscrie ca o prezență semnificativă. Este o mănăstire de călugări a cărei construcție datează din secolele al 15-lea și al 16-lea și care este monument istoric. Mănăstirea a fost ridicată în a doua jumătate a veacului al 16-lea de negustorul Stelea, fiind menționată în 1582 de un hrisov prin care domnitorul Mihnea Turcitul întărea o danie făcută mănăstirii.

Complexul monastic Stelea este compus din mai multe obiective:

*Biserica „Invierea Domnului”, construită în perioada 1644-1645, pe fundații datând din secolul al XVI-lea. In pisania bisericii se precizează că biserica a fost ridicată de domnitorul Moldovei, Vasile Lupu, pe locul unei biserici mai vechi, al cărei ctitor a fost Stelea negustorul. Stilul arhitectonic al bisericii are specific moldovenesc, fiind singura biserică construită în Țara Românească după modelul bisericii moldovenești Trei Ierarhi din Iași.

*Casa egumenească sau Casa Nifon, reconstituită în anul 1975 pe ruine datând din secolele al 15-lea, al 16-lea și al 17-lea;

*Beciul primei case egumenești, ce a fost construit în sec.al 15-lea;

*Corp de chilii (la vest), ridicat în sec.al 17-lea pe fundații din sec.al 15-lea și refăcut în sec.al 19-lea;

*Ziduri de incintă cu urme de chilii, ce datează din sec.al 17-lea;

*Turnul clopotniță, ridicat în sec.al 16-lea;

*Corp de poartă, construit în sec.al 17-lea.

       Două dintre cele mai importante personalități ale secolului al 17-lea în Ţările Române au fost domnitorii Matei Basarab (1632-1654) al Ţării Româneşti şi Vasile Lupu (1634-1653) al Moldovei. Doi vrednici conducători, ale căror portrete vor fi păstrate veşnic în istorie pentru buna ocârmuire a ţării. Ambiții și intrigi de natură feudală au dus chiar la lupte repetate între armatele voievodului muşatin şi ale celui basarab.

            In anul 1644, o solie a domnitorului Vasile Lupu al Moldovei poposea la Curtea Domnească a lui Matei Basarab, în Ţara Românească. In frunte se afla însuşi mitropolitul Moldovei, Varlaam. Sfetnic de seamă al voievodului moldovean , Acesta l-a convins pe domnitorul muntean că neînţelegerile dintre provinciile surori nu puteau aduce nimic bun şi l-a îndemnat ca, în semn de pace Vasile Lupu, să ridice un sfânt lăcaş în Muntenia. Matei Basarab a primit cu bucurie semnul de pace moldav şi s-a angajat să ridice, la rându-i, o biserică în ţara vecină. Astfel, prin inţelepciune şi cuvânt bun, s-a pus capăt neînţelegerilor dintre domnii de un neam, o limbă şi o credinţă, iar ca rod al acestei împăciuiri au răsărit două altare: al Sfintei Mănăstiri Stelea de la Târgovişte şi al Sfintei Mănăstiri Soveja, din Vrancea.

Pacea întărită prin cele două mănăstiri nu a ţinut decât abia până în 1650, când Vasile Lupu l-a ameninţat din nou pe Matei Basarab că îi va invada ţara. In aprilie 1653, voievodul muntean s-a aliat cu principele Transilvaniei, Gheorhe Rakoczi al II-lea, reuşind să-l detroneze pe Vasile Lupu și să-l instaleze pe Gheorghe Ștefan pe tronul Moldovei.
Vasile Lupu nu a putut accepta înlăturarea sa de la cârma ţării, astfel că a cerut ajutorul ginerelui său cazacul Timuş Hmelniţki, reuşind să-şi recapete tronul şi să-l alunge pe Gheorghe Ştefan în Ţara Românească. Lupu nu s-a oprit aici, așa că în luna mai 1653 îl atacă din nou pe Matei Basarab, de această dată la Finta, în judeţul Dâmboviţa, unde este din nou înfrânt de voievodul muntean şi o dată cu această bătălie pierdută este înlăturat pentru totdeauna de la tronul Moldovei.

           Vasile Lupu a ales să rezidească din temelie biserica Mănăstirii Stelea din Târgovişte, vechea capitală a Ţării Româneşti. Ridicată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea de Stelea Spătarul şi atestată documentar printr-un hrisov al lui Mihnea Turcitul din 1582, mănăstirea adăpostea rămăşiţele trupeşti ale tatălui domnitorului Vasile Lupu, Nicolae. Între anii 1636-1637 şi 1644-1645, pentru pomenirea părintelui său, a ridicat o nouă biserică, iar ansamblul mănăstiresc a fost îmbogăţit cu o casă egumenească, un nou corp de chilii şi ziduri de incintă. Pisania împodobită cu bourul moldovenesc, zidită în pronaosul bisericii, menţiona: „Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, iată eu, robul şi închinătorul Io Vasile Voevod din mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei. Acest sfânt hram al Învierii lui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos l-a făcut mai înainte Stelea negustorul, unde zace şi trupul răposatului părintelui meu, Nicolae Vel Aga. Iar acum când mi-a dăruit Dumnezeu domnia Ţării Moldovei, am dărâmat acea dintâi Sfântă Biserică până în temelii şi cu ajutorul lui Dumnezeu am început s-o zidesc din nou, în zilele fratelui nostru, Io Matei Basarab Voevod, din mila lui Dumnezeu Domnul Ţării Ungrovlahiei, şi s-a săvârşit, cu voia lui Dumnezeu, în luna lui septembrie 7 şi anul 7154“ (1645). Biserica a fost construită de meşterii lui Vasile Lupu ca o replică a vestitei ctitorii voievodale din Iaşi, „Sfinţii Trei Ierarhi“, devenind un model de strălucită îmbinare a elementelor decorative moldoveneşti şi munteneşti. Domnul Moldovei a ridicat biserica păstrată până azi între anii 1636-1637 si 1644-1645, împreună cu o nouă casă egumenească, chilii și ziduri de incintă.

             In noiembrie 1653, patriarhul Macarie al Antiohiei era oaspete în capitala Ţării Româneşti, găzduit la Mănăstirea Stelea. Insoţitorul său, diaconul Paul de Alep, avea să noteze în jurnalul de călătorie detalii de o deosebită importanţă pentru istoria noastră. Din însemnările sale aflăm că Târgoviştea se compara, ca mărime, cu Alepul sau Damascul, iar mănăstirea lui Vasile Vodă era printre cele mai frumoase: „Ea poartă numele Invierii Domnului, dar muntenii o numesc Mănăstirea Stelea. E mare şi îngrădită cu un zid de piatră… Biserica e măreaţă şi înaltă, având două elegante turle cu mai multe cruci, pentru a căror poleire s-au cheltuit, se zice, şapte sute taleri veneţieni. Iconostasul, de artă rusă, este minunat şi are trei uşi“.

            O nouă vizită a lui Paul de Alep a avut loc în februarie 1658, la puţin timp după asediul oştilor turceşti, care l-au învins pe voievodul Constantin Şerban în încercarea de a se împotrivi mazilirii. Despre Mănăstirea Stelea avea să scrie că „rezistă unui asediu puternic, fiind ocupată de o ceată de cazaci cu femeile lor, care s-au luptat cu turcii şi tătarii… Bisericii, ce era plină de lăzi şi provizii ale poporului, i-au dat foc; ea a ars cu totul pe dinăuntru şi pe dinafară… şi cu ea a pierit, păcat, și acel iconostas de o atât de rară frumuseţe“.


Casa Nifon

        După domnia lui Matei Basarab, mănăstirea şi-a pierdut strălucirea de odinioară, devenind metoc al ctitoriei brâncoveneşti „Sfântul Gheorghe“ - Nou din Bucureşti, închinată şi ea Bisericii Sfântului Mormânt de la Ierusalim.

          Sub domnia lui Constantin Brâncoveanu biserica a fost reparată: s-a refăcut pardoseala cu dale de piatră, s-a refăcut etajul clopotniței, s-a aplicat o nouă zugraveală în biserica ce avea să fie înzestrată și cu mobilier de cult. Către sfârșitul anului 1715, Radu Dudescu scria, între altele, Patriarhului Ierusalimului Hrisant Notaras: "pentru așternerea Bisericii Stelea, să fie în știința ta, cum că s-a săvârșit și n-a rămas nimic lipsă".

          Spre sfârșitul veacului al 18-lea mănăstirea ajunsese într-o stare precară. Unele reparații strict necesare au fost susținute de daniile unor boieri. In anul 1780, Cârstică Voiescu, logofat, a fost rugat de Patriarhul Avramie al Ierusalimului să primească funcția de epitrop al Bisericii Stelea spre a contribui la refacerea ei. Mici danii s-au mai primit și din partea unor orășeni în schimbul dreptului de a fi îngropați în biserică sau de a fi trecuți in pomelnic.

           Există mărturii care amintesc de o școală grecească ce funcționa de la sfârșitul veacului al 18-lea în chiliile Mănăstirii Stelea și care a dăinuit până către 1840. Acolo au învățat, printre alții, Grigore Alexandrescu, Ion Heliade. Rădulescu și Vasile Cârlova. 

            In anul 1832, vizitând Mănăstirea Stelea, generalul Pavel Kiseleff remarca sărăcia bisericii. In secolul a 19-lea, Stelea a devenit biserică de mir, clădirile ei anexe - tot mai ruinate - primind alte destinații. După secularizarea averilor mănăstirești, în anul 1863, biserica Stelea a rămas biserică parohială, fiind întreținută de stat. In perioada 1865-1876 s-au făcut reparații la învelitoarea bisericii, precum și unele lucrări la chilii. In anul 1879 s-a restaurat turla de pe naos.

         In anul 1881, o comisie care a vizitat mai multe monumente din țară, a constatat starea de degradare a clădirilor mănăstirii și a inițiat o "restaurare generala". Intre anii 1943-1947 s-au facut unele reparații la soclu, sub ziduri, iar pictura a fost parțial restaurată.

          Dintre obiectele de cult ale bisericii s-au mai păstrat stranele, două jilțuri brâncovenești, unul purtând  stema Țării Românești (ambele aflate astăzi în colecțiile Muzeului Național de Istorie a României), un disc de argint aurit, dăruit de Doamna Stanca în 1599-1600 și un potir de argint aurit filigranat, dăruit de ctitorul Vasile Lupu. Tot din vremea lui Vasile Lupu datează o cristelnița din piatră aflată în pronaosul bisericii. De la Vasile Lupu provine și o anaforniță din argint aurit, cu stema Moldovei, pastrată astăzi în colecțiile Muzeului Național de Artă. Din anii 1763-1764 datează un pomelnic-triptic din lemn, provenit de la Mănăstirea Stelea, aflat în prezent în colecțiile Patriarhiei.

         Relativ numeroase sunt pietrele de mormânt, cea mai veche datând din anul 1609, urmată de altele din 1647, 1689 și 1820. In perioadele 1971-1975, 1982-1988, 1991-1999 și în 2002 s-au efectuat lucrări de restaurare la turnul-clopotniță și la stăreție.

Turnul clopotniță

         Datând din sec.al 16-lea, turnul clopotniță este monumentul cel mai vechi care s-a păstrat din ansamblul arhitectural de la Mănăstirea Stelea. Fundațiile lui sunt așezate pe pragurile fundațiilor casei din veacul al 15-lea. De plan aproximativ patrat, turnul cuprinde trei nivele: parterul, unde se află un gang de acces, etajul întâi, cu o cameră și etajul al doilea unde se află clopotele. Este structurat în două registre, cel inferior grupând primele două nivele. Nivelul inferior, parterul, este cel original, din zidărie mixtă, în casete și porțiuni numai din cărămidă. Gangul este acoperit cu o boltă semicilindrică, pe console din cărămidă. Scara de acces la etaje este înglobată în grosimea zidului. Fațadele registrului inferior sunt tratate în arhitectura specifică celei de-a doua jumătăți a veacului al 16-lea, în panouri dreptunghiulare de tencuială, alternate cu câte trei asize de cărămidă. Terminația părții superioare a acestui registru este decorată cu un șir de ocnițe retrase față de verticala zidului.



Arhitectura exterioară

         Biserica reprezintă un monument de referință pentru arta Țării Românești din veacul al 17-lea. Construită de meșterii domnitorului Vasile Lupu ca o replică a cunoscutei ctitorii din Iași "Trei Ierarhi", Biserica Stelea a întrecut ca mărime monumentele construite la Târgoviște în acea vreme. Cu o înfățișare simplă, elegantă, bine proporționată, ea este un model de strălucită îmbinare a unor elemente și forme decorative moldovenești și muntenești.

        De plan triconc, cu turle pe naos și pronaos, cu pridvor închis, biserica prezintă fațadele din zidărie de cărămidă tencuită, sprijinite pe șapte contraforturi masive, fiind împărțite în două registre decorative cu firide arcuite și cu un brâu de piatră tipic moldovenesc, care încinge întreaga biserică. In partea inferioară, un soclu cu o profilare puternică, protejat de o baghetă de piatră, accentuează impresia de robustețe. Registrul inferior, decorat cu firide înalte, înconjurate cu câte un ciubuc arcuit, este străpuns de cele câteva goluri ale ușilor și ferestrelor.Ferestrele, ale căror deschideri sunt terminate cu un arc în acoladă în partea superioară, au ancadramente de piatră de factură gotică. Decorația registrului superior constă in firide formate din arce gemene, dispuse mult deasupra brâului, sub cornișă.



Biserica Sf. Nicolae Giartoglu peste drum de Mănăstirea Stelea

        Cele două turle, egale ca înălțime, sunt ridicate mai întâi pe baze scunde, a căror singură decorație o constituie un șir de cărămizi dispuse în forma de zimți și care susțin un al doilea rând de baze, de secțiune stelată, având pe unele fețe câte o firidă terminată în arc frânt. Circulare în interior, turlele au cele opt fețe exterioare cu firide lungi, gemene. Bumbii și elementele ornamentale din ceramică plasate in interiorul ocnițelor și firidelor, dau turlelor o notă de particularitate, astfel că ele vor servi ca model ctitoriilor viitoare ridicate în Muntenia.

Interiorul bisericii

         In interiorul bisericii se poate pătrunde prin trei intrări scunde, dintre care una principală, pe latura vestică si două laterale. Golurile intrărilor, în arc frânt, sunt decorate cu nervuri de piatră împletite. Ușile au deasupra cate o nișă, în cea vestică aflându-se icoana hramului bisericii.

          Pridvorul, dreptunghiular, relativ îngust și foarte înalt, acoperit de două bolți cu muchii ieșite, susținute de console, este separat de restul interiorului printr-un perete plin, intrarea în pronaos făcându-se pe sub un impunător portal, care susține pisania slavonă încadrată de doi baluștri.

           Pronaosul este spațios și monumental, de formă patrată, luminat prin patru ferestre deschise în arc frânt. In peretele sudic, un acrosoliu bogat sculptat în piatră, încadrat de un arc ogival, ar fi adăpostit - conform tradiției - mormântul tatălui domnitorului Vasile Lupu. Zidul despărțitor dintre pronaos și naos a fost înlocuit cu trei arcade rezemate, prin intermediul unor capiteluri, pe stâlpi octogonali, ridicați pe postamente masive.

        Naosul este încăperea cea mai spațioasă. Pe laturile de nord și de sud se deschid cele două abside luminate de câte trei ferestre. Sistemul se susținere al turlei Pantocratorului este identic cu cel din pronaos, prin arce piezișe. Absida altarului, circulară în interior și mărginită în exterior de șapte laturi, luminate de trei ferestre încadrate în arce înalte, este acoperită cu o semicalotă. Cele două nișe, proscomidiarul și diaconiconul, flanchează altarul.

      Altarul este despărțit de restul bisericii printr-o catapeteasmă de lemn policromat, de o remarcabilă valoare artistică. Colonetele cu capiteluri de factură corintică, fusul central decorat cu motive vegetale, pentru registrul icoanelor împărătești, arcaturile pentru icoanele praznicale și acoladele pentru șirul icoanelor cu apostoli, constituie elementele decorative principale ale părții de susținere a iconostasului. Din seria icoanelor componente ale iconostasului, repartizate în cinci registre, o importanță aparte o prezinta trei icoane alcătuind o reprezentare de tip "Deisis": în mijloc, Iisus Hristos, Mare Arhiereu și Invățător; în lateral, Maica Domnului cu Sfântul Arhanghel Mihail spre nord și Sfântul Ioan Botezătorul cu Sfântul Arhanghel Gavriil spre sud, icoane atribuite epocii lui Matei Basarab. Ușile împărătești, cu un remarcabil decor sculptat, sunt împodobite în partea superioară cu reprezentarea Bunei Vestiri, încadrată de icoane mai mici cu arcaturi în partea superioară, reprezentându-i pe David și Solomon.


Chiliile, zidurile de incintă și Casa Domnească "Nifon"

           Langă turnul-clopotniță se află corpul de chilii, a cărui arhitectură a suferit modificări în sec.al 19-lea și, mai târziu, în sec.al 20-lea, când stâlpii de lemn ai prispei au fost înlocuiți cu alții din zidărie. In ansamblul ei, construcția repetă succesiv planul tradițional, dezvoltat, al casei țărănești.

         Zidurile de incintă, refăcute recent, aparțin celei de-a doua jumătăți a veacului al 17-lea, fiind alcătuite, ca și chiliile, din zidărie mixtă, în casete de bolovani de râu și cărămizi, ajungând la o grosime de 0.90 - 1 metru. La sud de poartă, zidul a fost refăcut pe o lungime de 55 de metri, iar la nord-nord-vest, pe o lungime de 34 de metri.
        Poarta de intrare din vestul incintei (sec.al 17-lea) amplasată pe axul turnului-clopotniță din veacul al 16-lea, la limita trotuarului actual al orașului, a fost descoperită în timpul cercetărilor din 1981, când a fost descoperită și o parte a zidului de incintă. Alcatuită din două masive de zidărie, cu un gol al porții acoperit cu o bolta semicilindrică, ea a fost refăcută în veacul al 17-lea.

       Pe latura nord-estică a incintei au fost descoperite ruinele Casei egumenești (Casa Nifon), refacută în veacul al 16-lea și reconstituită recent. De plan dreptunghiular, casa a fost așezată pe beciuri înalte, boltite în semicilindru, cu arce dublouri. Nivelul superior cuprindea șapte încaperi, dintre care două de dimensiuni mari. Intr-un desen realizat de Carol Iser la jumătatea veacului al 19-lea, este redată imaginea casei, care mai păstra încă acoperișul în 1852.

          Din dorința de a reda Sfintei Mănăstiri Stelea statutul de oază spirituală și vatră de cultură pe care le-a avut cândva, Inalt Prea Sfințitul Nifon Arhiepiscopul Târgoviștei, a propus o nouă destinație Casei egumenești, aceea de Muzeu de artă și arhitectură religioasă.

Diverse

          In afara zidului de incintă al mănăstirii, la 50 de metri sud de acesta, au fost descoperite urmele unei alte biserici - Stelea Veche II - de plan triconc, cu absida altarului poligonală și cinci contraforturi, elemente caracteristice bisericilor moldovenești din epoca lui Ștefan cel Mare, ctitorirea ei fiind pusă pe seama negustorilor moldoveni. Ea suprapune o biserică mai veche, din lemn, de la sfârșitul veacului al 16-lea și începutul celui următor. Afectată de cutremurul din 1636, biserica a fost refacută în timpul domniei lui Matei Basarab, cu același plan, excepție făcând absida altarului care este poligonală și la interior.


Biserica Sf. Nicolae Geatlogu - peste drum de Mănăstirea Stelea

         Ca urmare a năruirii turlei, în epoca brâncovenească s-au făcut intervenții de întărire a colțurilor naosului și pronaosului, s-a refăcut turla distrusă și s-a ridicat încă una pe pronaos, adăugându-se la intrare un pridvor. Cu această înfățișare apare biserica în planul doi al litografiei lui Carol Iser, în 1870, reprezentând vechea Mitropolie a Târgoviștei. După acea dată, monumentul a dispărut, iar amplasamentul său și al turnului-clopotniță, restaurat și el în veacul al 17-lea, a fost invadat de construcțiile civile ale orașului. Trebuie amintit că complexul monahal s-a aflat totdeauna în interiorul orașului Târgoviște.

        Din anul 1990 Stelea a redevenit mănăstire revendicând calitatea de ctitorie domnească. Se dorește din nou ca Mănăstirea Stelea, ansamblu impunator, cu turn-clopotniță, case egumenești, chilii și, mai presus de toate, cu biserica cu hramul "Invierea Domnului" să fie un focar de credință, cultură și spiritualitate românească, semn de împăcare.

Pictura

           De factură brâncovenească, atribuită începutului veacului al 18-lea, conform inscripției din nișa proscomidiarului, datată 7124 (1705-1706), pictura murală a Mănăstirii Stelea respectă programul iconografic consacrat. Pe pandantivii turlei naosului sunt reprezentați cei patru Evangheliști. Pe conca absidei sudice este înfățișată Nașterea, iar pe cea nordică Invierea Domnului. Pe peretele vestic al naosului este reprezentată Rastignirea.

          Cupola turlei pronaosului pastrează imaginea Maicii Domnului în rugăciune, cu Pruncul la piept. Pe pandantivii mici sunt pictați îngeri, iar pe cei mari, cei patru melozi: Sfinții Cosma, Damaschin, Iosif și Teofan. Pe pereții pronaosului se află panouri pictate cu Buna Vestire - în partea de nord, Intrarea în Biserică - în partea de sud și Adormirea Maicii Domnului - în partea de vest.

           Paleta coloristică rafinată, desenul sigur, înfățișarea expresivă a figurilor, compoziția clară, sunt atribute ce caracterizează pictura murală a bisericii.

            Caracterul unitar și armonia picturii brâncovenești au fost încălcate parțial prin intervenția unui pictor din București, în 1943, care, fiind delegat de Comisiunea Monumentelor să se ocupe de pictura bisericii, și-a impus propriul stil - cel de la începutul veacului al 20-lea - cu personaje voluminoase, tratate realist, plasate în interiorul unor tablouri încadrate în rame baroce.

Muzeu

          In muzeul din Casa Nifon se gasesc expuse obiecte de mare valoare duhovnicească, istorică și artistică, realizate în secolele 17 - 20 , care au servit cultului în mănăstirile și bisericile parohiale din Arhiepiscopia Târgoviște. Printre odoare se păstrează cruci de binecuvântat din lemn, biblii și evanghelii cu ferecătură, sfinte potire, sfeșnice, cădelnițe, candele, pistornice, anafornițe, discuri de argint, veșminte preoțești, precum și nenumărate icoane de patrimoniu. Legatura intrinsecă dintre istoria țării și cea a bisericii este profund reliefată și în arta imprimării sigiliului. Muzeul găzduiește mai multe sigilii care au reprezentată pe una din fețe puterea lumească, iar pe cealăltă o imagine de natură religioasă.

        Muzeul găzduiește vechi cărți de cult și mai multe hrisoave emise de domnitori ai Țării Românești în diverse perioade, consemnând și aducând în contemporaneitate fapte istorice: hrisovul lui Radu Voievod, datat 10 iulie 1614, prin care întărește Mănăstirii Dealu stăpânirea peste Satu Nou pe care l-a cumpărat și l-a scutit de obligații fiscale, hrisovul dat de Matei Basarab ctitoriei sale de la Mănăstirea Doicești, la 9 aprilie 1646, prin care-i dăruiește mai multe proprietăți, hrisovul lui Constantin Mavrocordat din 3 iunie 1746 referitor la funcționarea unui târg pe moșia Pătroaia din vama căruia se va intreține școala din sat, hrisovul dat de Constantin Alexandru Ipsilanti, din iunie 1805 prin care mitropolia, episcopiile, mănăstirile și metoacele lor erau scutite de plata obligațiilor fiscale.

            Pe terasa Muzeului Arhiepiscopal de la Mănăstirea Stelea se păstreaza un fragment de cruce de mormânt din sec.al 18-lea reprezentând pe Sfinții Constantin și Elena, o cruce de drum din sec.al 18-lea, o cruce de mormânt din sec.al 19-lea și un sfeșnic de piatră din anul 1708. La Mănăstirea Stelea se păstrează numeroase pietre de mormânt, unele foarte vechi, datând din 1609, 1647, 1689  și 1820.